ICCJ. Decizia nr. 1193/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1682 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții V.M.I. și V.I., îndreptată împotriva pârâtului MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin primarul general, a obligat pârâtul, să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării nr. 2296/2001, având ca obiect imobilul situat în București, a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâtului STATUL ROMâN prin Ministerul Economiei și Finanțelor, constatând lipsa calității procesuale pasive, a obligat pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI reprezentat de primarul general la 1000 lei cheltuieli de judecată parțiale către reclamanți.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanța a avut in vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Tribunalul a constatat, in baza materialului probator administrat in cauza că, reclamanții au formulat, în calitate de moștenitori legali ai defunctului V.C., o notificare înregistrată sub nr. 2296 din 14 septembrie 2001, prin care au solicitat unității deținătoare, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, să li se restituie în natură imobilul situat în București, constituindu-se în acest sens dosarul nr. 15892/2001.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, "în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură".
în cauza dedusă judecății, entitatea investită cu soluționarea notificării nu a respectat aceste prevederi legale cu caracter imperativ, astfel că până în prezent nu a fost emisă nici o dispoziție motivată cu privire la cererea de restituire a imobilului, deși a trecut un interval de timp de circa 8 ani.
Cu privire la cel de-al doilea pârât - STATUL ROMâN reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a considerat că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât obligația de emitere a deciziei sau dispoziției motivate asupra notificării formulate de persoana îndreptățită incumbă doar unității deținătoare a bunului imobil, respectiv MUNICIPIULUI BUCUREȘTI reprezentat de Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 112 A din 2 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de reclamanții V.M.I. și V.I., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de apel a avut in vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
S-a considerat că este greșită soluția de obligare a MUNICIPIULUI BUCUREȘTI prin primarul general de a emite dispoziția motivată de rezolvare a notificării, câtă vreme prin acțiunea înregistrată la data de 24 iulie 2008, reclamanții V.M.I. ȘI V.I. au chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin Primarul General și STATUL ROMâN prin Ministerul Economiei și Finanțelor și au solicitat să fie obligați să soluționeze notificarea nr. 2296/2001 prin emiterea unei dispoziții motivate de restituire în natură a imobilului situat în București.
Așa cum s-a stabilit și prin decizia nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
în motivarea acestei decizii date în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Astfel, deși prin acțiune reclamanții au solicitat analizarea pe fond a notificării și obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General să soluționeze notificarea nr. 2296/2001, prin emiterea unei dispoziții motivate de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 2, prima instanță a obligat pârâtul Municipiul București - reprezentat de primarul general să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării nr. 2296/2001, având ca obiect imobilul situat în București, sector 2, fără a analiza dacă pretenția reclamanților este neîntemeiată.
în ceea ce privește criticile privind modul în care a soluționat prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la faptul că, așa cum s-a arătat anterior, prima instanță nu a analizat fondul cererii pentru a stabili dacă reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită, dacă Municipiul București este sau nu unitate deținătoare, și celelalte aspecte ale Legii nr. 10/2001, privind modalitatea de restituire, instanța de apel nu se poate pronunța nici cu privire la temeinicia acestei excepții, urmând ca prima instanță să reanalizeze această excepție în rejudecare, ținând cont și de motivele de apel formulate de către apelanți cu privire la această problemă.
împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs, la data de 4 august 2009, STATUL ROMâN reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
în mod eronat instanța a admis apelul si, drept consecința, a modificat în tot hotărârea primei instanțe, soluția corectă fiind aceea de modificare în parte a sentinței apelate, în sensul menținerii dispozițiilor date de instanța fondului, cu privire la respingerea acțiunii în contradictoriu cu Statul Roman, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, se menționează că potrivit art. 109 C. proc. civ. "Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente".
Or, atâta timp cât reclamanții au arătat prin cererea de apel că prezența în cauză a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât, este necesară nu pentru ca i se impune obligația de restituire a imobilului, ci doar pentru a-i fi opozabilă hotărârea, consideră că acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă, neexistând temei legal pentru menținerea unei persoane în proces doar pentru a-i fi opozabilă hotărârea care urmează a fi pronunțată.
Statul Roman nu este unitate deținătoare a imobilului în litigiu, așa cum este definită această noțiune potrivit Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, și deci nu poate fi subiect al raportului juridic litigios.
Prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și implicit cui trebuie să adreseze persoanele îndreptățite cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite, inclusiv prin dispunerea restituirii in natură.
In drept, au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, in raport de care a susținut că legiuitorul nu a utilizat noțiunea de deținere a imobilelor, în sensul de detenție precară, ci într-un sens mai larg, care acoperă atât detenția precară cât și dreptul de proprietate.
Astfel spus, soluționarea cererilor formulate de persoanele îndreptățite reprezintă o obligație a persoanelor juridice prevăzute de art. 21, indiferent dacă sunt proprietare ale imobilelor sau numai detentori precari.
S-a învederat faptul că, Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu, nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii 10/2001 să răspundă notificărilor formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.
De asemenea, s-a susținut ca in cauza nu s-a invocat ipoteza prevăzuta de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singura prevăzută de lege în care Statul poate sta în judecată, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 iulie 2008, reclamanții V.M.I. ȘI V.I. au chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin Primarul General și STATUL ROMâN prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu solicitarea expresa ca pârâții să fie obligați să soluționeze notificarea nr. 2296/2001 prin emiterea unei dispoziții motivate de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 2.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Pentru ipoteza cauzei pendinte, astfel cum aceasta a fost configurata de chiar prima instanța de judecata - entitatea investită cu soluționarea notificării nu a respectat prevederile legale susmenționate cu caracter imperativ, si până în prezent nu a emis nici o dispoziție motivată cu privire la cererea de restituire a imobilului, deși a trecut un interval de timp de circa 8 ani - incidența in cauza este decizia nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, data în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, care a statuat in sensul ca instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Critica referitoare la modul in care instanța de apel a pronunțat hotărârea de desființare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanța, fără să conserve soluția de respingere a acțiunii față de pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive, nu poate fi primita, întrucât tranșarea acestei chestiuni de ordin procesual este strâns legata de o cercetare detaliata a însuși fondului raportului juridic dedus judecății, care va stabili calitatea de persoane îndreptățite la restituire, respectiv calitatea de unitate detinătoare/entitate investita potrivit legii speciale cu soluționarea notificării, natura masurilor reparatorii, toate celelalte aspecte invocate prin acțiune sau in apărare si care dau conținut dreptului pretins/obligației corelative, prin raportare la dispozițiile speciale de drept substanțial.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâtul STATUL ROMâN prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 112 A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1038/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1183/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
