ICCJ. Decizia nr. 6031/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N IA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6031/2010
Dosar nr. 2677/1/2010
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare formulată de N.F., înregistrată la 25 martie 2010, pe rolul acestei instanţe, acesta a solicitat anularea Deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 4388/3/2007, în contradictoriu cu intimaţii B.D. şi Primarul General al municipiului Bucureşti.
În motivarea contestaţiei, petentul a arătat că instanţa a omis să cerceteze principalul motiv de casare, respectiv cel referitor la nelegalitatea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, contestator în prezenta cauză, precum şi neexaminarea efectivă a celorlalte motive de recurs.
Cu privire la calitatea procesual activă a reclamantului, instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul privind nelegalitatea admiterii acestei excepţii, de către Curte de Apel, în condiţiile în care excepţia nu a fost invocată şi nici supusă dezbaterii părţilor şi nici nu a avut în vedere Decizia nr. 20 din 17 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Susţine lipsa totală de analiză a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a omis să analizeze că temeiul primordial al contestaţiei îl reprezintă fraudarea Legii nr. 10/2001 si H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii dispoziţiei 3391/2004 emise de Primarul municipiului Bucureşti, confundând textul din hotărârea de guvern amintită, care obligă la conexarea celor două dosare de notificare, cu textul din H.G. nr. 250/2007, care doar permite conexarea. Este suficient ca persoana să se considere îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru a se dispune conexarea.
Referirile eliptice privind calitatea contesta torului, de moştenitor al mătuşii sale, Ş.E., ignoră inclusiv prevederile Legii nr. 10/2001, dar si ale Deciziei nr. 2160 din 08 martie 2007 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care precizează: „ Alte acte juridice care dovedesc calitatea de moştenitor pot fi testamentul, actele de stare civila care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul dreptului de proprietate".
Astfel cum se poate observa, se ignoră inclusiv faptul ca prezenţa actelor de stare civilă ale persoanei sus-menţionate sunt parte importantă a dosarului de revendicare.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit, în mod constant, ca noţiunea de „proces echitabil" în sensul art. 6 din Convenţie „impune ca o jurisdicţie internă, in speţă, instanţa care a soluţionat recursul - să examineze efectiv problemele esenţiale ce-i sunt supuse examinării, şi să nu se mulţumească a confirma pur si simplu concluziile unei jurisdicţii inferioare" (Cauza Halle contra Finlanda, 19 decembrie 1997, parag. 59-60).
În acelaşi sens, contestatorul a invocat cauza Virgil Ionescu împotriva României, cauza Van de Harck împotriva Olandei.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Analizând contestaţia în anulare în raport de dispoziţiile textului de lege sus-menţionat, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., se poate formula contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs în cazul în care instanţa respectivă, respingând recursul sau admiţându-1 doar în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În speţă, prin sentinţa civilă nr. 1582 din 11 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis contestaţia formulată de contestatorul Niculescu Florea în contradictoriu cu intimaţii B.D. şi Primarul General al municipiului Bucureşti şi a anulat dispoziţia din 2004 emisă de ultimul pârât.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B.D., care a criticat hotărârea Tribunalului ca netemeinică şi nelegală, arătând că instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia, în raport de probele administrate; a făcut o greşită aplicare a Legii nr. 10/2001, neluând în considerare că reclamantul nu a făcut dovada deţinerii legale a proprietăţii la momentul deposedării abuzive, a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire sau a calităţii de moştenitor al defunctei Ş.E. şi că a acordat mai mult decât s-a cerut, prin considerentul referitor la obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziţie pe numele ambilor notificatori.
Prin Decizia civilă nr. 914 din 3 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B.D.; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins contestaţia ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Curtea a constatat că intimatul reclamant N.F. a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru bunurile aparţinând părinţilor săi, N.V. şi N.E., solicitând imobilele din, sector 1, naţionalizate pe numele N.V., în septembrie 1950.
Prin dispoziţia Primarului General al Primăriei municipiului Bucureşti din 28 septembrie 2004 s-a restituit în natură, în proprietatea apelantei B.D., patru locuinţe din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Din înscrisul aflat la fila 47 dosar de fond, rezultă că numita Ş.E. a figurat, cu rol fiscal, pentru imobilul din, sector 1, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 896 mp conform actului de partaj voluntar din 11 iulie 1945.
La data de 1 aprilie 1974, prin Decizia nr. 2170 din 26 decembrie 1977, s-au trecut, cu plată, în proprietatea statului, patru locuinţe din imobilul situat sector 1, care au fost proprietatea numitei Ş.E. De asemenea, a fost trecută cu plată, în proprietatea statului, cota parte indiviză în suprafaţă de 537,60 m.p teren aferent acestor locuinţe din suprafaţa totală de 896 mp.
Potrivit certificatului de calitate din 16 iulie 1996, rezultă că unicul moştenitor a defunctei Ş.I. este B.D., care are vocaţie la întreaga masă succesorală a acesteia.
Din actul de partaj voluntar încheiat la 11 iulie 1945, rezultă că Ş.I. a dobândit, în deplină proprietate, imobilul situat în Bucureşti, N.T. a primit imobilul din Bucureşti, I.N. a primit partea din imobilul situat în Bucureşti. V.N. a primit etajul imobilului situat în București sector 1.
Intimatul - reclamant a formulat notificare pentru restituirea bunurilor ce au aparţinut părinţilor săi, N.V. şi N.E., iar din actul de partaj voluntar încheiat la 11 iulie 1945, rezultă că imobilul din sector 1 a fost atribuit E.Ş., iar autorul intimatului reclamant a dobândit un alt imobil.
În consecinţă, intimatul-reclamant nu are calitatea de persoană îndreptăţită, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un bun ce nu a aparţinut niciodată autorului său.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.F., criticând-o pentru nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 9758 din 2 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul declarat de reclamantul N.F., ca nefondat.
Reţinând că recurentul a invocat nelegalitatea deciziei într-o manieră nesistematizată şi fără încadrarea în drept a criticilor formulate, înalta Curte a identificat patru motive de recurs, cărora le-a răspuns în mod detaliat, contrat celor susţinute în contestaţia în anulare.
1. Astfel, critica recurentului referitoare la faptul că, în procedura prealabilă, nu s-a luat măsura conexării a două dosare care conţineau notificări în privinţa aceluiaşi imobil, a arătat instanţa de recurs, este lipsită de relevanţă raportat la problema de drept supusă dezbaterii judiciare asupra căreia instanţa urma a se pronunţa, prin prisma criticilor formulate în apel şi care a constituit temei al soluţiei adoptate.
Lipsa măsurii conexării ar fi fost, într-adevăr, de natură să prejudicieze partea, dacă aceasta ar fi făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituire, aşa încât, prin rezolvarea prioritară a notificării celeilalte părţi, i-ar fi fost încălcat dreptul.
Prin urmare, cu privire la acest motiv de recurs, instanţa a considerat că cele două dosare în care s-au formulat notificări, de către recurentul N.F. şi de intimata B.D., nu se impunea să fie conexate faţă de nedovedirea, de către contestatorul din prezenta cauză, a calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu.
A răspuns, în consecinţă, motivului de recurs formulat de contestator, prin care acesta, invocând dispoziţiile din H.G. nr. 498/2003, a arătat că „se impunea măsura firească a conexării" celor două dosare întocmite ca urmare a notificărilor formulate de părţile sus-menţionate.
În contestaţia în anulare, după cum s-a arătat deja, contestatorul a invocat necercetarea motivului respectiv de recurs, susţinând, în esenţă, că, spre deosebire de H.G. nr. 250/2007 care „permite" conexarea, H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, „obligă" la conexare în cazul existenţei a doua notificări formulate de persoane diferite pentru acelaşi imobil.
În afara faptului că, critica formulată în cererea de recurs, în legătură cu acest aspect, nu s-a subsumat legii aplicabile şi nici caracterului obligatoriu sau facultativ al conexării, în consecinţă, instanţa respectivă nu avea cum să verifice şi să răspundă unei asemenea susţineri, motivul prezentat în calea de atac de retractare, care pune în discuţie modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte, în soluţionarea recursului, a aplicat sau nu un anumit act normativ, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare.
În realitate, motivul respectiv reprezintă un motiv de recurs la recurs, ceea ce pune în discuţie puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile şi care nu poate fi analizat în cadrul contestaţiei în anulare şi nici al altei căi de atac.
2. A mai susţinut contestatorul că instanţa de recurs a omis să analizeze motivul său principal de casare, şi anume cel referitor la greşita admitere, de către instanţa de apel, a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, determinat de faptul că aceasta nu a fost invocată în apel şi nici supusă dezbaterii părţilor. De asemenea, considerentele Înaltei Curţi, în rezolvarea aspectului respectiv, sunt eliptice, nefiind avute în vedere Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi nici Decizia de speţă nr. 2160 din 8 martie 2007 a aceleiaşi instanţe.
În afara faptului că, nici cu privire la aceste decizii, contestatorul nu a făcut nicio referire în cererea de recurs, şi în cazul în care ar fi fost invocate, susţinerile în legătură cu ele s-ar fi constituit în simple argumente în fundamentarea motivului de nelegalitate privind modul în care s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Or, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor prezentate de parte în susţinerea unui motiv de casare sau de modificare, ci trebuie să răspundă tuturor motivelor de recurs, putând grupa argumentele folosite de parte în dezvoltarea unui motiv pentru a răspunde printr-un considerent comun. Astfel, este suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare sau de modificare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.
Aspectele procedurale privind neinvocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în apel, şi nedezbaterea acesteia nici nu au format obiect de critică în cererea de recurs, în consecinţă, instanţa respectivă nici nu avea de ce să le analizeze.
Din perspectiva caracterului eliptic al motivării instanţei pe aspectul calităţii procesuale active, susţinerile contestatorului sunt neîntemeiate, Înalta Curte arătând, pe larg, de ce a considerat că excepţia a fost, în mod corect, admisă de către Curtea de Apel.
Astfel, Înalta Curte a menţionat că susţinerea caracterului contradictoriu al deciziei, dedusa din împrejurarea că instanţa şi-a fundamentat argumentaţia pe calitatea de proprietar a numitei Ş.E. este, de asemenea, neîntemeiată.
În mod corect, verificând legitimarea procesuală a reclamantului, instanţa a analizat calitatea de proprietar deposedat şi a stabilit că aceasta a aparţinut E.Ş. (conform actului de partaj voluntar din 11 iulie 1945).
Instanţa de recurs a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că reclamantul nu este persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu deoarece bunul a aparţinut, în baza actului de partaj voluntar din 11 iulie 1945, unei alte persoane decât autorii reclamantului, respectiv E.Ş., moştenită de intimata B.D. A răspuns, astfel, criticii privind greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, formulate prin cererea de recurs.
În realitate, invocând Decizia nr. 2160/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în care se menţionează ce acte juridice au valoare probatorie în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor, recurentul pune în discuţie modul în care instanţa de recurs ar fi evaluat calitatea sa de succesor de pe urma proprietarului imobilului, faţă de probele administrate în acest sens, respectiv actele de stare civilă din dosarul întocmit ca urmare a notificării formulate de acesta, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu se poate realiza nici prin intermediul contestaţiei în anulare, nici al altei căi de atac.
3. A mai arătat înalta Curte că, considerentele deciziei conţin argumente juridice pertinente, fără contradicţii logice, cum se pretinde, astfel încât nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
4. În ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că indicarea acestuia este pur formală, în condiţiile în care nu sunt dezvoltate argumente în susţinerea acestuia şi nu este arătat actul juridic, în înţelesul de negotium, ale cărui clauze clare şi neechivoce să fî fost denaturate de instanţă, pentru a putea fi primită critica de nelegalitate.
În consecinţă, inexistenţa criticilor din cererea de recurs care să poată fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 au determinat instanţa respectivă să nu procedeze la o verificare din perspectiva acestui temei de drept.
Pentru toate aceste argumente, prezenta instanţă consideră că instanţa de recurs a analizat şi motivat Într-un mod amplu toate motivele de nelegalitate a deciziei recurate, cu care a fost învestită prin cererea de recurs, astfel încât nu sunt întrunite cerinţele art. 318 teza a II-a C. proc. civ. şi nici hotărârile pronunţate în cauzele C.E.D.O. menţionate în contestaţie nu au relevanţă în susţinerea căii de atac de retractare formulate de recurentul reclamant.
În consecinţă, contestaţia în anulare este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul N.F. împotriva Deciziei civile nr. 9758 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1179/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 5091/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
