ICCJ. Decizia nr. 1179/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1179/2010
Dosar nr. 2621/1/2009
Şedinţa publică de la 23 februarie 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 iunie 2005, contestatorii S.I.A.M. şi S.C.C. au formulat, în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Ploieşti, contestaţie împotriva Dispoziţiei din 7 iunie 2005 prin care s-a respins cererea notificată de aceştia, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, cu motivarea că imobilul sus-menţionat, care a aparţinut autorului lor, C.N.S.P., decedat, are o suprafaţă de 2.100 mp şi a fost preluat în mod abuziv şi fără titlu valabil, deoarece la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarul încetase din viaţă, astfel încât, imobilul a fost preluat de la S.C.M., care nu avea calitatea de proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 1279 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestaţia formulată, a anulat Dispoziţia din 28 iunie 2005 emisă de Primarul municipiului Ploieşti şi a constatat dreptul reclamanţilor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Ploieşti, compus din teren de 2.100 m.p., stabilind în favoarea acestora plata de despăgubiri pentru imobil, ce urmează a fi calculate de Comisia Centrală de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.
Apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti a fost respins prin Decizia civilă nr. 95 din 27 februarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Această decizie a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia civilă nr. 7715 din 14 noiembrie 2007 a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti - prin primar, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
înalta Curte a reţinut în motivarea deciziei de casare faptul că probele administrate până în această etapă procesuală, nu sunt de natură să lămurească pe deplin care era suprafaţa imobilului solicitat de reclamanţi la momentul preluării de către stat şi nici neconcordanţele în ceea ce priveşte adresa poştală a imobilului solicitat, care în actul de proprietate exhibat de reclamanţi apare ca identificat la adresa din Ploiești, iar în actul de preluare, la poziţia nr. 420 în anexa la Decretul nr. 92/1950, apare ca fiind situat la adresa de mai sus.
Nefiind identificat cu certitudine bunul supus procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, atât în ceea ce priveşte amplasamentul, cât şi suprafaţa la momentul preluării de către stat, atât entitatea învestită, cât şi instanţele, în exercitarea controlului de legalitate, nu pot finaliza procedura judiciară în sensul prevăzut de art. 25, 26 din Lege.
Aceasta pentru că dispoziţia reglementată de normele actului de reparaţie va cuprinde, alături de toate datele de identificare a petentului şi pe cele ale imobilului notificat, aspecte esenţiale şi care decurg din regimul juridic complex al actului emis în procedura legii speciale.
Curtea de Apel Ploieşti, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa atacată şi, pe fond, a respins contestaţia.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că între moştenitorii fostului proprietar al imobilului, respectiv E.C.S., M.A.I.P., D.C.S., V.D.A.M., C.S. şi N.S. (minoră, reprezentată prin tutorele său M.C.S. - mamă) a intervenit ieşirea din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma defunctului C.N.S., prin sentinţa civilă nr. 361 din 16 iunie 1945. Conform acestei sentinţe, care a confirmat tranzacţia părţilor asupra partajării bunurilor rămase de pe urma defunctului Constantin N. Stănescu, şi a fost transcrisă în Registrul de transcripțiuni sub nr. 2380/1945, terenurile din Ploieşti, au revenit moştenitoarelor M.A.P. şi V.C.S., pe când tatăl constatatorilor D.C.S. a primit doar terenurile din Ploieşti, şi pe cel din Văleni.
Ca atare, asupra terenurilor din Ploiești, ce au aparţinut def. C.N.S., cunoscut sub numele de C.N.S.P., indiferent de schimbarea ulterioară a numerelor poştale pe această stradă, tatăl contestatorilor, numitul D.S., nu a avut la data preluării de către stat nici un drept de proprietate.
S-a mai reţinut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, cât şi din susţinerile orale ale intimaţilor-contestatori prin apărător, date în faţa instanţei de judecată la termenul din 29 ianuarie 2009, când au fost cerute lămuriri asupra calităţii de moştenitori a contestatorilor, rezultă că aceştia nu se pot pretinde moştenitori ai mătuşii lor M.A.P., (fostă S.) ce a preluat cu ocazia partajului suprafaţa de teren din Ploiești, pe lângă cea constituită deja dotă, câtă vreme pe parcursul derulării cauzei nu s-a făcut dovada şi nici nu s-a susţinut vreodată că aceasta ar fi avut un drept de proprietate, distinct de al soţului său, asupra vreunui imobil din Ploieşti.
Cu privire la neconcordanţele în ceea ce priveşte adresa poştală a imobilului solicitat, instanţa a constatat că expertiza dispusă a stabilit că imobilul solicitat de reclamanţi este acelaşi cu cel din actele de proprietate depuse la dosar şi cu cel preluat prin Decretul nr. 92/1950, iar imobilul preluat de la S.M. este unul şi acelaşi cu cel aflat în proprietatea bunicului contestatorilor şi ca cel notificat.
Ca atare, s-a reţinut că motiv de apel referitor la faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitori a contestatorilor asupra imobilului ce a aparţinut bunicului lor C.N.S., este întemeiat, astfel încât, Dispoziţia nr. 4373/2005 nu trebuia anulată, aşa cum a procedat Tribunalul Prahova.
Prin expertiza dispusă în cauză s-a stabilit că imobilul preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la M.C.S. este acelaşi cu cel solicitat de petenti şi cu cel aflat în fosta proprietate a bunicului acestora.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocâd în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel, în fond după casare, nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare, respectiv Hotărârea din 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dezlegat în mod irevocabil chestiunea potrivit căreia cei doi contestatori au dreptul, în calitate de moştenitori, la restituirea imobilului în litigiu, problemă care era obligatorie pentru instanţa de trimitere.
Curtea de apel a făcut o interpretare greşită a actelor aflate la dosarul cauzei, neobservând că pentru o parte din terenul în discuţie reclamanţii au dreptul la restituire prin echivalent, în calitate de moştenitori ai persoanei îndreptăţite.
Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe sentinţa civilă nr. 361/1945 pe care a interpretat-o greşit şi nu a coroborat-o cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că de pe urma lui C.N.S.P. a rămas în Ploieşti, suprafaţa nepartajată de 708 mp, care a fost naţionalizată în anul 1950 de la soţia acestuia M.S.
S-a mai arătat că, în aceste condiţii, reclamanţii fac dovada calităţii de moştenitori ai persoanei îndreptăţite la restituire şi a preluării abuzive a terenului pe considerentele arătate în hotărârile pronunţate de Tribunalul Prahova şi iniţial de Curtea de Apel Ploieşti, intrate în puterea lucrului judecat, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a admis recursul a statuat că ne aflăm în faţa unei preluări abuzive şi că recurenţii - contestatori au dreptul la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, dispunând a se face probatorii cu privire la întinderea drepturilor acestora şi cu privire la identitatea imobilului în discuţie.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii.
Totodată, recurenţii au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat greşit sentinţa civilă nr. 361/1945 şi respectiv, decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunţate şi, ca urmare, nu pot fi reţinute, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt sau a deciziei pronunţate de instanţa de recurs în primul ciclu procesual.
Criticile prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, prin decizia de casare, cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor.
Astfel, instanţa supremă a constatat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, întrucât, din probele administrate, inclusiv expertizele tehnice de specialitate efectuate în cauză, nu au putut fi lămurite aspectele privind întinderea suprafeţei de teren ce se cere a fi restituită, adresa poştală a imobilului şi, pe cale de consecinţă, situaţia juridică a terenului în litigiu.
Dar, în urma stabilirii corecte a situaţiei de fapt, instanţa poate statua asupra calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite.
Or, după casare, curtea de apel, ca urmare a probatoriilor administrate în speţă, respectiv hotărârea de partaj şi alte înscrisuri depuse la dosar, ce au fost coroborate, analizate şi interpretate, a constatat că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În acest sens, s-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 361 din 16 iunie 1945 a fost confirmată tranzacţia părţilor asupra partajării bunurilor rămase de pe urma fostului proprietar al imobilului C.N.S. şi, potrivit acestei hotărâri, tatăl contestatorilor nu a avut la data preluării de către stat nici un drept de proprietate asupra terenului litigios.
Astfel, potrivit acestei sentinţe, care a confirmat tranzacţia părţilor asupra partajării bunurilor rămase de pe urma defunctului C.N.S., terenurile din Ploieşti, au revenit moştenitoarelor M.A.P. şi V.C.S., pe când tatăl constatatorilor D.C.S. a primit doar terenurile din Ploieşti, şi pe cel din Văleni.
Contestatorii nu se pot pretinde nici moştenitori ai mătuşii lor M.A.P., (fostă S.) ce a preluat cu ocazia partajului suprafaţa de teren din Ploiești, pe lângă cea constituită deja dotă, pe parcursul derulării cauzei, deoarece nu s-a susţinut şi nu s-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că aceasta ar fi avut un drept de proprietate, distinct de al soţului său, asupra vreunui imobil din Ploieşti.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, aceasta nu se putea pretinde moştenitoarea soţului său (ştiut fiind că, anterior anului 1944, funcţiona principiul separaţiei patrimoniilor soţilor) şi chiar reclamanţii în acţiunea introductivă au arătat că imobilul „a fost preluat abuziv de la S.C.M., care nu era proprietara imobilului."
În ceea ce priveşte criticile ce vizează greşita interpretare a probatoriului administrat în cauză este de reţinut că aceste susţineri nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Aceasta întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2008 aprobată prin Legea nr. 219/2005, era singurul text de lege care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa păstrării deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.C.C. şi S.I.A.M. împotriva Deciziei nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1558/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6031/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
