ICCJ. Decizia nr. 1302/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1302/2010
Dosar nr. 12987/3/2005
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
A. Judecata în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată la 30 iunie 2005, reclamanta SC G.R.R. SA a chemat în judecată pe pârâta M.C.I. şi pe pârâtul O.S.I.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea certificatului de protecţie tranzitorie cu titlul „Sare monosodică a acidului 4–amino–1–hidroxibutiliden-I, 1-bisfosfonic şi compoziţia farmaceutică ce o conţine", a cărui titulară este pârâta.
În motivarea cererii reclamanta a arătat în esenţă că:
Legea nr. 93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie şi Normele nr. 211/1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 emise de O.S.I.M. nu prevăd o recunoaştere de plano a brevetului de referinţă şi, din acest motiv, recunoaşterea efectelor brevetului pe teritoriul României se face după verificarea condiţiilor referitoare la noutate şi la activitatea inventivă, pe care trebuie să le îndeplinească invenţia pentru a fi brevetată.
În speţă, însă, recunoaşterea efectelor brevetului de referinţă, eliberat de Oficiul European de Brevete - pe teritoriul României nu s-a făcut în conformitate cu legea, deoarece invenţia din acest brevet de referinţă nu este nouă şi nu prezintă activitate inventivă.
Astfel, în ce priveşte revendicarea 1, la data de depozit a brevetului de referinţă, 9 iunie 1989, compusul chimic revendicat în acest brevet era divulgat publicului. Sarea monosodică a acidului 4-anino-l-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic şi compoziţia farmaceutică ce o conţine au fost descrise de angajaţii pârâtei sub forma unui poster şi a rezumatului publicat în cadrul Simpozionului „Third International Symposium on Drug Analysis", care a avut loc în mai 1989 la Antwerp, Belgia, iar documentul distructiv de noutate a fost ulterior publicat în Journal of Pharmaceuticals & Biomedical Analysis vol. 7 nr. 12, pag. 1719-1727, 1989.
Posterul prezentat reprezintă „stadiul tehnicii" conform art. 22 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie, prin aceea că compusul chimic prezentat în acest poster a fost făcut cunoscut în scris publicului prin dezvăluirea denumirii şi structurii sale chimice în mai 1989, înaintea zilei de 9 iunie 1989.
A mai arătat reclamanta că, potrivit Secţiunii 3 din Normele nr. 211/1998 pentru acordarea protecţiei tranzitorii, O.S.I.M. poate găsi şi alte documente din stadiul tehnicii care sunt anterioare datei de depozit sau de prioritate ale brevetului de referinţă, documente care nu au fost luate în considerare de către Oficiul European de Brevete la data acordării brevetului de referinţă.
Pârâta însăşi a ştiut, la data priorităţii brevetului de referinţă, că substanţa chimică din revendicarea 1 este divulgată, astfel că în forma sa depusă iniţial cererea de brevet european se referea exclusiv la un procedeu de producere a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic sau de săruri ale acestuia. Abia în cursul procedurii de examinare la Oficiul European de Brevete solicitanta cererii de brevet a depus la dosar revendicări în completare, în special o revendicare de substanţă referitoare la compusul chimic trihidrat al sării monosodice a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic.
Faptul că pârâta şi-a dat acordul pentru divulgarea de către J.D.D.M. a substanţei din revendicarea 1 a brevetului în mai 1989 rezultă din anexa 7 depusă de pârâtă la cererea de brevet în faţa O.E.B., în care se face referire la această prezentare.
De altfel, pârâta a recunoscut divulgarea în cursul unor acţiuni în justiţie din străinătate; astfel, în faţa High Court of Justice din Marea Britanie a declarat că nu intenţionează să mai apere aceste revendicări privind compusul chimic, iar în Germania revendicările privind produsul au fost, de asemenea, abandonate.
Referitor la activitatea inventivă, reclamanta a arătat că forma cristalină a sării monosodice trihidrat a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic este divulgată şi evidentă.
Privitor la revendicarea 2, reclamanta a arătat că forma unei pulberi cu curgere liberă era evidentă din stadiul tehnicii la data priorităţii brevetului de referinţă, rezultând în mod evident din cunoştinţele oricărui specialist care doreşte că condiţioneze o pulbere sub formă de capsule.
Cât priveşte revendicarea 4, aceasta este în primul rând lipsită de o soluţie tehnică pentru o compoziţie farmaceutică, deoarece nu sunt indicate componentele acestei compoziţii şi nici măcar nu este amintit faptul că în compoziţia farmaceutică este necesar a fi un material suport sau de diluare acceptabil din punct de vedere farmaceutic. Revendicarea 4 nu este susţinută de descrierea invenţiei şi nu îndeplineşte condiţia legală de a putea fi revendicată.
Administrarea orală a bifosfonaţilor aparţinea cunoştinţelor generale la data de 8 iunie 1990 şi se dovedise deja că utilizarea acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic şi a sării sale monosodice pentru tratamentul afecţiunilor legate de distrugerea excesivă a sistemului osos este eficace din punct de vedere terapeutic, fiind anticipată de brevetul GB 2 118 042/1982.
Certificatul de protecţie tranzitorie RO 2.086T B nu conţine nici o dezvăluire privind modul de administrare a compoziţiei farmaceutice revendicate, nu dezvăluie nici un dozaj al acestei compoziţii pentru a obţine efectul terapeutic sau preventiv revendicat în revendicarea 4 şi, prin aceasta, nu sunt îndeplinite prevederile art. 26 din Norme, înţelegând prin aplicarea industrială şi aplicarea terapeutică pentru o compoziţie farmaceutică.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 93/1998 şi ale art. 24 şi 25 din Normele nr. 211/1998 pentru aplicarea Legii nr. 93/1998.
La data de 8 septembrie 2005, reclamanta şi-a completat cererea introductivă de instanţă cu încă un motiv de anulare a certificatului de protecţie tranzitorie, arătând că acesta este nul, deoarece brevetul de referinţă EP 0 402 152 B1, în baza căruia a fost acordat, a fost anulat pe cale judecătorească de înalta Curte de Justiţie din Marea Britanie prin hotărârea HC 02C00845 din 10 februarie 2003.
Pe cale de consecinţă, certificatul de protecţie tranzitorie rămâne fără obiect, iar efectele sale încetează de drept, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 93/1998.
Pârâta - intimată M.C.I. s-a opus admiterii pe fond a acţiunii şi a invocat, de asemenea, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei de interes, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a pronunţat în sensul respingerii lor, prin încheierea de şedinţă din data de 12 ianuarie 2006.
Pe fond, prin sentinţa civilă nr. 724 din 8 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâta M.C.I. a obţinut în România o protecţie tranzitorie pentru sarea monosodică trihidrat a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-I, 1-bisfosfonic, prin recunoaşterea efectelor brevetului european EP 0 402 152 B1, în baza Legii nr. 93/1998 şi a Normelor nr. 211/1998, primind certificatul de protecţie tranzitorie RO 2.086T B.
I. Primul motiv de anulare a protecţiei tranzitorii acordate societăţii pârâte pentru brevetul în cauză este acela că brevetul de referinţă EP 0 402 152 B1 a fost anulat în parte (modificat) de Înalta Curte de Justiţie din Marea Britanie prin hotărârea HC 02 C 00845 din 10 februarie 2003, în sensul că revendicările nr. 1 - 4 care se referă la produsul obţinut au fost eliminate din brevet.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (3) coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 93/1998, o astfel de împrejurare ar fi, într-adevăr, de natură să ducă la anularea certificatului de protecţie tranzitorie, câtă vreme nu mai este îndeplinită condiţia privind existenţa în vigoare a brevetului de referinţă şi, totodată, o astfel de cerere de anulare poate fi formulată în tot cursul duratei de protecţie tranzitorie.
Însă, faţă din conţinutul hotărârii indicate de către reclamantă, rezultă doar dispoziţia de modificare a EP 0 402 152 B1, dar nu rezultă în mod clar modalitatea de modificare, făcându-se trimitere la „exemplarul din specificaţii anexat prezentului ordin".
În al doilea rând, nu s-a făcut dovada caracterului executoriu al sentinţei britanice invocate, deoarece nu s-a arătat în ce măsură aceasta ar mai fi supusă exercitării altor căi de atac şi nici data când acest efect s-ar produce.
II. Cât priveşte al doilea motiv de anulare, referitor la neîndeplinirea condiţiei noutăţii revendicării 1 a brevetului de protecţie tranzitorie, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 203/2002, „divulgarea invenţiei nu este luată în considerare în cazul în care emană de la inventator sau succesorul său în drepturi şi s-a produs în intervalul de 12 luni care a precedat înregistrarea cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute."
Or, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de textul de lege, cât priveşte termenul şi persoana de la care a emanat divulgarea invenţiei.
Cel de-al treilea motiv de anulare, privitor la lipsa activităţii inventive face referire la trei documente anterioare: posterul prezentat Ia „Third International Symposium on Drug Analysis", brevetul american US 4 407761/1981 care ar fi cuprins forma cristalină a sării monosodice trihidrat a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bifosfonic şi brevetul britanic GB 2 118 042/1982.
Primul document indicat a fost înlăturat ca referinţă pentru lipsa activităţii inventive.
Privitor la celelalte două documente, tribunalul a considerat că ar fi fost necesară o expertiză de specialitate, deoarece legea impune în art. 9, ca reper obiectiv pentru aprecierea activităţii inventive, „o persoană de specialitate în acel domeniu".
În lipsa unei astfel de expertize instanţa a reţinut că, din lecturarea brevetului GB 2 118 042/1982 nu rezultă faptul că ar fi fost documentată la acea dată forma cristalina a sării monosodice trihidrat a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-I, 1-bifosfonic. Mai mult, brevetul invocat nu face nici măcar referire la substanţa în cauză, ci la o altă substanţă (acid 4-amino-1-hidroxibutan-I, bifosfonic) şi în nici un caz la forma de pulbere a acesteia.
Cel din urmă document, brevetul US 4 407 761/1981 a fost depus la dosar în limba engleză, astfel că instanţa a apreciat că nu poate fi analizat nici măcar prin lecturare, iar cele două expertize extrajudiciare ce fac referire la acesta nu au fost luate în considerare, deoarece s-ar nesocoti prin aceasta principiul administrării nemijlocite a probelor.
Instanţa a înlăturat, de asemenea, ca fiind vădit nefondate, susţinerile reclamantei referitoare la faptul că revendicarea 4 este lipsită de o soluţie tehnică pentru o compoziţie farmaceutică. Aceasta deoarece, aşa cum reclamanta însăşi a arătat, revendicările recunoscute prin certificatul de protecţie tranzitorie RO 2.086T B sunt toate revendicări de substanţă şi nu revendicări de procedeu, astfel că nu există nici o raţiune pentru care în cuprinsul acesteia să existe şi o „soluţie tehnică".
De asemenea, nu se poate reţine că revendicarea nu ar întruni condiţia aplicabilităţii industriale, câtă vreme nu cuprinde dozajul compoziţiei farmaceutice sau modul de administrare, deoarece, în materia produselor farmaceutice ceea ce se protejează prin brevet este substanţa activă, a cărei folosire şi administrare este ulterior determinată de către producător şi medic. În nici un caz aplicarea industrială nu poate fi condiţionată de existenţa în cuprinsul revendicării a posologiei specifice compoziţiei farmaceutice.
B. Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 268/ A din 4 decembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins excepţia privind lipsa interesului şi lipsa calităţii procesuale active invocate de către pârâtă şi, totodată, a respins apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut reţinut următoarele:
În faţa primei instanţe, pârâta-intimată a invocat aceleaşi excepţii, cu aceeaşi motivaţie cu cea expusă prin întâmpinarea depusă în faza apelului, iar tribunalul le-a respins.
În situaţia în care există o hotărâre a primei instanţe în privinţa respectivelor apărări formulate de către pârâtă pe calea unor excepţii peremptorii, absolute, iar partea care le-a invocat nu a înţeles să atace această hotărâre corespunzător exigenţelor art. 282 alin. (2) coroborat cu art. 268 alin. (1) şi (3) şi art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., soluţia pronunţată în privinţa lor a intrat în puterea lucrului judecat. Astfel, ele nu pot fi reanalizate de instanţa de control judiciar, pe cale de excepţie, pentru că deja au făcut obiectul unei judecăţi, soluţia pronunţată nefiind atacată în condiţiile legii.
Pe fond, curtea de apel a considerat sentinţa legală şi temeinică, cu următoarea motivare:
I. Cauza de nulitate a menţionatului certificatul de protecţie tranzitorie constând în împrejurarea că brevetul de referinţă în baza căruia s-a acordat ar fi fost modificat prin hotărâre judecătorească nu se verifică în speţă, în raport de ansamblul probelor administrate.
Din această perspectivă, este esenţial a se determina brevetul de referinţă în considerarea căruia a fost eliberat pârâtei-intimate certificatul de protecţie tranzitorie a cărui anulare se solicită.
Din conţinutul certificatului protecţie tranzitorie nr. RO 2.086T B rezultă că brevetul de referinţă este reprezentat de brevetul european cu nr. EP 0 402 152 Bl, care a fost eliberat de către Oficiul European de Brevete, având desemnate 14 state printre care şi Marea Britanie.
Potrivit art. 64 alin. (1) din Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată al Munchen în anul 1973, la care România a aderat prin Legea nr. 611/2002, din ziua publicării anunţului de eliberare a brevetului european acesta conferă titularului său, în fiecare dintre statele contractante, aceleaşi drepturi pe care le-ar conferi un brevet naţional acordat în acest stat.
Pe de altă parte, prin art. 138 alin. (1) din aceeaşi Convenţie se stabileşte faptul că „(…) un brevet european poate fi declarat nul, pe baza legislaţiei unui stat contractant, cu efect asupra teritoriului acelui stat, (....)", iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „dacă motivele de anulare afectează doar o parte a brevetului european, anularea se va pronunţa într-o limitare corespunzătoare acestui brevet. Dacă legislaţia naţională o permite, limitarea se poate face sub forma modificării revendicărilor, a descrierii sau a desenelor".
Constatând că brevetul de referinţă este unul eliberat de către O.E.B., producând efecte în mai multe state expres desemnate, nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că brevetul de protecţie tranzitorie în litigiu ar fi fost acordat în considerarea unui brevet de referinţă eliberat de autorităţile statului englez - omologul O.S.I.M. din România, aşa încât limitarea/ modificarea dispusă de instanţele engleze să fie de natură a afecta beneficiul protecţiei tranzitorii obţinute pe teritoriul României de către pârâtă.
Brevetul european conferă titularului lui, în fiecare dintre statele desemnate, aceleaşi drepturi pe care le-ar oferi brevetul naţional eliberat de acel stat, iar efectele anulării lui într-unul dintre statele desemnate - care poate avea forma limitării ori modificării brevetului european, potrivit cu legislaţia statului în care se dispune o asemenea măsură - sunt limitate la teritoriul respectivului stat.
În aceste condiţii, este lipsit de relevanţă faptul că brevetul european EP 0 402 152 Bl eliberat de către O.E.B. a fost modificat, în sensul restrângerii limitelor protecţiei acordate de acesta, pe teritoriul unuia dintre statele desemnate, Marea Britanie, în situaţia în care respectivul brevet nu şi-a încetat valabilitatea/existenţa - cu privire la revendicările de produs analizate în speţă - pe teritoriul celorlalte state desemnate, corespunzător exigenţelor art. 2 alin. (2) raportat la art. 1 din Legea nr. 93/1998.
În analiza expusă s-a dat eficienţă caracterului definitiv şi executoriu al hotărârii pronunţate la data de 10 februarie 2003 de Înalta Curte de Justiţie din Marea Britanie, în considerarea faptului că autorităţile britanice au dat eficienţă acestui act de jurisdicţie prin emiterea documentului cu nr. 0402152 C, care atestă amendarea brevetului european analizat în speţă, în sensul în care s-a stabilit prin hotărârea judecătorească invocată de reclamantă.
Chiar în conţinutul acestui din urmă document se face însă menţiunea potrivit căreia „modificarea specificaţiei este valabilă doar pentru Marea Britanie, în conformitate cu planul de pe verso".
II. Sub aspectul criticilor referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de brevetabilitate a invenţiei - respectiv, să fie nouă, să rezulte dintr-o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială, curtea de apel a reţinut că aceste aspecte constituie împrejurări care implică cunoaşterea părerii unor specialişti, situaţie faţă de care a administrat, corespunzător prevederilor art. 201 C. proc. civ., proba cu expertiză în specialităţile farmacie şi proprietate industrială.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit de experţii desemnaţi în cauză - astfel cum acestea au fost completate în urma încuviinţării obiecţiunilor părţilor, dar şi a chestiunilor suplimentare solicitate de instanţă în privinţa unor aspecte din raportul iniţial depus, care implicau de asemenea lămuriri din partea specialiştilor – curtea de apel a ajuns la concluzia că toate condiţiile de brevetabilitate apar ca fiind îndeplinite la data cererii de cordare a protecţiei.
Curtea a mai considerat că declaraţiei extrajudiciare - întocmită sub forma unui înscris sub semnătură privată - care aparţine unei persoane străine de procedura de judecată aflată în curs şi în privinţa căreia nu se verifică în vreun mod respectarea rigorilor impuse prin art. 11 - 14 din OG nr. 2/2000, nu i poate acorda o eficienţă superioară opiniei exprimate de experţii autorizaţi, desemnaţi de instanţă în condiţiile art. 201 şi urm. C. proc. civ., spre a fi înlăturată proba ştiinţifică astfel administrat.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, structurându-şi motivele în două categorii, şi anume: motive care privesc condiţii de formă şi motive care privesc condiţii de fond, dezvoltate după cum urmează:
I. Motive care privesc condiţiile de formă
l. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel nu analizat argumentele aduse de ea în susţinerea afirmaţiei potrivit căreia un brevet european, în general, nu poate fi acceptat ca brevet de referinţă.
Astfel, a susţinut că un brevet care nu are o durată de valabilitate clar stabilită şi unitară pentru întregul teritoriu pe care îşi produce efectele sau care nu are un conţinut al protecţiei identic pe întregul teritoriul nu poate constitui un brevet de referinţă aşa cum cere legea română, respectiv Legea nr. 93/1998.
Dacă brevetul european în abstract, adică având în vedere toate ţările pentru care a fost acordată protecţia, şi nu o anumită ţară determinată, ar putea constitui un brevet de referinţă în sensul legii române, prima problemă care s-ar pune ar fi determinarea conţinutului sferei protecţiei acordate prin acest brevet, având în vedere faptul că pentru 12 state sunt atât revendicări de produs, cât şi revendicări de procedeu, iar pentru alte două state sunt numai revendicări de procedeu, nu şi revendicări de produs.
În plus, dat fiind faptul că brevetul acordat pentru Marea Britanie a fost modificat, renunţându-se la revendicările de produs, s-ar pune problema dacă această modificare nu ar trebui avută în vedere de asemenea.
Interpretarea contrară contravine art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece produce o discriminare bazată pe provenienţa brevetului de referinţă – după cum provine de la O.E.B. sau de la un birou naţional - nejustificată în vreun fel.
Certificatul de protecţie tranzitorie în litigiu indică drept „brevet de invenţie de referinţă" brevetul EP 0 402 152 Bl - ţară de origine Marea Britanie (GB).
Pârâtul O.S.I.M. însuşi a verificat plata anuităţilor în Marea Britanie, verificând aşadar existenţa valabilă a acelui brevet.
Or, instanţa de apel nu a răspuns în nici un fel acestor argumente esenţiale, ci s-a mulţumit să conchidă că brevetul de referinţă este brevetul european în general, fiind lipsit de relevanţă faptul că cel din Marea Britanie a fost modificat.
Se încalcă astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care arată că orice hotărâre civilă trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar sancţiunea aplicabilă de către instanţa de recurs în examinarea neîndeplinirii „îndatoririi de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător şi pertinent – în partea numită considerentele hotărârii" - care ar trebui să constituie „o garanţie pentru împricinaţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita real controlul judecătoresc", conduce la modificarea în tot a acestei hotărâri.
De asemenea, în jurisprudenţa C.E.D.O. se arată că dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justiţiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, enunţarea problemelor de drept şi de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat trebuie să-i permită justiţiabilului să aprecieze şansele de succes ale unui recurs.
Acest drept nu este absolut. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi. Argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei vor trebui, totuşi, să-şi găsească reflectare în hotărâre.
În concluzie, în lipsa analizei vreunuia dintre argumentele decisive indicate de noi în susţinerea tezei că brevetul european în general nu poate fi un brevet de referinţă, instanţa a încălcat atât dreptul intern cât şi articolul 6 al C.E.D.O.
2.Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Legea nr. 93/1998 are în vedere brevetul prin care se protejează invenţia respectivă în alte state, numit „brevet de referinţă" în art. 4 alin. (1), astfel:
Cererea de protecţie tranzitorie, redactată în limba română, se depune la O.S.I.M., prin mandatar autorizat, şi va conţine:
a) solicitarea expresă de protecţie tranzitorie;
b) numele sau denumirea, adresa/ sediul şi semnătura titularului brevetului de invenţie de referinţă;
c) numărul brevetului de invenţie de referinţă şi titlul invenţiei, perioada pentru care a fost eliberat şi ţara în care a fost eliberat.
Valabilitatea certificatului de protecţie tranzitorie însăşi depinde de valabilitatea brevetului de referinţă în ţara de referinţă, conform articolului 2 alin. (2) al Legii nr. 93/1998, care prevede:
Protecţia tranzitorie începe de la data depunerii cererii la O.S.I.M. şi încetează la data expirării valabilităţii brevetului de invenţie, la data anularii acestuia sau la data decăderii din drepturi a titularului de brevet, fără a putea depăşi 20 de ani de la data depozitului reglementar în ţara de origine.
În aceste condiţii, anumite elemente cum ar fi conţinutul protecţiei şi durata de protecţie a brevetului de referinţă şi existenţa sa valabilă în sistemul ţării de referinţă - adică să nu fi fost anulat sau să nu fi existat o decădere din drepturi - sunt esenţiale în sistemul de protecţie tranzitorie implementat de legiuitorul român.
Din aceste motive, un brevet care nu are o durată de valabilitate clar stabilită şi unitară pentru întregul teritoriu pe care îşi produce efectele sau a cărui valabilitate nu poate fi stabilită în mod unitar pe întregul teritoriu pe care îşi produce efectele sau care nu are un conţinut al protecţiei identic pe întreg teritoriul pe care îşi produce efectele nu poate constitui un brevet de referinţă aşa cum cere legea română.
Brevetul european EP 0 402 152 B1 în abstract, adică având în vedere toate ţările pentru care a fost acordată protecţia, şi nu o anumită ţară determinată, nu poate constitui un brevet de referinţă în sensul legii române.
Dacă lucrurile ar sta altfel, prima problemă care s-ar pune ar fi determinarea conţinutului, sferei protecţiei acordate prin acest brevet, având în vedere faptul că pentru 12 state sunt atât revendicări de produs cât şi revendicări de procedeu, iar pentru alte două state sunt numai revendicări de procedeu, nu şi revendicări de produs. În plus, dat fiind faptul că brevetul acordat pentru Marea Britanie a fost modificat, renunţându-se la revendicările de produs, s-ar pune problema dacă această modificare nu ar trebui avută în vedere de asemenea.
Mai mult, se pune problema ce s-ar întâmpla dacă într-unul din statele contractante s-ar prelungi durata de valabilitate a brevetului sau dacă într-unul din statele desemnate brevetul ar fi pur şi simplu anulat, rămânând valabil în celelalte.
O asemenea interpretare şi soluţie introduce o discriminare bazată pe provenienţa brevetului de referinţă nejustificată în vreun fel şi care ar încălca flagrant articolul 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului combinat cu art. 1 al Primului Protocol Adiţional al respectivei Convenţii, precum şi Protocolul 12 al respectivei Convenţii contravine şi jurisprudenţei C.E.D.O., care, conform art. 20 din Constituţie face parte din dreptul intern, legile interne trebuind să fie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Conform jurisprudenţei Curţii, nu orice diferenţă de tratament constituie totodată, în mod automat, o încălcare a art. 14. Trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu este obiectiv şi rezonabil justificată, adică nu urmăreşte un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
În speţă este clar că pârâta s-ar bucura de un tratament preferenţial faţă de persoanele ce invocă un brevet de referinţă naţional. Iar această diferenţă de tratament, bazată pe provenienţa brevetului de referinţă (naţional sau european) nu este justificată în nici un fel.
În cazul de faţă pârâta însăşi a înţeles să indice ca referinţă brevetul european cu efectele produse de acesta în Marea Britanie, iar nu brevetul european in abstracto, indicând expres Marea Britanie ca ţară de referinţă, ca ţară de provenienţă a brevetului. Pârâta a acceptat astfel, implicit, să supună protecţia tranzitorie acordată în România condiţiilor de valabilitate, duratei şi efectelor pe care brevetul european le are în Marea Britanie.
Mai mult, O.S.I.M. a acordat protecţia tranzitorie analizând condiţiile în raport de brevetul european pentru Marea Britanie, nu pentru brevetul european in abstracto - de altfel, acest lucru nu ar fi fost posibil, având în vedere că, în cazul de faţă, conţinutul protecţiei este diferit pentru ţările desemnate de pârâtă. De aceea, o anulare, totală sau parţială a brevetului european în Marea Britanie, lipseşte de suport şi protecţia tranzitorie în România.
II. Motivele de recurs ce privesc condiţiile de fond
1. Interpretarea greşită şi aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile Convenţiei Europene a Brevetului, la care România a aderat prin Legea nr. 611/2002 şi nici practica constantă a Oficiului European de Brevete.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 611/2002, în caz de conflict între prevederile Convenţiei privind eliberarea brevetului european şi cele ale Legii nr. 611/2002 sau ale Legii nr. 64/1991, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Convenţiei prevalează. Rezultă de aici importanţa cunoaşterii practicii Oficiului European de Brevete.
Datorită existenţei acestui articol, interpretarea şi aplicarea legii române anterioare se va face, aşadar, în mod obligatoriu, în conformitate cu Convenţia.
Convenţia a jucat un rol de unificare a dreptului brevetelor din ţările care au aderat la ea, acestea adoptând reglementări similare, în dreptul intern, cu cele revăzute de Convenţie; de asemenea, interpretarea şi aplicarea noţiunilor introduse în baza reglementărilor Convenţiei s-a făcut, în doctrina şi practica celor state, avându-se în vedere şi soluţiile pronunţate de O.E.B., deşi, în general, în aceste ţări, nu exista un text legal similar articolului 3 alin. (2) din Legea 611/2002 care să le oblige la acest lucru.
Or, instanţa de apel nu a procedat în acest mod nici când a analizat activitatea inventivă şi nici când a analizat noutatea.
2. În continuare, recurenta prezintă detaliat argumentele pentru care invenţia nu întrunea, la data brevetării, cele două condiţii şi pe care instanţa de apel nu le-a analizat, ceea ce atrage, în opinia recurentei şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceste argumente nu vor mai fi redate în detaliu, deoarece analiza motivelor de recurs privitoare la condiţiile de fond ale protecţiei nu vor mai fi analizate de Înalta Curte pentru considerente ce se vor arăta ulterior.
Recurenta solicită modificarea în tot a deciziei, iar, pe fond, admiterea acţiunii şi anularea certificatului de protecţie tranzitorie, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
Intimaţii M.C.I. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu au depus la dosar întâmpinare.
Intimata M.C.I. a învederat că în cadrul său a avut loc o reorganizare, depunând la dosar actul constitutiv actualizat, precum şi actul de adoptare al acestuia, şi că se numeşte în prezent M.S.D.C.
Recurenta a depus un set de înscrisuri noi în baza art. 305 C. proc. civ.
Analizând motivele de recurs, Înalta Curte a considerat necesar să pună în discuţia părţilor, cu prioritate, sesizarea instanţei de contencios administrativ pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a secţiunii a 3-a din capitolul II al Normelor nr. 211/1998 emise de O.S.I.M. în aplicarea Legii nr. 93/1998.
Aceasta deoarece pe tot parcursul judecăţii reclamanta a susţinut în mod constant că atât legea cât şi normele de aplicare a acesteia prevăd un examen de fond al condiţiilor de brevetabilitate cu ocazia soluţionării cererii de cordare a certificatului de protecţie tranzitorie, or, verificând această susţinere Înalta Curte a constatat că legea nu prevede un atare examen, care este reglementat exclusiv prin normele de aplicare.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 93/1998, statul român recunoaşte o protecţie tranzitorie titularilor de brevete, cu dată de prioritate anterioară datei de 21 ianuarie 1991, dintr-un stat membru al Uniunii de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, pentru invenţiile care au ca obiect substanţele obţinute prin metode nucleare, chimice, produse medicamentoase, metode de diagnosticare şi tratament medical, dezinfectante, produse alimentare şi condimente, precum şi soiuri noi de plante, tulpini de bacterii şi ciuperci, noi rase de animale şi viermi de mătase.
Potrivit art. 3 din aceeaşi lege, protecţia tranzitorie se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
a) invenţia face obiectul unui brevet de invenţie în vigoare într-un stat membru al Uniunii de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cu dată de prioritate anterioară datei de 21 ianuarie 1991;
b) obiectul invenţiei nu a fost brevetat în România şi se încadrează în categoriile prevăzute la art. 1;
c) produsul care face obiectul brevetului de referinţă nu a fost comercializat în România anterior datei de 31 decembrie 1993;
d) cererea pentru acordarea protecţiei tranzitorii a fost depusă într-un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În art. 4 se prevăd actele care trebuie depuse odată cu cererea de acordare a protecţiei tranzitorii, iar în art. 5 obligaţiile care incumbă O.S.I.M. în soluţionarea cererii.
Nici o dispoziţie a legii nu prevede că, pentru acordarea protecţiei, în afara condiţiilor menţionate anterior, O.S.I.M. mai face vreo verificare de fond cu privire la condiţiile de brevetabilitate pe care ar trebui să le îndeplinească invenţia pentru care se cere protecţie tranzitorie pe teritoriul României.
În schimb, Normele nr. 211/1998 emise de O.S.I.M. în aplicarea legii reglementează în secţiunea 1 din Capitolul II „Examinarea preliminară a cererii", prin prisma art. 3, art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 93/1998, iar în secţiunea a 3-a a aceluiaşi capitol „Examinarea cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond pentru acordarea protecţiei tranzitorii".
În această din urmă secţiune sunt reglementate condiţiile privind noutatea, activitatea inventivă şi aplicabilitatea industrială, care sunt specifice activităţii de brevetare ce face obiectul Legii nr. 64/1991, dar care nu se regăsesc în Legea nr. 93/1998.
În legătură cu necesitatea sesizării instanţei de contencios administrativ pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ unilateral, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte a avut în vedere următoarele:
Alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, se referă doar la legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, iar alin. al 2-lea se referă la actul administrativ unilateral, fără a face distincţie după cum este cu caracter normativ sau cu caracter individual.
Pe fondul acestei reglementări au apărut în practică soluţii neunitare cu privire la admisibilitatea invocării într-un litigiu pendinte a excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ, cum este şi cazul în speţă, respectiv al Normelor nr. 211/1998 emise de O.S.I.M. în aplicarea Legii nr. 93/1998.
Pentru unificarea practicii s-a adoptat de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a Î.C.C.J. soluţia de principiu din data de 29 septembrie 2008, prin care s-a statuat că o astfel de excepţie este admisibilă în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă o astfel de excepţie poate fi invocată şi cu privire la acte administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, practica secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Î.C.C.J. este constantă în sens afirmativ (ex.: Decizia nr. 2767 din 17 august 2006), cu motivarea că art. 11 alin. (4) din lege prevede posibilitatea atacării oricând a actelor administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale, dar şi cu aceea potrivit căreia Legea nr. 554/2002 este prin excelenţă procesuală şi se aplică imediat, actele administrative emise anterior intrării ei în vigoare putând fi cenzurate sub aspectul legalităţii prin mecanismele procesuale existente la data demarării demersului judiciar.
Sesizarea instanţei de contencios administrativ nu a mai fost necesară în prezenta cauză deoarece, după punerea în discuţie a acestei chestiuni prealabile, prin cererea depusă la dosar la data de 15 februarie 2010, recurenta a renunţat expres la toate motivele de recurs care vizează nelegalitatea aprecierii condiţiilor de fond de brevetabilitate.
Dând efect principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, Înalta Curte a luat act de această restrângere a recursului şi de faptul că a rămas învestită numai cu motivele privitoare la condiţiile de formă ale menţinerii certificatului de protecţie tranzitorie.
În raport de cererea de recurs astfel restrânsă, intimata pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu următoarea motivare:
1. Motivul de recurs de ordin procedural potrivit căruia hotărârea judecătorească nu ar fi motivată este neîntemeiat.
Hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanţa de apel arată în mod detaliat considerentele pentru care motivele de apel invocate de apelantă sunt neîntemeiate, analizând fiecare dintre aceste motive de apel. De asemenea, instanţa de apel a analizat probele administrate în cauză.
Motivarea hotărârii judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
Recurenta reproşează instanţei de apel că nu a răspuns tuturor argumentelor invocate. Or, această împrejurare nu poate constitui motiv de recurs şi nu se încadrează la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De altfel, acest motiv de recurs, dacă ar fi considerat întemeiat, ar duce la casarea deciziei instanţei de apel şi la trimiterea cauzei spre rejudecare, iar nu la modificarea acesteia cum solicită recurenta. Chiar din împrejurarea ca recurenta solicită modificarea deciziei rezultă că nici măcar ea nu crede în temeinicia acestui pretins motiv de recurs.
2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Recurenta susţine, în esenţă, că orice amendare a brevetului de referinţă britanic determină anularea certificatului de protecţie tranzitorie şi că instanţa de judecată trebuie să dispună această anulare începând cu data de 10 februarie 2003.
Obiectul prezentei cauze îl constituie anularea certificatului de protecţie tranzitorie, iar nu constatarea încetării protecţiei tranzitorii.
Se impune precizarea că pe parcursul procesului, reclamanta a solicitat anularea certificatului de protecţie tranzitorie, pe motiv că a fost anulat brevetul de referinţă, pentru ca apoi să menţioneze drept consecinţă a anulării brevetului de referinţă rămânerea fără obiect a certificatului de protecţie tranzitorie, efectele acestuia încetând de drept.
În concluziile orale în faţa instanţei supreme a perpetuat această atitudine evazivă precizând că ceea ce solicită de fapt este invalidarea protecţiei tranzitorii.
În realitate, instituţiile juridice respective au efecte diferite şi nu se pot confunda.
Ori este vorba de anulare ori de rămânere fără obiect sau de o încetare a efectelor ori invalidare. În nici un caz nu se poate pune semnul egalităţii între anularea certificatului de protecţie tranzitorie, rămânerea sa fără obiect sau încetarea acestuia.
În cazul anulării certificatului de protecţie tranzitorie, ca de altfel în cazul anulării oricărui act juridic, cauzele de anulare sunt concomitente încheierii actului. În consecinţă, pentru a se vorbi de anularea certificatului în litigiu trebuie mai întâi analizat dacă la data eliberării sale exista respectiva cauză de anulare, respectiv dacă brevetul de referinţă era anulat.
Recurenta-reclamantă a susţinut că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 93/1998 ar impune denumirea de anulare într-un sens specific, înglobând orice cauză de ineficacitate a certificatului de protecţie tranzitorie şi că unica acţiune având ca obiect constatarea unei asemenea cauze ar li acţiunea în anulare.
În realitate, lectura art. 6 alin. (3) nu justifică această interpretare. Astfel, potrivit textului „anularea certificatului de protecţie tranzitorie pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege se poate cere în tot cursul duratei de protecţie şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti".
„Condiţiile prevăzute în prezenta lege" sunt menţionate în art. (3) din respectivul act normativ: „protecţia tranzitorie se acordă, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii (…)".
După cum se vede, Legea nr. 93/1998 prevede numai condiţii specifice acordării protecţiei tranzitorii, condiţii care trebuie îndeplinite la momentul acestei acordări, adică la momentul eliberării certificatului de protecţie tranzitorie. Or, din conţinutul condiţiei ca „invenţia să facă obiectul unui brevet de invenţie în vigoare într-un stal membru al Uniunii de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cu data de prioritate anterioară datei de 21 ianuarie 1991" nu rezultă că această protecţie ar trebui să fie în vigoare la o altă dată decât aceea a acordării protecţiei. Dacă la data acordării protecţiei această condiţie este îndeplinită, certificatul de protecţie tranzitorie este acordat în mod valabil şi are durata prevăzută de art. 2 alin. (2) din lege. Astfel, potrivit respectivului text „protecţia tranzitorie începe de la data depunerii cererii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi încetează la data expirării valabilităţii brevetului de invenţie, la data anulării acestuia sau la data decăderii din drepturi a titularului de brevet, fără a putea depăşi 20 de ani de la data depozitului reglementar în ţara de origine".
Dacă recurenta reclamantă ar fi considerat că protecţia ar fi încetat în temeiul acestui text atunci ar fi trebuit să introducă nu o acţiune în anulare, ci o acţiune în constatarea încetării protecţiei tranzitorii întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.
În orice caz, recalificarea acţiunii în etapa recursului nu este permisă. Cel mult, în cazul în care instanţa de recurs ar ajunge la concluzia că instanţele ordinare nu au calificat corect acţiunea, se pune problema casării cu trimitere spre rejudecare în vederea unei calificări corecte şi a examinării fondului cauzei din perspectiva acestei calificări.
Împrejurarea că recurenta solicită invalidarea protecţiei tranzitorii, respectiv să se constate încetarea efectelor protecţiei tranzitorii, demonstrează o dată mai mult că nu există o cauză de anulare şi deci acţiunea în anulare este neîntemeiată, iar soluţia instanţelor judecătoreşti este legală.
3. Instanţa a pus în discuţia părţilor următoarea problemă: „întrucât în certificatul de protecţie tranzitorie a cărui anulare se solicită este menţionat ca brevet de referinţă un brevet european în care figurează 14 state destinatare, care este semnificaţia menţionării în acelaşi certificat a unui singur stat ca fiind ţara de origine?"
Aşa cum chiar instanţa a menţionat, brevetul european în cauză este valabil în 14 state.
Regula în materie de brevete este că un brevet de referinţă este emis de autoritatea specializată a unui stat membru al Uniunii de la Paris.
Brevetele europene fac însă excepţie de la această regulă, ele fiind emise de Oficiul European de Brevete, care este un organ al unei organizaţii interguvernamentale, respectiv Organizaţia Europeană de Brevete.
Brevetul astfel emis produce, în fiecare din statele membre desemnate de solicitant, efectele unui brevet naţional, conform art. 2 din Convenţia privind eliberarea brevetelor europene.
Întrucât brevetul european nu este emis de un stat, dar are aceleaşi efecte ca un brevet emis în fiecare din statele desemnate, solicitantul unui certificat de protecţie tranzitorie nu poate indica Organizaţia Europeană de Brevete ca ţară în care s-a emis brevetul de referinţă, ci, pentru completarea formularului cererii de eliberare a unui certificat de protecţie tranzitorie, el trebuie să indice una din ţările desemnate prin brevetul european la alegerea sa.
În acest sens, cu prilejul concluziilor orale O.S.I.M. a confirmat că a fost aleasă Marea Britanic de către O.S.I.M., întrucât în această ţară brevetul avea cea mai veche dată de prioritate, iar acest aspect interesa sub aspectul duratei protecţiei tranzitorii în România. Dacă ar fi fost aleasă o altă ţară din cele 14, dar în care înregistrarea s-a făcut ulterior, ar fi fost depăşit termenul de 20 de ani în raport cu data priorităţii. În condiţiile în care O.S.I.M. a ales prima ţară în care s-a făcut înregistrarea din cele 14, întreaga documentaţie solicitată s-a referit doar la Marea Britanie.
4. În speţă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că nu există o hotărâre judecătorească de anulare a brevetului de referinţă. De altfel, cu prilejul concluziilor orale, recurenta a precizat că recunoaşte acest aspect şi că este vorba de o renunţare la anumite revendicări, renunţare care emană de la titularul brevetului. În opinia recurentei, însă, această renunţare determină anularea certificatului de protecţie tranzitorie întrucât art. 2 alin. (2) din Legea nr. 93/1998 vizează toate cazurile în care se produc amendări ale brevetului de referinţă, inclusiv prin renunţări sau tranzacţii. O asemenea susţinere este neîntemeiată.
Este cert şi recunoscut chiar de recurentă că hotărârile judecătoreşti invocate de ea şi în raport cu care solicită invalidarea protecţiei tranzitorii nu au dispus anularea brevetului de referinţă.
Astfel, cât priveşte hotărârea britanică depusă la dosar - HC 03 C 02266 a Curţii Regale de Justiţie din Londra, aceasta se referă la un litigiu de contrafacere declanşat de M. împotriva Societăţii G, după cum se statuează expres în această hotărâre (a se vedea paragraful 3): acţiunea în speţă se baza „pe descrierea procesului confidenţial care a fost furnizată de pârât. La o consultare privind gestionarea cazului din 14 iulie acest an, înainte de notificarea dată apărării, s-a adoptat un program pentru audierea rapidă a problemei contrafacerii. S-a ordonat de asemenea, ca, dacă pârâtul contestă validitatea, hotărârea în acea problemă urma să fie suspendată până după încheierea acestui proces de contrafacere. Pârâtul a înaintat o cerere reconvenţională pentru invaliditate. Pentru motivele de mai sus nu este o problemă care trebuie hotărâtă acum".
În consecinţă, aşa cum se arată în continuare, în respectivul litigiu nu s-a avut în vedere decât interpretarea brevetului în scopul stabilirii limitelor protecţiei care era necesară pentru soluţionarea litigiului de contrafacere. „Construction of the patent" înseamnă „interpretarea brevetului", iar nu „construcţia brevetului", cum în mod defectuos s-a tradus în limba română în traducerea depusă de reclamantă.
De asemenea, în cadrul litigiului din Anglia cu A.G.L. hotărârea a vizat acordarea cheltuielilor de judecată, împrejurare recunoscută, de altfel, de reclamantă în cadrul răspunsului la întrebarea nr. 2 din interogatoriu. Chiar în conţinutul hotărârii instanţa engleză a precizat că „este inevitabil ca în cazul soluţionării unei cauze înainte de sesizarea instanţei aceasta să ajungă să ia în considerare problema costurilor în necunoştinţă de cauză. Dacă aşa cum se întâmplă în cazul de faţă instanţa nu a văzut materialele pentru proces decât în măsura în care acestea sunt prezentate în scopul solicitării de costuri, instanţa trebuie să aibă grijă să nu facă presupuneri care la o perspectivă de ansamblu asupra cauzei să se dovedească nejustificate" ( a se vedea în acest sens paragraful 11 din considerentele hotărârii). Considerentele instanţei continuă cu menţionarea documentului D.M., dar trebuie avut în vedere faptul că această menţiune are în vedere doar conduita procesuală a pârâtei M., care, în procesul respectiv nu a administrat probe în legătură cu acest document. Potrivit dreptului britanic o asemenea conduită procesuală este relevantă pentru aprecierea de către instanţă a chestiunii cheltuielilor de judecată.
Pe prima pagină a acestei hotărâri, în traducerea depusă chiar de reclamantă, se arată că hotărârea a survenit „în urma cererii pârâtei (M.C.I.) de modificare a brevetului european (Marea Britanie)".
Aceeaşi menţiune figurează şi în documentul intitulat proces verbal asupra sentinţei: „în urma cererii pârâtei prin notificarea de cerere din data de 28 ianuarie 2003 (…)".
Este, aşadar, neîndoielnic că modificarea brevetului britanic a survenit ca urmare a manifestării de voinţă a titularului său, ceea ce corespunde în terminologia legislaţiei române a brevetelor cu o renunţare parţială la brevet, conform art. 38 din Legea nr. 64/1991.
Renunţarea la brevet nu se confundă cu anularea - art. 54 - 55 din Legea nr. 64/1991 şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 93/1998 -, expirarea valabilităţii - art. 31 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 64/1991 - sau decăderea - art. 43 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.
În consecinţă, este cert şi fără putinţă de tăgadă că a fost vorba de o renunţare la anumite revendicări, din raţiuni de politică economică, renunţare valabilă doar pe teritoriul Marii Britanii, care nu determină anularea certificatului de protecţie tranzitorie.
Ca urmare, brevetul de referinţă s-a modificat ca urmare a acestei renunţări la o parte din revendicări dar această diminuare a protecţiei este rezultatul exclusiv al voinţei titularului de brevet, iar nu ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de anulare.
Or, renunţarea titularului de brevet la anumite revendicări pe teritoriul anumitor state nu constituie caz de încetare a protecţiei tranzitorii. Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 93/1998 protecţia tranzitorie începe de la data depunerii cererii la O.S.I.M. şi încetează la data expirării valabilităţii brevetului de invenţie, la data anulării acestuia sau la data decăderii din drepturi a titularului de brevet, fără a putea depăşi 20 de ani de la data depozitului reglementar în ţara de origine. În speţă, nu a expirat brevetul de referinţă, nu a fost anulat şi nu este vorba nici de o decădere din drepturi a titularului său.
Întrucât vizează pierderea unui drept, textul art. 2 alin. (2) este de strictă interpretare şi aplicare. Oricum, el n-ar putea fi extins prin analogie la acte voluntare cum este renunţarea la brevetul de referinţă, întrucât nici una dintre cele trei modalităţi de încetare a brevetului de referinţă enumerate de text nu implică o manifestare de voinţă a titularului, cum este cazul renunţării.
Recurenta a susţinut în dezbaterile orale că noţiunea de expirare a valabilităţii brevetului utilizată în art. 2 alin. (2) ar trebui înţeleasă într-un sens larg, cuprinzând toate modalităţile de încetare a brevetului inclusiv renunţarea titularului. Această interpretare este contrazisă de urmarea textului. Dacă noţiunea de încetare a valabilităţii ar fi acoperit acest sens larg, menţionarea anulării şi a decăderii ar fi fost inutile, neproducând nici un efect. Or, legea nu poate fi interpretată în sensul în care nu produce nici un efect juridic. Rezultă că noţiunea de expirare a valabilităţii brevetului este utilizată în sens strict, după cum rezultă, de altfel, şi caracterul de excepţie al normei, referindu-se doar la încetarea duratei de protecţie conferită prin brevetul de referinţă cu excluderea renunţării şi a celorlalte modalităţi de încetare a brevetului.
Fiind vorba de o renunţare la un drept, aceasta este la rândul său de strictă interpretare şi aplicare. Aşa fiind, nu este vorba de o anulare a brevetului de referinţă, ci cel mult o renunţare la anumite revendicări pe teritoriul Marii Britanii, care nu produce nici un fel de efecte pe teritoriul României.
De altfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel în Decizia pronunţată, chiar în conţinutul documentului, care atestă amendarea brevetului european, se face menţiunea că „modificarea specificaţiei este valabilă doar pentru Marea Britanic, în conformitate cu planul de pe verso".
5. Această renunţare este ulterioară datei la care a fost acordată protecţia tranzitorie şi, prin urmare, nu poate determina anularea certificatului de protecţie tranzitorie întrucât cauza de anulare trebuie să fie concomitentă încheierii actului. Astfel, protecţia tranzitorie a fost acordată la data de 29 decembrie 2000, iar hotărârile judecătoreşti britanice au fost pronunţate la data de 22 noiembrie 2003 - hotărârea HC 03 C 02266 a Curţii Regale de Justiţie din Londra referitoare la litigiul de contrafacere declanşat de M. împotriva Societăţii G. şi, respectiv, la 10 februarie 2003 - hotărârea pronunţată în litigiul cu A.G.L., ce a vizat acordarea cheltuielilor de judecată.
În cazul în care s-ar fi pronunţat o hotărâre de anulare a brevetului de referinţă, ceea ce nu este cazul în speţă, respectiva hotărâre nu ar fi produs efecte în România având în vedere principiul teritorialităţii consacrat de art. 138 din Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, la care România a aderat prin Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002.
Această dispoziţie legală se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile Legii nr. 93/1998 pentru următoarele considerente: este vorba de un act normativ ulterior Legii nr. 93/1998; acest act normativ are o forţă juridică superioară Legii nr. 93/1998, fiind vorba de o Convenţie europeană este vorba de o normă juridică specială în raport cu Legea nr. 93/1998, întrucât priveşte brevetul european.
Intimatul O.S.I.M. a formulat, de asemenea, concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul arată că semnificaţia menţionării în certificatul de protecţie tranzitorie a unei singure ţări ca ţară de origine se face în scopul de a determina întinderea protecţiei, care începe de la data depunerii la O.S.I.M. a cererii, dar nu poate să depăşească 20 de ani de la data depozitului reglementar în ţara de origine.
Restul concluziilor privesc aspectele legate de examenul de fond al cererii de acordare a protecţiei tranzitorie, care nu mai fac obiect de analiză în recurs, astfel cum a fost restrâns.
Analizând recursul în limitele motivelor de nelegalitate menţinute, Înalta Curte constată că acestea sunt în parte fondate, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
În ceea ce priveşte terminologia legată de problematica brevetului european, se va utiliza cea din Legea nr. 611/2002 privind aderarea României la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, precum şi la Actul de revizuire a acesteia, adoptată la Munchen la 29 noiembrie 2000, adică: Convenţia brevetului european, Oficiul European de Brevete, Organizaţia Europeană de Brevete.
1. Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este adevărat că instanţa de apel nu a răspuns tuturor argumentelor invocate de reclamantă, dar a arătat de ce, în opinia sa, există temei pentru menţinerea certificatului de protecţie tranzitorie, independent de hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa britanică în legătură cu brevetul din Marea Britanie.
Pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ar trebui ca motivele să lipsească cu desăvârşire ori să fie de o asemenea manieră concepute încât să nu se poată considera că s-a analizat apelul şi să facă imposibil controlul judiciar în recurs.
O asemenea situaţie ar determina casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă acest motiv este prevăzut de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. ca fiind unul de modificare a hotărârii, întrucât jurisprudenţa a asimilat lipsa considerentelor cu necercetarea fondului şi a aplicat constant prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., când a găsit incident acest motiv de recurs.
De fapt, tratarea art. 304 pct. 7 ca motiv de modificare nu este posibilă deoarece, pentru a schimba o hotărâre, nu este suficient ca ea să fie nemotivată, ci trebuie să fie şi nelegală, pentru alte motive decât cel anterior menţionat.
În speţă, situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită, iar raţionamentul instanţei de apel este amplu şi clar exprimat şi concordă cu soluţia adoptată.
Nemulţumirea reclamantei vizează, în realitate, soluţia adoptată, a cărei modificare o solicită, iar criticile privitoare la nelegalitatea acesteia sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, în tratarea căruia Înalta Curte va avea în vedere şi argumentele pretins omise de instanţa de apel.
2. Cel de-al doilea motiv de recurs este fondat şi va determina admiterea cererii, pentru următoarele considerente:
2.1. Acordarea protecţiei tranzitorii a unui brevet de invenţie face obiectul unei legi speciale, Legea nr. 93/1998, care impune condiţii diferite pentru acordarea protecţiei faţă de cele prevăzute în legea-cadru, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Dacă pentru acordarea protecţiei prin brevet în condiţiile legii-cadru O.S.I.M. este obligat să verifice, pe lângă condiţiile de formă privitoare la regularitatea sesizării, condiţiile de fond referitoare la noutate, activitatea inventivă şi aplicabilitatea industrială, în cazul protecţiei tranzitorii reglementate de legea specială, ceea ce stă la baza acordării acesteia este preexistenţa unui brevet, cu o dată de prioritate anterioară datei de 21 ianuarie 1991, într-un stat membru al Uniunii de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, pentru un produs sau o metodă care se încadrează în categoriile expres şi limitativ prevăzute de art. 1 al legii.
Certificatul de protecţie tranzitorie a fost calificat în literatura de specialitate ca fiind „o formă specifică de brevet de importaţiune, cu o durată mai mică decât cea a brevetului de referinţă, acordat anterior într-o ţară membră Uniunii de la Paris sau a Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi care asigură o protecţie tranzitorie în România, echivalentă cu cea asigurată de un brevet de invenţie".
Legătura de dependenţă dintre brevetul preexistent şi certificatul acordat în baza acestuia este evidenţiată de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 93/1998, care prevede ca primă condiţie a acordării protecţie tranzitorii pe aceea ca invenţia să facă obiectul unui brevet de invenţie în vigoare, dar şi de art. 2 al legii, care prevede că durata protecţiei tranzitorii încetează la data expirării brevetului de invenţie, la data anulării acestuia sau la data decăderii din drepturi a titularului de brevet.
Din toate aceste dispoziţii legale rezultă că este de neconceput ca certificatul de protecţie tranzitorie a unui brevet de invenţie să supravieţuiască brevetului de referinţă însuşi.
2.2. În speţă s-a susţinut de către reclamantă că anularea parţială a brevetului de referinţă atrage anularea certificatului de protecţie tranzitorie, acordat exact pentru acea parte a invenţiei care a fost lipsită de protecţie.
Ca situaţie de fapt s-a reţinut de către instanţele anterioare că certificatul de protecţie tranzitorie RO 2086 T a fost acordat de O.S.I.M. pentru produsul „Sare monosodică a acidului 4-amino1-hidroxibutiliden-I, 1-bifosfonic şi compoziţie farmaceutică ce o conţine", cu menţionarea în rubrica „brevet de referinţă" a numărului EP 0 402 152 B1 şi a ţării Marea Britanie.
S-a mai reţinut că brevetul european a fost acordat pentru 14 state membre ale Convenţiei brevetului european.
Curtea de apel, în plus faţă de tribunal, a reţinut şi că printr-o hotărâre pronunţată de Înalta Curte a Marii Britanii brevetul european a fost amendat pe teritoriul acestui stat.
2.3. În drept, curtea de apel a considerat lipsit de relevanţă faptul că într-unul din statele în pentru care s-a acordat protecţie – şi anume Marea Britanie - aceasta a fost restrânsă prin amendarea brevetului, câtă vreme în celelalte state brevetul a rămas intact.
Procedând astfel, curtea de apel a ignorat atât specificul brevetului european în raport cu brevetele naţionale, cât şi alegerea de către pârâtă a Marii Britanii, ca ţară de referinţă a brevetului a cărui protecţie tranzitorie a solicitat-o.
În ceea ce priveşte primul aspect, este corectă susţinerea recurentei conform căreia nu brevetul european este brevet de referinţă, ci brevetul european acordat pentru Marea Britanie, aşa cum de altfel se menţionează şi în certificatul de protecţie tranzitorie.
Este larg acceptat în doctrină şi în jurisprudenţă că brevetul european se prezintă ca un „mănunchi de brevete" sau „fascicul de brevete" cu efecte în statele desemnate, fiecare din acestea având valoarea unui brevet naţional în fiecare din ţările desemnate, membre ale Convenţiei.
Art. 64 din Convenţia Brevetului European prevede că din ziua publicării anunţului de eliberare a brevetului european, acesta conferă, în fiecare dintre statele contractante, aceleaşi drepturi pe care le-ar conferi un brevet naţional acordat în acel stat.
Conform art. 65, fiecare stat membru poate prevedea condiţii suplimentare privitoare la traducere pentru validarea brevetului pe teritoriul propriu.
Autonomia pe care o capătă fiecare brevet din fascicul după eliberare rezultă şi din prevederile art. 138 al Convenţiei privitoare la posibilitatea declarării nulităţii brevetului, pe baza legislaţiei unui stat contractant, cu efect asupra teritoriului acestui stat.
De asemenea, art. 139 prevede că: „(1) în orice stat desemnat o cerere de brevet european sau un brevet european are, din punct de vedere al drepturilor anterioare, acelaşi efect pe care l-ar avea un o cerere de brevet naţional sau un brevet naţional faţă de o altă cerere de brevet naţional sau un alt brevet naţional; (2) o cerere de brevet naţional şi un brevet naţional sunt tratate din punct de vedere al drepturilor anterioare în raport de un brevet european care desemnează acest stat contractant, ca şi cum acest brevet european ar fi un brevet naţional."
Din toate aceste prevederi rezultă că, după eliberarea brevetului european cu mai multe state desemnate, este posibil ca acesta să fie validat în toate statele sau doar în parte din acestea, după cum este posibil ca protecţia să fie restrânsă sau anulată în tot sau în parte, în toate statele sau doar în unele.
Or, tocmai pentru a se cunoaşte limitele obiectului protejat, dar şi ca durată, a fost necesar ca în cererea de acordare a certificatului de protecţie tranzitorie să se menţioneze care din brevetele ce compun fasciculul de 14 al brevetului european urmează a fi considerat ca fiind de referinţă.
Care au fost raţiunile pentru care din cele 14 state desemnate pârâta a optat pentru Marea Britanie, dacă a făcut această alegere ca fiind cea mai avantajoasă din punctul de vedere al duratei protecţiei, dacă alegerea s-a făcut de către pârâtă în mod liber sau a acceptat doar sugestia O.S.I.M. sunt aspecte nerelevante în cauză, din moment ce pârâtei i s-a emis certificatul de protecţie tranzitorie în care figurează ca brevet de referinţă cel cu ţară destinatară Marea Britanie, iar pârâta nu l-a contestat.
Ceea ce s-a întâmplat ulterior emiterii certificatului cu acest brevet protejat tranzitoriu este însă esenţial pentru a şti dacă certificatul mai poate fi menţinut sau nu.
Instanţa de apel a reţinut că brevetul european EP 0 402 152 B1 având ca ţară destinatară Marea Britanie a fost amendat prin hotărârea Înaltei Curţi de Justiţie a acestei ţări, dar că amendarea nu are relevanţă deoarece ea produce efecte doar pe teritoriul statului respectiv.
Într-adevăr, potrivit art. 138 alin. (1) din Convenţie, efectele acestei amendări nu se extind asupra protecţiei invenţiei acordate în baza brevetului european în celelalte 13 state membre, ceea ce înseamnă că pârâta îşi are în continuare protejată invenţia în alte state membre ale Convenţiei brevetului european, care pot fi în acelaşi timp membre ale Uniunii de la Paris sau ale Organizaţiei Mondiale Comerţului sau ale amândurora.
Aceasta nu înseamnă însă că amendarea brevetului european pe teritoriul Marii Britanii nu produce nici un efect nici pe teritoriul României.
Protecţia brevetului în România nu a fost acordată în baza Convenţiei Brevetului European şi nici în procedura naţională reglementată de Legea nr. 64/1991.
În niciuna din cele două ipoteze, amendarea brevetului în Marea Britanie, în conformitate cu legislaţia acelui stat, nu ar fi putut influenţa în nici un fel valabilitatea brevetului european cu ţară destinatară România sau a brevetului românesc.
Cum însă protecţia a fost obţinută de pârâtă în baza Legii nr. 93/1998, adică tranzitoriu, valabilitatea certificatului de protecţie tranzitorie este dependentă de cea a brevetului de referinţă, pentru că înseşi dispoziţiile legii speciale sunt în acest sens.
Nu se pune problema – aşa cum susţine intimata pârâtă - unui conflict între prevederile Convenţiei brevetului european şi cele ale Legii nr. 64/1991, conflict care, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 611/2002 privind aderarea României la C.B.E., odată constatat, s-ar rezolva în favoarea Convenţiei, deoarece Legea nr. 64/1991 nu este aplicabilă speţei.
2.4. Pârâta a mai susţinut că, în realitate, amendarea brevetului britanic nu a avut semnificaţia unei anulări parţiale, ci pe aceea a unei renunţări a titularului la o parte din revendicări - şi, deci, la o parte din protecţia invenţiei pe teritoriul britanic - iar renunţarea la brevet nu este enumerată de Legea nr. 93/1998 printre cauzele care ar determina încetarea protecţiei tranzitorii.
Acest punct de vedere nu este susţinut de conţinutul hotărârilor străine depuse la dosar, din care rezultă următoarele:
A.G.L., în calitate de reclamantă a chemat în judecată pe pârâta M.C.I., solicitând „revocarea" a patru revendicări din brevetul deţinut de pârâtă, EP 0 402 152 B1, şi anume cele de la 1 la 4.
Trebuie precizat că, deşi în traducerea legalizată în limba română a hotărârii este utilizat termenul „revocare", litigiul a avut ca obiect anularea parţială a brevetului, la care se referă art. 138 din Convenţie, şi nu revocarea propriu-zisă acestuia, care este reglementată de Convenţie ca fiind posibilă în faza procedurii de opunere, conform art. 102, şi se dispune de către Oficiul Brevetului European însuşi, nu de către instanţele naţionale.
Din procesul-verbal asupra sentinţei din 10 februarie 2003, dată în dosarul nr. HC 02 C 00845 rezultă că Înalta Curte de Justiţie din Marea Britanie a dispus „modificarea brevetului european (Marea Britanie) nr. EP 0 402 152 B1, aşa cum se arată cu cerneală roşie pe exemplarul din specificaţii anexat prezentului ordin".
În baza acestei hotărâri, s-a eliberat brevetul EP 0 402 152 B1 amendat, din care au fost şterse revendicările 1, 2, 3, 4.
Această hotărâre nu conţine considerentele, dar întregul istoric al procesului şi motivele admiterii acţiunii reclamantei rezultă dintr-o altă hotărâre a aceleiaşi instanţe, prin care a soluţionat cererea de cheltuieli de judecată ocazionate de primul litigiu.
Astfel, din considerentele hotărârii pronunţate pe baza audierilor din 10 februarie 2003, în dosarul cu acelaşi număr, reiese că în procesul prin care reclamanta a cerut revocarea a patru revendicări din brevetul european pârâta nu afirmat independenţa revendicărilor 2-4, rămânând să se stabilească dacă revendicarea 1 este sau nu valabilă, revendicare privind „4-amino-1-hidroxibutilidină-I, 1-trihidrat de clorură de monosodiu acid bifosfonic cristalin".
S-a susţinut că la eliberarea brevetului nu a fost îndeplinită condiţia noutăţii, deoarece invenţia fusese dezvăluită chiar de patru din angajaţii pârâtei, într-un document distructiv de noutate, prezentat în cadrul unui simpozion care s-a desfăşurat la Antwerp (Anvers), Belgia, între 16 şi 19 mai 1989, adică înainte de data de prioritate a brevetului.
Deşi iniţial a încercat apărarea brevetului, la data de 2 decembrie 2002, pârâta a recunoscut publicarea anterioară (paragr.16).
Pârâta nu a oferit nici o explicaţie cu privire la faptul că nu a recunoscut anterior (paragr.19).
La susţinerea reclamantei conform căreia, prin atitudinea sa de a recunoaşte într-un stadiu avansat pretenţia părţii potrivnice, după administrarea de probe, pârâta a determinat cheltuieli de judecată anormal de mari, instanţa a reţinut că pârâta „a încercat în mod firesc să-şi apere brevetul (.) Dacă această apărare ar fi reuşit, ar fi avut o însemnătate comercială mare, nu numai pentru M., dar şi pentru A.G.L. (…) Dacă din motive comerciale întemeiate o parte hotărăşte să desfăşoare litigiul într-un mod care implică refuzul obstinat de se confrunta cu realităţile, aceasta nu se poate aştepta decât să fie penalizată la costuri" (paragr.23).
Prin urmare, litigiul având ca obiect revocarea parţială a brevetului în Marea Britanie a fost pierdut de pârâta M., care la un moment dat nu a făcut decât să recunoască existenţa unei anteriorităţi distructive de noutate, ceea ce a determinat amendarea brevetului prin eliminarea primelor 4 revendicări.
Nu a fost în nici un caz vorba despere o renunţare parţială la protecţia conferită de brevet, care reprezintă un act de dispoziţie, voluntar, la latitudinea titularului şi care produce efecte ex nunc, adică lipseşte invenţia de protecţie doar pentru viitor.
În litigiul judecat de instanţa britanică s-a invocat şi s-a soluţionat o cerere privitoare la însăşi valabilitatea brevetului, iar prin admiterea cererii primele patru revendicări au fost anulate.
Cu alte cuvinte, a avut loc o limitare a brevetului, constatându-se că motivele de anulare vizează doar o parte a acestuia, soluţie expres prevăzută de art. 138 alin. (2) din Convenţie şi care mai este desemnată în literatura de specialitate şi în practica judiciară prin termenul „amendare".
Anularea, ca şi revocarea sunt sancţiuni specifice nu doar dreptului brevetelor de invenţie, ci dreptului civil în general, care produc efecte ex tunc ; pentru partea amendată brevetul este ca şi cum nu ar fi existat niciodată.
2.5. În ceea ce priveşte valabilitatea certificatului de protecţie tranzitorie, Legea nr. 83/1998 conţine următoarele prevederi relevante:
Art. 2: „protecţia tranzitorie începe de la data depunerii cererii la O.S.I.M. şi încetează la data expirării valabilităţii brevetului de invenţie, la data anulării acestuia sau la data decăderii din drepturi a titularului de brevet (...)"
Art. 6 alin. (3): „anularea certificatului de protecţie tranzitorie pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege se poate cere în tot cursul duratei de protecţie şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti".
Din acest din urmă text nu se poate deduce – aşa cum pretinde pârâta - că anularea certificatului de protecţie tranzitorie se poate dispune doar dacă se constată că la data la care s-a acordat nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de această lege pentru admiterea cererii.
În realitate art. 2 alin. (2) urmăreşte să condiţioneze valabilitatea certificatului de protecţie tranzitorie de cea a brevetului de referinţă, referindu-se expres la motivele care determină încetarea protecţiei, fără a preciza şi acţiunea care trebuie intentată pentru a se dispune o asemenea încetare.
Chiar dacă la data emiterii certificatului de protecţie tranzitorie brevetul de referinţă apărea ca fiind în vigoare şi valabil şi nu s-ar putea pretinde vreo încălcare a legii de către O.S.I.M. la eliberarea sa, nu se poate face abstracţie de anularea parţială ulterioară a brevetului de referinţă, deoarece se opune art. 2 alin. (2) al legii.
Cum însă faţă de brevetul de referinţă certificatul de protecţie tranzitorie este un act subsecvent, este pe deplin aplicabil principiul de drept conform căruia anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent: resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Acţiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, având ca obiect anularea certificatului de protecţie tranzitorie apare astfel ca fiind întemeiată atât în fapt, cât şi în drept, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 93/1998, pe care instanţa de apel trebuia să le aplice la situaţia de fapt reţinută, situaţie conform căreia, prin hotărârea Înaltei Curţi de Justiţie a Marii Britanii, brevetul european ce stat la baza emiterii certificatului a fost amendat.
2.6. În ceea ce priveşte momentul începând cu care se va considera anulat certificatul de protecţie tranzitorie, legiuitorul român a prevăzut expres că protecţia conferită de acesta „încetează la data anulării brevetului de invenţie".
Or, în speţă, anularea parţială a brevetului european de invenţie s-a dispus în Marea Britanie la 10 februarie 2003, aceasta fiind şi data începând cu care însăşi reclamanta a solicitat să se dispună anularea certificatului de protecţie tranzitorie.
2.7. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica Decizia.
În baza art. 296 C. proc. civ. va admite apelul, va schimba sentinţa şi va admite în parte acţiunea completată, în sensul că va anula certificatul de protecţie tranzitorie nr. RO 2.086T B cu titlul „Sare monosodică a acidului 4-amino-1-hidroxibitliden –I, 1-bifosfonic şi compoziţie farmaceutică ce o conţine", cu efect de le data de 10 februarie 2003.
2.7. În baza art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe pârâta-intimată la plata sumei de 25 000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamanta, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar şi parte din onorariile de avocat, dat fiind că acestea au fost percepute pentru întregul recurs, care a fost ulterior restrâns.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC G.R.R. S.A. împotriva deciziei nr. 268/ A din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică Decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de aceeaşi reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 724 din 9 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă sentinţa, în sensul că:
Admite în parte acţiunea completată.
Anulează certificatul de protecţie tranzitorie cu titlul „Sare monosodică a acidului 4 – amino – 1 – hidroxibutiliden - l, 1 - bifosfonic şi compoziţia farmaceutică ce o conţine", cu efect de la data de 10 februarie 2003.
Obligă pe pârâta - intimată M.S.D.C. la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta - recurentă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1473/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1290/2010. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
