ICCJ. Decizia nr. 1171/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1171/2010
Dosar nr. 805/36/2004
Şedinţa publică de la 23 februarie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa, S.L., N.O., N.E., M.L., M.S., Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, compus din construcţie şi teren de 349 mp.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul a fost naţionalizat în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 2 Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, astfel încât acţiunea în revendicare este întemeiată.
2. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 296/ C din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile declarate de pârâţii S.L., N.L.O., N.E., M.L. și M.S.. Sentinţa a fost schimbată în parte în sensul că a fost respinsă acţiunea în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei pentru parte din imobilul neînstrăinat şi au fost obligaţi municipiul Constanţa şi Statul Român la despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate apelanţilor.
Au fost respinse apelurile declarate de Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar.
În considerentele deciziei s-a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea exclusivă a autorului reclamantului, care nu a fost mare comerciant, astfel că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv.
Parte din imobil a fost cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către chiriaşii cumpărători. Reclamantul a promovat separat acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cereri care au fost respinse ca nefondate. Hotărârile sunt definitive şi revendicarea a fost analizată prin compararea titlurilor intrate în puterea lucrului judecat.
Se impune restituirea în natură a părţilor de construcţie care nu au fost înstrăinate în condiţiile legii, iar pentru apartamentele vândute chiriaşilor de bună - credinţă s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri aferente imobilelor înstrăinate, conform normelor interne şi internaţionale de evaluare.
Cel care a preluat bunul în mod abuziv a fost Statul Român, astfel că, şi în raport de dispoziţiile art. 481 C. civ., singura persoană obligată la despăgubiri pentru intimatul reclamant, ca efect al prejudiciului suferit pentru preluarea abuzivă, cât şi al înstrăinării apartamentelor din imobil, este Statul Român prin instituţiile sale.
3. Recursurile
3.1.Recursul declarat de reclamant - motive
Reclamantul a declarat recurs, nemotivat în drept, prin care a criticat soluţia instanţei de apel în ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
Instanţa avea obligaţia să verifice care dintre titluri este mai bine caracterizat din punct de vedere legal, care are preemţiune în conflictul dintre titluri. Instanţa nu a răspuns acestor apărări ale reclamantului, încălcând art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Fiind vorba de o acţiune în revendicare, care se judecă potrivit regulilor de drept comun, buna credinţă este lipsită de relevanţă.
3.2. Recursul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa - motive
Pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, şi Consiliul Local Constanţa şi-au întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ. şi au formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, titlul statului fiind unul valabil pentru că preluarea bunului a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.
Profesiunea de comerciant mu era înscrisă între categoriile socio - profesionale exceptate de la naţionalizare.
Cât priveşte obligarea în solidar a pârâţilor Municipiul Constanţa şi Statul Român la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, există contradicţie între considerente şi dispozitiv. în considerente se reţine că singura persoana obligată la despăgubiri este Statul Român, prin instituţiile sale, iar prin dispozitiv sunt obligaţi atât Municipiul Constanţa cât şi Statul Român.
Prin hotărârea apelată s-a modificat în parte sentinţa apelată, însă nu s-a identificat diferenţa de imobil şi teren ce urmează a se restituit în natură reclamantului. întrucât în cauză au fost înstrăinate apartamente potrivit Legii nr. 112/1995, se impune a se stabili ce suprafaţă urmează a fi restituită reclamantului din totalul de teren aferent.
3.3. Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - motive
În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea dată în apel întrucât în mod nelegal a fost menţinută sentinţa prin care s-a stabilit că Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală pasivă.
Pentru bunul revendicat, ce face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
3.4. Întâmpinări
Intimaţii M.S., M.L. şi S.L. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
S-a arătat că instanţa de apel a ţinut seama în mod corect de faptul că intimaţii au fost cumpărători de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală în cauză deoarece statul a preluat abuziv imobilul în litigiu.
3.5. Analiza făcută de instanţa de recurs
Recursul declarat de reclamant nu este întemeiat.
Este necontestat că prin hotărâri irevocabile au fost respinse acţiunile prin care reclamantul a cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, chiar introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar" potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
În „compararea" titlurilor impusă de acţiunea în revendicare, poate apărea problema de a determina care este raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit acestui text, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor."
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în Cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. în acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
Faţă de cele arătate anterior, este corect că, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriaşilor cumpărători este preferat faţă de titlul foştilor proprietari.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.
Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este întemeiat.
Faţă de „specificul" acţiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, dacă acţiunea în revendicare nu este admisă şi se apreciază că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în condiţiile legilor speciale de reparaţie.
În litigiile întemeiate pe aceste legi, Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală pasivă doar în situaţia reglementată prin art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege.
La data introducerii acţiunii în revendicare, şi cu atât mai evident la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deţinătoare a imobilului aparţinea municipiului Constanţa. Art. 21 alin. (4) din Legea specială arată că, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean. Prin urmare, municipiul Constanţa, prin primar, trebuie să fie obligat să emită decizie prin care să propună despăgubiri care vor fi analizate in sistemul art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este întemeiat şi recursul pârâţilor Municipiul Constanţa, prin primar, şi Consiliul Local Constanţa.
Înainte de toate, hotărârea se impune a fi casată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faţă de neconcordanţa dintre considerente şi dispozitiv. Astfel, după ce în considerente se arată că „singura persoană obligată la despăgubiri pentru intimatul reclamant, ca efect al prejudiciului suferit. este Statul Român prin instituţiile sale", în dispozitiv apar ca fiind obligaţi la despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate apelanţilor atât municipiul Constanţa cât şi Statul Român.
Pe de altă parte, instanţa de apel, schimbând sentinţa în sensul că a respins acţiunea în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, a menţinut „restul dispoziţiilor sentinţei pentru parte din imobilul neînstrăinat". Nu s-a determinat care este suprafaţa de teren aferentă apartamentelor care se restituie reclamantului. Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea va fi casată şi cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel care să administreze dovezi sub acest aspect.
Critica privitoare la valabilitatea titlului statului, care ar fi preluat imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu este întemeiată, faţă de claritatea art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de pârâţi şi hotărârea va fi casată în parte în sensul că va fi admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Sentinţa va fi schimbată în parte în sensul că va fi respinsă acţiunea împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Vor fi păstrate dispoziţiile deciziei privitoare la admiterea apelurilor pârâţilor persoane fizice şi la schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 şi la păstrarea dispoziţiilor sentinţei în ce priveşte obligaţia de restituire către reclamant a apartamentelor care nu au fost înstrăinate în sistemul Legii nr. 112/1995.
Apelul declarat de Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul Local Constanţa va fi trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Urmează ca problema cheltuielilor de judecată ce se vor datora în cauză, să fie analizată de instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 296/ C din 15 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, şi în consecinţă:
Casează în parte decizia în sensul că admite apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1314 din 7 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge acţiunea împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Păstrează dispoziţiile deciziei privitoare la admiterea apelurilor pârâţilor persoane fizice şi la schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, precum şi la păstrarea dispoziţiilor sentinţei în ce priveşte obligaţia de restituire către reclamant a apartamentelor care nu au fost înstrăinate în sistemul Legii nr. 112/1995.
Trimite aceleiaşi instanţe spre rejudecare apelul declarat de Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul Local Constanţa.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva Deciziei civile nr. 296/ C din 15 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3478/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4613/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
