ICCJ. Decizia nr. 1176/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1176/2010
Dosar nr. 1041/30/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine cele ce urmează:
Reclamantul D.Ş. a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de 9.900 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând salariul pierdut datorită neeliberării la termen pe perioada 13 iulie 2007 - 15 octombrie 2007, medicamentele li tratamentul suferit datorită stresului, şi la suma de 900.000 euro, cu titlu de daune morale.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi art. 48 al.3 teza I din Constituţie, precum şi cele ale art. 5 alin. (1) şi (5) din convenţie, ale art. 52 din Constituţie şi prevederile Protocolului 7 al convenţiei. Ulterior, şi-a completat temeiul de drept în ceea ce priveşte daunele morale şi cu dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3014 din 17 septembrie 2008 a Tribunalului Timiş a respins acţiunea cu motivarea, în esenţă, că niciuna dintre situaţiile vizate de art. 504 C. proc. pen. nu se regăseşte în speţă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 20 din 4 februarie 2009, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate pentru considerentele ce se vor arăta.
Reclamantul a susţinut că are dreptul la despăgubiri de la stat, întrucât a fost privat de libertate în mod nelegal pentru o perioadă de 3 luni şi 4 zile, în urma soluţionării greşite a cererii sale de contopire a pedepselor prin sentinţa penală nr. 297 din 28 mai 2007 a Judecătoriei Dej, pronunţată în Dosarul nr. 784/219/2007.
Susţine, de asemenea, ca situaţia sa se încadrează în dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Este adevărat că art. 504 alin. (2) C. proc. pen. reglementează dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesual penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Pe lângă faptul că textul legal menţionat vizează situaţia celui care este judecat penal, iar nu a celui care a fost deja condamnat, nu este suficientă susţinerea că privarea de libertate a fost nelegală.
Conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen., „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii private sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În speţă, nu există o asemenea ordonanţă a procurorului sau o hotărâre a instanţei de judecată.
Pe de altă parte, reclamantul nu a folosit căile legale de atac împotriva hotărârii penale prin care as-a soluţionat cererea sa de contopire a pedepselor, respectiv sentinţa penală nr. 297/2007 a Judecătoriei Dej, sentinţă care astfel a devenit definitivă şi irevocabilă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 coc, criticând hotărârea pentru nelegalitate pentru motivele ce urmează.
Motivarea instanţei a interpretat greşit dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) teza I- a din Constituţie conform cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fiind inadmisibil că anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.
Este de netăgăduit că privarea reclamantului de libertate cu 3 luni şi 4 zile peste perioada prevăzută în sentinţa de condamnare produce suferinţe fizice şi psihice, pe plan moral, familial, social şi profesional, fiind încălcate dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Constituţie.
Datorită modului defectuos în care s-a făcut contopirea pedepselor, recurentul a executat în plus 3 luni şi 4 zile închisoare, neputând beneficia nici de liberare condiţionată.
Probatoriul administrat în cauză demonstrează că a fost privat de libertate fără temei legal, ceea ce semnifică o discriminare raportat la legalitatea arestului celorlalţi condamnaţi.
Acordarea cuantumului daunelor morale solicitate se justifică şi cu similitudinea făcută cu cuantumul pe care societăţile de asigurare îl acordă victimelor accidentelor rutiere.
Instanţa a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., atunci când a reţinut necesitatea existenţei unei ordonanţe a procurorului sau o hotărâre a instanţei de judecată deoarece recurentul nu a solicitat daune morale pentru că nu ar fi fost vinovat de faptele sale, ci pentru privarea sa de libertate timp de 3 luni și 4 zile, după expirarea pedepsei.
Obligaţia statului de a repara prejudiciile aduse prin erori judiciare este stabilit şi de art. 52 alin. (3), iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998 s-a decis că textul art. 504 C. proc. pen. este constituţional numai în măsura care nu se limitează la ipoteze prevăzute în text.
C.E.D.O., în cauza Lowlless contra Irlandei a statuat că dreptul la libertate şi siguranţa este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestării şi deţinerilor arbitrare.
Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a orobatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constata caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Recurentul, în motivarea cererii de chemare în judecată, învederează că prin sentinţa penală nr. 297 din 28 mai 2007 s-a greşit la computată pedepselor cu închisoarea stabilite în sarcina sa întrucât nu a fost compensată pedeapsa pe care reclamantul o executase la data pronunţării sentinţei, aşa încât a executat în plus 3 luni şi 4 zile de închisoare, neputând beneficia nici de o liberare condiţionată.
Hotărârile judecătoreşti pot fi reformate doar prin intermediul căilor legale de atac, cu respectarea termenelor şi procedurilor dispuse de legea naţională ori, în situaţia în care acestea au în conţinut dispoziţii contrare, aşa cum arată recurentul, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Sentinţa penală invocată a fi izvorul deţinerii sale pe nedrept, definitivă prin neexercitarea căilor de atac, nu a fost anulată „pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară" (art. 3 al Protocolului nr. 7 adiţional al Convenţiei).
Legea indică calea de urmat în situaţia în care persoana apreciază că a executat mai mult decât prevedeau hotărârile judecătoreşti de condamnare, şi anume „prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)".
În absenţa unei ordonanţe sau a unei hotărâri judecătoreşti de natura celor menţionate în legea procesuală penală, instanţei civile nu îi este permis să cenzureze hotărârea penală decât în cazurile anume prevăzute de lege, cum ar fi hotărârile ce cad sub incidenţa Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Recurentul invocă în susţinerea pretenţiilor sale Decizia Curţii Constituţionale nr. 48/1998 prin care dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. au fost declarate constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie.
Numai că în speţă au fost puse în discuţia părţilor dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la existenţa unei ordonanţe a procurorului ori a unei hotărâri judecătoreşti penale, prin care să se constate neegalitatea privării de libertate.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor sunt arătate atât de legea internă cât şi de Convenţie, protejarea şi dovedirea încălcării acestora putând fi făcute însă în termenii şi procedurile alese de statul membru.
Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, reţine că instanţa a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. nu sunt incidente.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa, analiza criticilor referitoare la modalitatea de calcul a daunelor morale solicitate, în acord cu „practica instanţelor din România, practica CE.D.O., cu tratatele internaţionale la care România a aderat, precum şi cu similitudinea făcută cu cuantumul pe care societăţile de asigurări îl acordă victimelor accidentelor rutiere", devine irelevantă.
Recurentul a indicat drept temei al recursului şi dispoziţiilor pct. 6, 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte, reţine ca aceste temeiuri au fost formal indicate deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă situaţiile de pluspăita şi ultrapăita (pct. 6), ori de ce hotărârea este fie nemotivată, fie cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7) ori care este actul juridic dedus judecăţii ce a fost greşit interpretat ori i s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, motiv de recurs ce se referă la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute cu putere de lege între părţile contractante (pct. 8).
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.Ş. împotriva Deciziei nr. 20 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4363/2010. Civil. Perimare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 895/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
