ICCJ. Decizia nr. 1183/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 14 februarie 2007 sub nr. 5252/3/2007, reclamanții E.(născută T.)L.M., D.(născută P.)I.S.A. și P.D.M. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, Consiliul Local al Sectorului 5 București prin Primar, SC C. SA, C.O.R.L., solicitând ca, în principal să se constate calitatea de proprietari ai imobilului situat în București, sector 5, (format din teren, etaj și mansardă), precum și calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 43680 din 09 aprilie 1998, prin care statul a vândut chiriașilor O.I. și O.M., apartamentul și a tuturor actelor subsecvente; să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierii imobilului; să fie obligată pârâta C.O.R.L., să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, reclamanții înțelegând să restituie despăgubirile primite în temeiul art. 11 alin. (1) în condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1) din lege.
în subsidiar, s-a cerut ca în cazul respingerii cererii principale, imobilul fiind vândut chiriașilor în condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) din lege, să fie acordată diferența în echivalent până la valoarea de piață stabilită conform standardelor europene de evaluare a imobilului.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1617 din 24 octombrie 2008 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București să emită în favoarea reclamanților propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 5, în valoare de 502.232 lei din care se va scădea valoarea actualizată a despăgubirii de 6.593,1092 lei acordată reclamantei E.L.M.; a respins cererea având ca obiect constatarea calității de proprietari a reclamanților asupra imobilului ca inadmisibilă; a respins cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 43680/1998, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC C. SA, C.O.R.L.; a respins acțiunea față de pârâții Prefectura Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 5 București, SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de revendicare formulată împotriva pârâtei C.O.R.L., ca neîntemeiată.
Anterior, prin încheierea de ședință din 18 aprilie 2008 tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 5 București și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reținând că pretențiile reclamanților nu pot fi realizate față de acești pârâți întrucât aceștia nu au posesia imobilului pentru a avea calitate într-o cerere de revendicare și nici atribuții în procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 pentru a avea calitate într-o acțiune în restituire asimilată unei contestații împotriva răspunsului unității deținătoare în sensul Deciziei nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
în ce privește pronunțarea sentinței, tribunalul a reținut că a rămas învestit doar cu cererea de restituire a imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și cu cererea subsidiară de acordare de despăgubiri constând în diferența în echivalent până la valoarea de piață a imobilului, stabilită conform standardelor europene.
în raport de aceste capete de cerere, tribunalul a constatat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, neavând nici calitatea de posesor sau detentor al imobilului care să-i atragă legitimarea în acțiunea în revendicare și nici de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a avea calitate procesuală în cererea de despăgubire întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ.
în ce privește calitatea procesuală activă a reclamanților, tribunalul a constatat-o dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că, deși procedura instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde și o fază judiciară, aceasta nu este suficientă pentru a asigura un acces efectiv la instanță în sensul art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Judecând pe fond acțiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată având în vedere că în baza Legii nr. 112/1995 reclamanta E.L.M. a solicitat și a obținut despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 5, prin Hotărârea nr. 369 din 15 aprilie 1997 fiindu-i acordată suma de 65.931.092 lei. Această sumă a fost încasată astfel cum rezultă din chitanța aflată în dosar.
Atitudinea subiectivă a reclamantei E.L.M. a fost aceea de a recunoaște titlul statului asupra imobilului, cu consecința acoperirii viciilor acestui titlu.
Or, nici reclamanta E.L.M., nici autoarea celorlalți reclamanți, T.C.E. și nici reclamanții D.I.A.S. și P.D.M. nu au înțeles să conteste titlul statului și să solicite restituirea în natură a imobilului, nici pe cale judiciară, înainte sau după adoptarea Legii nr. 112/1995, nici pe calea procedurii prevăzute de această lege. Nu este relevant în această privință faptul că nu s-ar fi încadrat în situațiile în care se putea acorda restituirea în natură conform Legii nr. 112/1995, întrucât această manifestare publică în sensul contestării titlului statului și exprimării neechivoce a voinței de a redobândi imobilul ar fi fost suficient de puternică pentru a înlătura aparența de drept care opera la acel moment în favoarea statului și pentru a face cunoscute terților viciile titlului statului.
Efectul consolidării aparenței de drept în favoarea statului, are natura unei confirmări a titlului statului și consecința înlocuirii dreptului de proprietate din patrimoniul reclamanților cu echivalentul său valoric, respectiv despăgubirea stabilită în baza Legii nr. 112/1995 și dreptul de a obține completarea acestei despăgubiri până la valoarea de piață a imobilului, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare impunându-se a fi respinsă.
Aceeași rezolvare este impusă și de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de recunoașterea eficienței practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că în ipoteza în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
în ce privește capătul subsidiar de cerere având ca obiect acordarea diferenței în echivalent până la valoarea de piață, în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul l-a constatat admisibil și întemeiat.
Tribunalul a constatat că prin notificarea nr. 2260 din 06 august 2001, reclamanții D.I.A.S. și P.D.M. au solicitat restituirea în natură a imobilului din sector 5, compus din teren în suprafață de 218 mp și construcție, iar în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma de despăgubiri bănești.
în cauză, restituirea în natură a apartamentului de la mansarda imobilului, ce formează obiectul cauzei, nu este posibilă, întrucât acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 ceea ce atrage incidența cazului de nerestituire în natură prevăzut de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare reclamanții sunt îndreptățiți să obțină potrivit art. 1 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 despăgubiri bănești corespunzătoare valorii de piață a imobilului, stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză la 502.232 lei, valoare din care urmează să fie scăzută valoarea actualizată a despăgubirii de 6593,1092 lei acordată reclamantei E.L.M. în baza Legii nr. 112/1995. în ce privește regimul despăgubirilor ce urmează să fie acordate reclamanților, acesta este stabilit de art. 16 din capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.
1) Reclamantele au arătat, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât prevederile Legii nr. 1/2009 nu își găsesc aplicarea întrucât legea civilă nu retroactivează.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea normelor metodologice din 12 august 1997 aprobate prin H.G. nr. 446/1997, la dosar neregăsindu-se declarația chiriașului cumpărător că nu deține o altă locuință că nu a dobândit sau înstrăinat după anul 1990 o altă locuință.
Greșit s-a respins cererea privind constatarea calității de proprietar a reclamantului asupra imobilului, prin aceasta încălcându-se art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
- Greșit s-a respins, ca fiind prescris, capătul din acțiune prin care solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare întrucât prescripția nu acționează în materia stabilită de art. 960,art. 961 C. civ.
- în mod greșit a fost respinsă acțiunea față de pârâții Prefectura Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 5, SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, prin aceasta încălcându-se dispozițiile art. 960,art. 961 C. civ.
în cadrul judecății apelului, reclamantele au invocat și excepția nelegalității contractului de închiriere al chiriașilor cumpărători pârâți, întrucât la data încheierii contractului mai dețineau o locuință, contractul de închiriere încheindu-se astfel prin fraudă la lege, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 114/1996, raportat la art. 18 lit. a) din Normele metodologice din 12 august 1997 aprobate prin H.G. nr. 446/1997.
2) Municipiul București prin Primar General a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța a încălcat cu desăvârșire modificarea Legii nr. 10/2001 intervenită prin Legea nr. 247/2005 și a obligat instituția să emită propunere de acordare despăgubiri într-un anumit cuantum, respectiv 502.232 lei.
Or, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, notificările care nu au fost soluționate se predau pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale, iar valoarea echivalentă a imobilului urmează a fi stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legea prevăzând în cap. VI căile de atac și instanța competentă să soluționeze deciziile adoptate de către Comisia Centrală.
Prin decizia nr. 332/A din 27 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Pronunțându-se cu prioritate în condițiile art. 137 C. proc. civ., asupra “excepției de nelegalitate" a contractului de închiriere, instanța de apel a constatat că prin formularea unei asemenea solicitări se tinde de fapt, la constatarea nulității respectivului act juridic, ceea ce reprezintă o cerere nouă în apel, interzisă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.
în privința criticilor vizând modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, Curtea a apreciat că într-adevăr, așa cum corect a reținut prima instanță, niciuna dintre pretențiile formulate de reclamanți nu poate fi realizată față de pârâții Prefectul Municipiului București, Consiliul local sector 5, Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor întrucât aceștia nu au calitatea de deținători ai imobilului solicitat, pentru a avea calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, nu au participat la încheierea contractului a cărui anulare se cere și nu au atribuții legate de aplicarea în primă fază a procedurii de restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Totodată, dispozițiile art. 960,art. 961 C. civ., invocate de către apelant în susținerea acestui motiv de apel nu sunt incidente în speță pentru a justifica legitimarea procesuală pasivă a acestor pârâți întrucât ele se referă la cauzele de nulitate ale unei convenții (dol, eroare, violența).
- De asemenea s-a reținut că în mod corect a fost soluționat de către instanță capătul de cerere privind constatarea calității de proprietar, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora: "Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Prin urmare, acest articol în teza a II-a consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, față de acțiunea în realizarea dreptului, pe care de altfel reclamanții au și exercitat-o în cadrul aceleiași acțiuni.
Prin respingerea ca inadmisibil a acestui capăt de cerere nu s-au încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la proces, cererea de revendicare fiind analizată pe fond.
S-a constatat totodată, aplicarea corectă a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, indiferent de cauza de nulitate, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit la data de 14 august 2002. Faptul că intimații - pârâți nu puteau încheia contractul de vânzare-cumpărare, întrucât dețineau în proprietate un alt imobil putea fi invocat tot în termenul de prescripție prevăzut de acest articol, astfel încât și această cerere a fost soluționată corect de instanța de fond.
- în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind revendicarea, Curtea a reținut că, în baza Legii nr. 112/1995 reclamanta E.L.M. a solicitat și a obținut despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 5, prin Hotărârea nr. 369 din 15 aprilie 1997 fiindu-i acordată suma de 65.931.092 lei, sumă ce a fost încasată potrivit chitanței din dosar.
Nici reclamanta E.L.M., nici autoarea celorlalți reclamanți, T.C.E. și nici reclamanții D.I.A.S. și P.D.M., după decesul acesteia survenit la 23 decembrie 1992, nu au înțeles să conteste titlul statului și să solicite restituirea în natură a imobilului, nici pe cale judiciară, înainte sau după adoptarea Legii nr. 112/1995, nici pe calea procedurii prevăzute de această lege.
De asemenea, până la data prezentei cereri nu au formulat acțiune în revendicare și nici o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 09 aprilie 1998, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de această situație de fapt, în mod corect instanța de fond a reținut că aceasta are consecințe juridice în justiție.
Astfel, textul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeana Drepturilor Omului, privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât incorporale (și chiar a unor "speranțe legitime", care au valoare economică), cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice (și a speranțelor legitime) ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o "speranță legitimă", apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
în plus, acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.
împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să "cunoască termenul în care putea să ceară să se constate nevalabilitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ca și consecințele juridice ale nerespectării legii dau expresie propriei culpe.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.A. Rye (Oxford) Stl și J.A. Rye (Oxford - Lond Std. c. Regatului Unit), instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocol.
Așa fiind, Curtea a constatat că, reclamanții nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului întrucât, pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în speță, nu numai că reclamanților nu li se recunoscuse dreptul proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, prin necontestarea în termen a contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, reclamanții nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Faptul că reclamanta E.L.M. a încasat despăgubirile cuvenite pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu a contestat dispoziția emisă în temeiul acestei legi, conduce la concluzia că aceasta a recunoscut titlul statului, cu acoperirea viciilor acestuia și înlocuirea dreptului de proprietate din patrimoniul reclamanților cu echivalentul lui valoric.
Ca atare, norma de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor.
Și apelul formulat de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a fost găsit nefondat întrucât, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situația în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare iar dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.
împotriva deciziei au declarat recurs apelanții-reclamanți care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanțele au schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin interpretarea greșită a acestuia.
Astfel, cu privire la situația juridică a cererii reclamanților D.I. și P.D.M., instanțele au omis faptul că aceștia nu aveau cetățenie română la data adoptării Legii nr. 112/1995 și ca atare, nu li se poate imputa faptul că nu au solicitat restituirea în natură a bunului la acel moment întrucât cadrul normativ nu le permitea acest demers.
- Hotărârea este nelegală pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de aprecierea asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare către chiriașii-cumpărători, determinată de faptul că, la data la care au semnat contractul de închiriere aceștia mai dețineau în proprietate un alt imobil.
- în raport de "primele două capete din dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță", soluția este greșită.
Pe acest aspect, recurenții au redat obiectul și motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reiterând aspecte legate de încheierea contractului de închiriere de către pârâți în condiții de nelegalitate și solicitând ca, în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului iar în subsidiar, să se dispună plata către reclamanți a despăgubirilor în valoare de 502.232 lei, din care să fie scăzută valoarea actualizată a despăgubirilor achitate reclamantei E.L.
- în raport de "al treilea capăt de dispozitiv" privitor la constatarea calității de proprietar a reclamantului, acesta nesocotește Primul Protocol adițional la CEDO, în condițiile în care este vorba doar de un capăt de cerere premergător necesar pentru recunoașterea calității de proprietar.
- în privința "celui de-al 4-lea și al 6-lea capăt de dispozitiv", referitor la respingerea pe motiv de prescripție a cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, soluția este greșită, întrucât prescripția nu operează în materia reglementată de art. 960,art. 961 C. civ.
- Referitor la "cel de-al 5-lea capăt din dispozitiv" privind respingerea acțiunii față de pârâții Prefectura Municipiului București, Consiliul local sector 5, SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală, soluția este de asemenea, eronată, întrucât nu a luat în considerare aplicabilitatea art. 960 și art. 961 C. civ.
- în continuarea motivelor de recurs au fost dezvoltate considerații vizând evoluția noțiunii de titlu al statului, așa cum a apărut reflectată în doctrină și jurisprudență.
Examinând aspectele deduse judecății prin intermediul recursului, înalta Curte constată următoarele:
- în privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținerea recurenților potrivit căreia ar fi fost interpretată și aplicată greșit Legea nr. 112/1995 - întrucât, în absența condiției privind cetățenia română nu se putea solicita restituirea în natură a bunului - ignoră conținutul acestui motiv de recurs.
Potrivit textului de lege menționat, modificarea unei hotărâri poate fi obținută atunci când "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".
Este vorba așadar, de denaturarea unor clauze clare, neechivoce conținute de un act juridic înțeles ca negotium, situație căreia nu-i poate fi asimilată aceea a interpretării greșite a legii.
Considerând totuși - în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. - că motivul de recurs vizează nelegalitatea potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (respectiv, pronunțarea unei hotărâri fără bază legală, datorită aplicării greșite a normelor de drept material), înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii.
Astfel, instanța de apel nu a reținut, cum greșit se susține, o atitudine culpabilă a reclamanților D. și P. în a nu contesta titlul statului datorită faptului că aceștia nu ar fi solicitat restituirea în natură a bunului pe temeiul Legii nr. 112/1995.
Dimpotrivă, conform considerentelor deciziei atacate se reține ca nefiind relevantă împrejurarea că acești reclamanți nu se încadrau în situațiile care permiteau restituirea imobilului în natură conform Legii nr. 112/1995 și că era suficientă o manifestare expresă a acestora, pe calea dreptului comun, care să reprezinte neechivoc contestarea titlului statului și voința de redobândire a bunului. O asemenea atitudine era suficientă pentru a înlătura aparența de drept care opera la acel moment în favoarea statului și pentru a face cunoscute terților viciile titlului statului.
Rezultă că instanța nu a pretins și nu a sancționat pe reclamanți, contrar susținerii acestora, pentru neurmarea unui demers judiciar pe care Legea nr. 112/1995 nu-l permitea la acea dată.
- Referitor la critica formulată de recurenți în sensul art. 304 pct. 9, potrivit căreia s-ar fi apreciat greșit asupra valabilității contractului de închiriere încheiat de pârâți (și care a stat ulterior la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare), critica este de asemenea, nefondată.
Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că nu poate fi vorba de "excepția de nelegalitate" a actului juridic, așa cum au invocat recurenții, având în vedere că o asemenea excepție poate viza actele administrative de autoritate, iar nu actele juridice civile.
în același timp, calificând cererea, instanța a constatat că este vorba de solicitarea de anulare a contractului de închiriere și că formularea unei asemenea pretenții, direct în apel nu este permisă, ceea ce este corect față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.
- Celelalte critici formulate și care, în aprecierea recurenților vizează fondul recursului se referă, de o manieră improprie și ajuridică, raportat la obiectul și structura recursului, la soluțiile conținute de "capete din dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță".
Aceasta, întrucât obiectul judecății în recurs îl constituie decizia instanței de apel, așa încât nu sunt supuse cenzurii soluțiile din dispozitivul hotărârii de primă instanță.
Chiar dacă prin soluția adoptată în apel a fost confirmată sentința tribunalului, criticile din recurs nu pot viza prima judecată. Confirmând hotărârea, instanța de apel a realizat propriile verificări jurisdicționale, așa încât dispozitivul și considerentele pe care se fundamentează acesta pot constituit obiect al criticilor și al cenzurii instanței de recurs.
în realitate, recurenții se limitează la a prelua întocmai și a reitera astfel, criticile formulate ca motive de apel, care au constituit deja obiect de analiză pentru instanța de apel.
Supunând judecății aceleași critici - cărora li s-a răspuns prin considerentele deciziei atacate -, fără să combată însă, în vreun fel, analiza punctuală realizată de către Curte cu privire la fiecare pretins aspect de nelegalitate, recurenții ignoră exigențele controlului judiciar ce poate fi realizat în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
Prin maniera în care au dedus judecății criticile în recurs (în fapt, reiterând motivele de apel), recurenții nesocotesc faptul că a mai avut loc o judecată devolutivă, în care acelor chestiuni de nelegalitate li s-a dat rezolvare, astfel încât în fapt, supun judecății în recurs hotărârea de primă instanță, ceea ce este inadmisibil.
Astfel, recurenții susțin greșita soluționare a cererii vizând constatarea dreptului lor de proprietate, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel potrivit cărora pe de o parte, inadmisibilitatea cererii este dată de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pe de altă parte, analiza acestui aspect se realizează în cadrul cererii în revendicare promovate de asemenea, de către reclamanți.
La fel, deși pretind greșita apreciere asupra prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, recurenții nu arată de ce este greșită aprecierea instanței făcută cu referire la dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și la jurisprudența CEDO (potrivit căreia instituția prescripției achizitive sau extinctive nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție).
în mod asemănător procedează recurenții atunci când susțin greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive fără să arate însă, în concret, în ce ar consta raționamentul eronat al instanței atunci când stabilește că parte din pârâți nu sunt deținători ai imobilului în litigiu, nu au participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au atribuții legate de aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel încât nu le este justificată legitimarea în proces.
Or, în faza recursului nu se realizează o judecată devolutivă pentru a se putea proceda la reexaminarea cauzei ca în fața instanței de fond, analiza fiind limitată la aspectele de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ale căror exigențe n-au fost respectate de către recurenți.
De asemenea, nu îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate considerațiile în legătură cu evoluția noțiunii de titlu al statului, care se constituie într-o înșiruire de date, extrase din doctrină și jurisprudență.
Față de toate considerentele expuse, referitoare la caracterul nefondat al criticilor respectiv, la imposibilitatea încadrării lor în motivele de nelegalitate reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1193/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2184/2010. Civil → |
|---|
