ICCJ. Decizia nr. 1750/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1750/2010
Dosar nr. 168/2/2009
Ședința din 12 martie 2010
Asupra recursurilor civile de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 28 noiembrie 2006 sub nr. 41169/3/2006, reclamantul C.I.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, J.M. și J.I., să se constate, în contradictoriu cu cel dintâi pârât, Municipiului București, nevalabilitatea titlului Statului, respectiv deciziei S.P.R. nr. 543 din 13 mai 1959 și a deciziei nr. 2361/1968 emisă de Foști Consiliu Popular al Municipiului București, și prin care imobilul, a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a art. III din Decretul nr. 218/1960 și obligarea pârâților J.M. și J.I. să îi lase în deplină posesie și proprietăți apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului, întrucât titlul de proprietate al autoarei sale, L.S., contractul de vânzare-cumpărare de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția notariat, este preferabil titlului paraților, contractul de vânzare-cumpărare din 1 din 25 iulie 1997, încheiat cu SC R. SA.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr. 1615 F din data de 24 octombrie 2008 a respins excepțiile autorității lucrului judecat și inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea și a constatat nevalabilitatea titlului statului în ceea ce privește imobilul situat în București, obligând pârâții să lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, după apariția legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut, cu privire la problematica supusă analizei, că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat de către stat împotriva persoanei care a cumpărat respectivul imobil de la stat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 55107/1945, S.W. și P.L. au cumpărat de la l.R.O.S. și A.E.O.S., imobilul, compus din teren în suprafața de 284 mp. cu construcțiile existente, parter, etaj, mansarda și subsol.
De pe urma defunctului P.L. (decedat la 15 februarie 1976) a rămas ca unic moștenitor S.L., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 25 februarie 1992 emis în dosarul nr. 235/1992 de Notariatul de Stat Sector 5.
Așa cum rezultă din sentința civilă nr. 3201 din 05 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. 17285/2004, de pe urma defuncte L.S. (decedata la 15 iulie 2004), reclamantul a rămas ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal.
Prin decizia nr. 545 din 13 mai 1959 a S.P.R. L.V.S. și decizii nr. 2361/1968 emisă de Fostul Consiliu Popular al Municipiului București imobilul din Aleea Modrogan (actualmente str. Rabat) a trecut în proprietatea Statului, preluarea având la bază sentința civili nr. 1258 din 23 decembrie 1952 a Tribunalului Popular al Raionului L.V.S., pronunțați în temeiul dispozițiilor Decretul nr. 111/1951.
Trecerea în proprietatea statului dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în vigoare la data preluării, instanța putând stabili dacă preluarea s-a făcut în respectul deplin al actelor normative atunci în vigoare.
Or, prevederile Decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetui al dreptului de proprietate, deoarece reglementau trecerea în proprietate; statului a bunurilor fără stăpân, bunurile fără stăpân fiind considerate bunuri în legătură cu care titularul lor necunoscut sau absent nu a făcut niciun act de administrare timp de 1 an. Acest decret a fost neconstituțional în raport c Constituția din 1948, care în art. 8 consacra principiul recunoașterii ș garantării proprietăți particulare.
Prin sentința civilă nr. 1632 bis din 15 aprilie 1992, rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată de Judecători Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea, au fost anulate ambele decizii și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară precum și restituirea către reclamantă a imobilului, proprietatea acesteia.
La data de 03 martie 1993 s-a luat în examinare recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței civile de mai sus, de către Curtea Supremă de Justiție, care, prin decizia nr. 654 din 23 martie 1993 a admis recursul, a casat sentința civilă și a trimis dosarul aceleiași judecătorii, spre rejudecare.
Prin sentința civilă nr. 4376/1996, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea, a anulat ambele decizii, a constatat că reclamanta este proprietara imobilului în discuție și a obligat pârâta să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei, respingând cererile de intervenție formulate de M.T., J.M. și J.I.
Prin decizia nr. 926 din 02 mai 1997, pronunțată de Tribunalul București au fost admise apelurile declarate împotriva acestei sentințe, schimbată în tot sentința în sensul că au fost admise cererile de intervenție și respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, soluție menținută prin decizia nr. 44 din 13 ianuarie 1998 a Curții de Apel București, prin respingerea recursului.
La data de 25 iulie 1997 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 698/1 între SC R. SA și pârâții J.M. și J.I., obiectul contractului fiind apartamentul nr. 1, situat în str. Rabat, București.
Așadar, reclamantul a pretins calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 55107/1945, iar pârâții au pretins calitatea lor de proprietari în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 698/1 din 25 iulie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, act din care rezultă că aceștia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este răsturnată în cauza de față în condițiile în care, s-a reținut că autorul pârâților (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheieri contractului de vânzare cumpărare.
Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii îi revendicare, întrucât reclamantul a justificat existența unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ceea ce ridică problema unei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului din Convenții menționat.
Astfel, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat îi patrimoniul persoanei interesate.
Tribunalul a mai reținut că instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietăți garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al C.E.D.O., în situații similare di cea a reclamantului din prezenta cauză.
În cauza de față, s-a reținut că reclamantul a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar a imobilului - apartamentului revendicat, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995 și că autoarea sa avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește existența unei ingerințe s-a constatat, de asemenea, că a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, prin desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, care fusese și pusă în executare. Cu privire la justificarea ingerinței s-a reținut că o lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și a avut un temei legal. Totodată, s-a reținut că, în cauză, prin desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, echilibrul rezonabil a fost rupt și reclamantul a suportat și încă mai suportă o sarcină specială și exorbitantă, prin urmare există și în continuare o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție.
Împotriva menționatei sentința a formulat apel, în termen legal, pârâții J.M., J.I. și Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeinicie sale.
Prin decizia civilă nr. 204/A a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții – pârâți.
Examinând cauza prin prisma motivelor de apel, Curtea a apreciat că apelurile formulate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În mod corect, tribunalul a apreciat prevederile legale aceste situații de fapt și, pe cale de consecință, a interpretat corect dispozițiile art. 1201 C. civ., reținând că nu există identitate de cauză între litigiul de față și ce care a fost soluționat prin decizia civilă mai sus menționată, respectiv, decizia civilă nr. 962 din 02 mai 1997 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.
Așa cum corect s-a statuat, cea dintâi hotărârea nu a fost rezultatul unei cercetări judecătorești, asupra fondului cauzei, instanța considerând că hotărârea judecătorească prin care a fost preluat bunul nu mai poate fi analizată sub aspectul nelegalității sale, ca argument în plus în înlăturarea excepției autorității lucrului judecat.
La data promovării primei acțiuni, mai mult, reclamantul (autoarea sa) considera că statul i-a nesocotit dreptul său de proprietate, apelanții - pârâți fiind chiriași ai imobilului, ceea ce conduce la concluzia chiar a inexistenței identității de părți, deoarece în primul litigiu aceștia au intervenit accesoriu în apărarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului București, iar în prezenta cauză sunt pârâți, consecință a dobândirii proprietății prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 iulie 1997, imediat după pronunțarea deciziei care se invocă drept prim termen al autorității lucrului judecat și înainte ca aceasta să devină irevocabilă (02 mai 1997 și, respectiv, 13 ianuarie 1998).
Nici critica relativă la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu poate fi primită de Curte.
Într-adevăr, susținerile apelanților cu referire la Decizia nr. 33/09 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin care se lămurește problema, de principiu, a opțiunii între legea specială și legea generală pornindu-se de la premisa principiilor de drept electa una via și cel al securității raporturilor juridice sunt veridice, instanța supremă făcând referire și la Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007.
Însă, prin aceeași decizie, avându-se în vedere cazuistica C.E.D.O. (Jujescu contra României, Porțeanu contra României), s-a statuat că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, iar aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Astfel, în mod corect tribunalul a procedat, prin raportare la dispozițiile art. 20 din Constituția României, la aplicarea dispozițiilor Convenției în speța de față, acestea făcând parte din dreptul intern care are caracter subsidiar față de prevederile de drept comunitar încă din anul 1994. Prin urmare, analizând noțiunea de „bun" în sensul Convenției, aceea de ingerință a statului în dreptul de proprietate și a cerinței proporționalității ingerinței, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat.
Astfel, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, statuează că vânzarea posesiunilor altcuiva de către stat chiar înainte ca problema proprietății să fi fost definitiv soluționată de către instanțele de judecată va fi considerată privare de posesie. Aceasta, asociată cu totala lipsă a despăgubirilor, este contrarie art. 1 din Protocolul nr. 1, iar sistemul de despăgubire în baza Legii nr. 247/2005 este insuficient și nesigur. ( Dalban contra României, Petrescu contra României, Lungoci contra României, Manoilescu și Dobrescu contra României, Faimblat contra României, Katz contra României).
Reclamantul a avut un bun, în sensul Convenției, a beneficiat de o hotărâre judecătorească care i-a confirmat irevocabil dreptul de proprietate (și de dispoziție de restituire), soluție ce a fost menținută până în anul 1997 când, consecință a promovării recursului extraordinar, acțiunea i-a fost respinsă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, cu referire la această problemă și aceeași perioadă ca și cea din cauză că, principiul siguranței juridice impune, printre altele, atunci când instanțele de judecată au dat o hotărâre definitivă într-o anumită cauză, judecata lor nu trebuie contestată deoarece aceasta reprezintă neglijarea unui întreg proces (Brumărescu contra României, SC M.I.G. SA contra României, Cornif contra României, Tripon contra României, etc.).
Argumentele de mai sus, coroborate cu lipsa titlului statului, cu reaua-credință a subdobânditorilor care, erau intervenienți accesorii au achiziționat bunul în timpul procesului asumându-și astfel riscurile unei asemenea vânzări și au schimbat destinația imobilului (fila 106 dosar fond), au condus Tribunalul la acordarea preferabilității titlului reclamantului.
Instanța de fond a soluționat corect în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului în formularea căruia reclamantul avea interes față de consecințele juridice pe care le produce, și arătate mai sus și distincția pe care legea specială o face între preluarea abuzivă și preluarea fără titlu valabil ș valabilitatea operațiunii juridice a vânzării intervenite în baza Legi nr. 112/1995.
Curtea a înlăturat și critica potrivit cu care intimatul ar fi beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 1072001, deoarece, pe de o parte, acestea ni se regăsesc în accepțiunea sistemului de reparație prin echivalent ci caracter efectiv, iar, pe de altă, această procedură a fost declanșată pentru alte părți din imobil care nu au fost înstrăinate și față de care procedura administrativă a fost considerată de intimat eficace, suficientă.
Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-pârâți J.M. si J.I. și intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de către apelanții-pârâți J.M. si J.I. s-a arătat că prin decizia recurată Curtea de Apel București - Secția a III-a Civila a Curții, confirmând sentința Tribunalului București, în mod greșit a reținut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat dedusă din decizia nr. 926 din 2 mai 1997 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civila, devenită irevocabilă prin decizia nr. 44 din 13 ianuarie 1998 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civila.
În considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel București a motivat, la fel ca prima instanță, că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la revendicarea apartamentului de către C.I.S., între cele două acțiuni - cea soluționată irevocabil prin decizia nr. 926/1997 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă - și acțiunea de față - nu exista identitate de cauză. În prima acțiune - s-a arătat în hotărârea recurată - cauza restituirii imobilului a constituit-o nulitatea deciziilor administrative prin care imobilul a intrat în proprietatea statului, în timp ce cauza revendicării din prezentul litigiu rezidă în comportamentul apelanților – pârâți, J.M. si J.I., care au ignorat dreptul de proprietate al reclamantului.
Constatarea pe acest aspect a Curții de Apel este străină atât de situația concretă ce conturează litigiul de față, cât si de dispozițiile legale și principiile de drept.
Nu trebuie confundată cauza cererii de chemare în judecată, ca element al autorității de lucru judecat, cu mijloacele de probă, respectiv cu procedeul "comparării de titluri" (cum a făcut prima instanță) și nici cu cauza acțiunii în revendicare, respectiv cu "deținerea abuzivă a bunului de către pârât si voința de a face ca aceasta deținere să înceteze” ( cum a procedat instanța de apel).
În realitate, în cele două acțiuni L.S. și moștenitorul său, C.I.S., au invocat ca izvor al dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, același titlu, respectiv vânzarea-cumpărarea constatată prin contractul autentificat sub nr. 55107/1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.
O altă greșeală pe care o face Curtea de Apel este aceea că a luat în discuție chestiunea existenței sau inexistenței identității de obiect și de părți în cele două acțiuni în revendicare, deși nu a fost investită prin apelul formulat de soții J. cu această problemă.
Cu toate acestea, în cele două acțiuni, atât obiectul, cât si părțile sunt aceleași.
În ceea ce privește primul capăt de cerere (constatarea nevalabilității titlului statului ), Curtea de Apel reiterează soluția Tribunalului, care a reținut că între cele două litigii există identitate de obiect, de părți si de cauză, dar că decizia nr. 926/1997 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, invocată ca prim termen al autorității de lucru judecat, nu a soluționat în fond cauza.
Și de data aceasta, constatarea celor două instanțe, cum că decizia menționată nu a soluționat fondul litigiului, contravine conținutului hotărârii în discuție.
Nicăieri în conținutul deciziei nr. 926/1997 nu s-a constatat, așa cum inventează Curtea de Apel în decizia sa, "că hotărârea judecătorească prin care a fost preluat bunul nu poate fi examinată sub aspectul nelegalității sale".
Mai mult, Curtea de Apel, prin decizia nr. 44/1998, care a validat decizia nr. 926/1997, a examinat pe larg la pag. 5 si 6 conformitatea sentinței civile nr. 1258 din 23 decembrie 1952 a Tribunalului I.V.S. cu dispozițiile Decretului nr. 111/1951, satisfăcând în acest mod exigențele exprimate prin deciziile nr. 5006 din 26 noiembrie 2003 și nr. 675/2003 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În mod greșit Curtea de Apel București a menținut hotărârea Tribunalului, care a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, formulată în temeiul art. 480 C. civ., de către C.I.S. împotriva recurenților.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, dispozițiile dreptului comun cu privire la revendicarea imobilelor, care fac obiectul acestei legi de reparație, au devenit inaplicabile.
În acest sens, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție s-a reținut cu caracter obligatoriu că ".de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.".
Cu titlu de unică excepție de la regula sus-menționată – s-a arătat în aceeași decizie în interesul legii - persoanele, care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenele legale.
Reclamantul C.I.S. nu poate beneficia de aceasta excepție, deoarece el a urmat procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 în termenul legal, obținând și măsuri reparatorii prin Dispozițiile Primarului General al Capitalei nr. 7639/2007 și nr. 8669 din 27 august 2007, depuse la dosar, împotriva cărora nu a formulat nici o cale de atac.
Cu atât mai mult, așa cum s-a precizat și în decizia în interesul legii nr. 33/2008, nu pot fi primite acțiunile in revendicare formulate potrivit dreptului comun de persoanele ( cum este cazul reclamantului ) care au utilizat anterior procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, soluție întemeiată pe regula electa una via si pe principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( cauza Brumărescu s.a.).
Legea specială - nr. 10/2001 si nr. 1/2009 - respinge procedeul "comparării de titluri", dispunând că nu se restituie în natură, ci numai în echivalent, imobilele cumpărate de chiriași cu respectarea legii si cu bună-credință, ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești.
Singura condiție prevăzută în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție pentru ca Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, să producă efectele ce îi sunt recunoscute este ca aceasta să se afle în concordanță cu C.E.D.O.
Sub acest aspect sunt de reținut următoarele :
Astfel cum se statuează cu caracter obligatoriu în decizia în interesul legii nr. 33/2008, procedurile instituite de Legea nr. 10/2001 nu încalcă dreptul persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa justiției, drept consacrat de art. 6 din C.E.D.O., pentru argumentele expuse pe larg în această decizie : că acest drept (dreptul la un tribunal - n.ns.) nu este absolut întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție "
Dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 1/2009, nu încalcă nici art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.
Jurisprudența Curții Europene nu le recunoaște foștilor proprietari un drept de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în absenta unei legi speciale de reparație.
În alte cuvinte, dreptul acestora la măsuri reparatorii, susceptibil de a fi ocrotit de Convenție, se naște numai din lege si poate fi exercitat exclusiv în condițiile stabilite de aceasta. Semnalăm ca art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin recenta Lege nr. 1/2009,
S ingura condiție impusa de Curtea Europeană, în interpretarea C.E.D.O., statelor care aleg sa repare prejudiciile cauzate prin naționalizarea imobilelor este ca soluția adoptată "să fie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Kopecky contra Slovaciei).
În situația dată, discuțiile pe care le-a făcut Curtea de Apel în legătură cu ineficacitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sunt depășite.
Totodată, aplicarea Convenției în favoarea reclamantului (al cărui drept de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca anterioară definitivă si irevocabilă, ci dimpotrivă, a fost infirmat) s-ar constitui, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. cauza Pincova si Pine contra Republicii Cehe) și cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Instanței Supreme, într-o privare a pârâților de un bun în sensul Convenției, respectiv de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului revendicat, izvorât din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință si cu respectarea legii, contract care, potrivit art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, este act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil tuturor, inclusiv reclamantului, de la data încheierii lui.
În caz contrar, ar însemna ca nu statul să suporte răspunderea ce îi revine în mod direct pentru faptul de a fi confiscat cândva imobilul, ci niște particulari, ceea ce nu este de acceptat (paragraful 58 din decizia pronunțata in cauza Pincova si Pine contra Republicii Cehe).
Ca urmare a respingerii acțiunii în revendicare, capătul de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului devine fără interes, nemaiexistând nici un folos material pe care reclamantul să îl poată obține prin soluționarea sa.
Cu privire la fondul litigiului, Curtea a reiterat necritic considerentele sentinței Tribunalului, care a reținut că apartamentul revendicat a trecut fără titlu în proprietatea statului, precum și că respingerea acțiunii reclamantului ar contraveni art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Mai mult, depășind nepermis limitele devolutive ale apelului și înrăutățind grav situația apelanților în propria cale de atac, Curtea a făcut ceea ce nici Tribunalul nu a avut curajul si anume i-a scos pe soții J. de rea- credință.
Soluția Curții de Apel este nelegală din toate punctele de vedere, deoarece:
Potrivit art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 1/2009, publicata in M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, « nu se restituie în natură, ci doar in echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege".
Prin decizia nr. 926 din 2 mai 1997 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civila, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, astfel încât el a făcut obiectul Legii nr. 112/1995. ( "Pentru partea din imobil aflat in proprietatea C.L.M.B. sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995" - se retine în hotărâre.)
Aceste aspecte de fapt și de drept nu mai pot fi repuse în discuție astăzi de reclamant, iar constatările făcute prin decizia nr. 926/1997 nu mai pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.
Așadar, având în vedere cele arătate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 698 din 27 iulie 1997 a fost încheiat de soții J. cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv, contract care este, așa cum am arătat, act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lui, inclusiv reclamantului C.l.S., în conformitate cu art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 1/2009.
Cât privește buna lor credință (care se apreciază totdeauna la momentul încheierii actului ), aceasta nu a fost pusă la îndoială de prima instanță (deși reclamantul a încercat sa susțină contrariul), față de împrejurarea că, la momentul încheierii contractului, pârâții s-au întemeiat pe o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, care a statuat ca reclamanta L.S., autoarea lui C.I.S., nu este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului din str. Rabat în temeiul dreptului comun, întrucât titlul statului asupra acestui imobil este perfect valabil fiind incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca lege specială de reparație.
Dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., precum si jurisprudența Curții Europene nu se constituie într-un temei pentru admiterea acțiunii în revendicare formulată de C.l.S., așa cum susțin cele două instanțe.
Mai mult, afirmația conținută în sentința Tribunalului și confirmată prin decizia recurată, în sensul că prin decizia nr. 654/1993 a Curții Supreme de Justiție, care a admis recursul în anulare împotriva sentinței nr. 1632 bis din 11 aprilie 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a săvârșit o ingerință în dreptul de proprietate actual al autoarei reclamantului și, ca atare, pârâții din prezentul litigiu trebuie să suporte consecințele acestei ingerințe, este greșita din 3 puncte de vedere :
În primul rând, la data ratificării de către România a C.E.D.O., 20 iunie 1994, autoarea reclamantului, L.S., nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate actual asupra imobilului din litigiu.
Într-adevăr, sentința nr. 1632 bis din 11 aprilie 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, la care s-a referit tribunalul, a fost desființată de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 654/1993 , astfel că, la momentul ratificării Convenției, L.S. nu deținea un bun actual care să fie ocrotit de art. I din Primul Protocol la C.E.D.O.
Decizia Curții Supreme a casat sentința sus-menționată, nu pentru a face o ingerință în dreptul de proprietate al antecesoarei lui C.I.S., ci ca o consecință a faptului că L.S. a ascuns instanțelor ierarhic inferioare o împrejurare decisivă pentru justa soluționare a cauzei, anume că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului.
Întrucât Curtea Supremă de Justiție a casat sentința nr. 1632 bis/1992 cu trimiterea cauzei spre rejudecare, L.S. a beneficiat de trei grade de jurisdicție pentru a-și valorifica pretențiile.
În consecință, nu se poate face nicio asemănare între situațiile avute în vedere prin hotărârile Curții Europene la care Tribunalul și Curtea fac trimitere și situația care a determinat pronunțarea deciziei Curții Supreme de Justiție de casare cu trimitere spre rejudecare.
Oricum, cele două instanțe și-au depăși atribuțiile atunci când au constatat, în locul Curții Europene, că Statul Roman a săvârșit o ingerință în dreptul de proprietate al autoarei reclamantului C.I.S. și, în plus, a pus în sarcina pârâților J. repararea unei pretinse pagube creată prin așa-zisa ingerință, lucru care contravine C.E.D.O.
2. Prin motivele de recurs formulate, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, arată că se poate observa cu ușurință că, deși instanța de fond a recunoscut că trecerea în proprietatea statului s-a făcut printr-o hotărârea judecătorească, nu a admis în mod explicit că această hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 1258 din 23 decembrie 21952 a Tribunalului Popula al Raionului I.V.S.) reprezenta efectiv titlul statului de preluare a imobilului în proprietate (titlu valabil, consfințit prin hotărâri judecătorești pronunțate ulterior) și a făcut considerații doar pe neconstituționalitatea Decretului nr. 111/1951, care, în speța de față, nu reprezintă un titlu de proprietate (adică legea ca mod de dobândire a proprietății).
Tocmai de aceea capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul din București, str. Rabat apare ca lipsit de interes în raport de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care se pretinde, în mod eronat, că titlul statului este un act normativ (Decretul nr. 111/1951) deși, în realitate, juridic vorbind, titlul statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 1258 din 23 decembrie 1952).
Această sentință civilă reprezintă un titlu valabil recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate ulterior, dar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, constituie o preluare abuzivă în proprietatea statului (este un imobil preluat în mod abuziv conform legii), neexistând însă un interes de constatare a nevalabilității titlului statului în condițiile în care se face o confuzie a acestuia cu un act normativ care nu poate reprezenta un titlu valabil sau nevalabil de preluare.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Sub aspectul soluționării excepției autorității de lucru judecat, Înalta Curte consideră că este corectă soluția instanței de apel, care a apreciat că nu există autoritatea de lucru judecat. Instanța de apel a motivat în esență că nu există identitate de cauză câtă vreme în prima acțiune în revendicare s-a cerut restituirea bunului ca efect al nulității deciziilor de preluare, iar în prezenta cauză restituirea s-a cerut ca urmare a comparării titlurilor opuse de părți.
Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, nu există identitate de cauză între prezenta acțiune în revendicare și cea care a fost soluționată prin decizia civilă nr. 962/1997 a Tribunalului București secția a IV-a civilă pentru următoarele argumente:
Cauza la care se referă art. 1201 C. civ. are în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, astfel încât aceasta nu se confundă nici cu cauza acțiunii, nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic. În acțiunea în revendicare obiectul îl constituie bunul revendicat și dreptul de proprietate asupra acelui bun, cauza acțiunii o constituie deținerea abuzivă a bunului de către pârât și voința de a face ca această deținere să înceteze, cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă vânzarea-cumpărarea, iar mijlocul de dovadă a acesteia înscrisul constatator al vânzării. În acest mod, în cazul respingerii cererii în revendicare, reclamantul ar putea introduce o nouă cerere bazată pe alt temei juridic.
Temeiul juridic invocat de către reclamant în prima acțiune a fost cel al repunerii părților în situația anterioară, ca și consecință a admiterii primului capăt de cerere care avea ca obiect anularea deciziilor nr. 545/1959 și nr. 2361/1968, deci aplicarea principiului restitutio in integrum, pe când a doua acțiune s-a întemeiat pe respectarea dreptului de proprietate ca urmare a ingerinței invocate de reclamant ca efect al naționalizării, urmare a modificărilor legislative care au survenit ulterior soluționării primei cauze și care au permis valorificarea dreptului în raport de un nou temei juridic.
Astfel, la momentul soluționării primei cauze în recurs, la data de 13 ianuarie 1998, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 44 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă, nu era în vigoare Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care în art. 6. alin. (1) menționa: “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat”.
Prin urmare, noua lege stabilește modalitatea prin care se verifică dacă era sau nu valabil titlul statului asupra bunurilor preluate în patrimoniul său, verificare care se raporta nu numai raportat la actul de naționalizare, în speță deciziile judecătorești nr. 545/1959 și nr. 2361/1968 pronunțate în aplicarea Decretului nr. 111/1951, ci și la prevederile Constituției, a tratatelor internaționale la care Romania era parte, o astfel de analiză nefiind realizată în cuprinsul deciziilor din apel și din recurs în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 8593/1996 al Tribunalului București Secția a IV-a civilă .
Susținerea recurenților că prin decizia nr. 44/1998 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă s-a analizat acest aspect, în sensul conformității deciziei civile nr. 1258/1952 cu Decretul nr. 111/1951 nu poate fi verificată, în raport de lipsa din dosar a filei 6 a deciziei, însă această împrejurare este nerelevantă în considerarea faptului că verificarea titlului statului se putea realiza din nou, în baza art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, care stabilea noi criterii de apreciere asupra valabilității titlului statului, printre care și verificarea conformității deciziei de naționalizare cu Constituția și tratatele internaționale la care Romania era parte. Nu se susține că aceste criterii au fost verificate și nici nu puteau fi verificate din moment ce nu erau reglementate legal la data soluționării irevocabile a primei hotărâri judecătorești. Verificarea urma a se realiza în raport de titlul statului, respectiv de deciziile judecătorești nr. 545/1959 și nr. 2361/1968 pronunțate în aplicarea Decretului nr. 111/1951, (iar nu în raport de Decretul nr. 111/1951, astfel cum susține recurentul Municipiul București că s-a întâmplat), neavând relevanță împrejurarea că acestea au rămas irevocabile prin respingerea contestației în anulare, ci faptul că decretul în aplicarea cărora au fost pronunțate contravenea prevederilor constituționale de la acea dată, nelegalitatea lor urmând a fi reanalizată prin prisma noilor criterii prevăzute de Legea nr. 213/1998.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază, în raport de această nouă analiză, că reclamantul avea posibilitatea legală să introducă o nouă acțiune în revendicare.
Astfel, a doua acțiune în revendicare se întemeia pe o nouă cauză, respectiv un nou temei juridic, acela al verificării valabilității titlului statului, verificare care avea drept consecință redobândirea bunului în patrimoniu de către reclamant, ca urmare a constatării nevalabilității titlului statului, iar, în considerarea acestui titlu, pe cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul putea să revendice din nou bunul de la persoana care îl poseda, solicitând de această dată compararea titlurilor de proprietate, în situația în care posesorul bunului invoca, la rândul său, un drept de proprietate asupra aceluiași bun, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Prin urmare, în mod corect a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, atât pe primul capăt al acțiunii, cât și pe cel de-al doilea, în raport de lipsa de identitate de cauză a celor două acțiuni.
Sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea consideră că în mod corect au reținut instanțele de fond și de apel că acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților, persoane fizice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, iar pe de altă parte o astfel de limitare, chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului accesului liber la justiție, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi care să reglementeze raportul dintre fostul proprietar și cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995 sub aspectul redobândirii de către primul a posesiei imobilului, procedura administrativă de restituire fiind reglementată numai pentru imobilele deținute de către unitățile definite în art. 21 și următoarele din Capitolul III al Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în speța de față nu se poate invoca decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, precum sunt cele menționate pentru procedura administrativă de art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, astfel încât nu pot fi primite nici criticile referitoare la neîncălcarea dreptului de acces la justiție în cazul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin posibilitatea atacării în justiție a dispozițiilor luate în procedura administrativă, cât timp această procedură nu se aplică în prezenta cauză.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. Chiar dispozitivul acestei decizii stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne, iar în considerente se arată că „ nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.
Instanța supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice”.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”
Pornind de la această îndrumare a instanței supreme și trecând la examinarea motivelor de recurs ce privesc fondul cauzei, Înalta Curte constată că reclamantul are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, constând în hotărârea judecătorească pronunțată în prezenta cauză de prima instanță, menținută în apel, prin care s-a constatat că titlu statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 111/1951 contravenea ordinii constituționale a vremii. Hotărârea primei instanțe, care constată nevalabilitatea titlului statului, consolidează titlul de proprietate al reclamantului, punându-l sub protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, astfel încât criticile recurenților sub acest aspect sunt nefondate. Mai mult, titlul de proprietate al reclamantului fusese recunoscut și anterior printr-o altă hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 1632 bis din 15 aprilie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, în raport de care a fost emisă dispoziția nr. 430 din 31 august 1992 a Primarului Municipiului București de restituire în natură a întregului imobil din str. Rabat către autoarea reclamantului. Această hotărâre judecătorească a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare prin admiterea recursului extraordinar declarat de către procurorul general, casare care constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum Curtea europeană a drepturilor omului a constatat în numeroase cauze, începând cu cauza Raicu contra României, în care s-a apreciat că desființarea unei hotărâri judecătorești intrate sub puterea lucrului judecat printr-o cale extraordinară de atac, a cărei exercitare este lăsată exclusiv la îndemâna procurorului general, aduce atingere principiul securității raporturilor juridice civile și dreptului la un proces echitabil.
Prin urmare, constatându-se existența unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantului asupra bunului în litigiu, nu poate fi primită apărarea recurenților conform căreia a fost infirmat anterior în mod irevocabil dreptul reclamantului prin decizia civilă nr. 926/1997 a Tribunalului București Secția a IV-a, astfel încât numai recurenții au un titlu valabil asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce privește dispozițiile nr. 7639/2007 și nr. 8669/2007 emise de Primăria Municipiului București, acestea vizează apartamentul nr. 3 al imobilului de la aceeași adresă poștală, iar nu apartamentul nr. 1 care face obiectul prezentei cauze, motiv pentru care Înalta Curte apreciază ca nefondate susținerile recurenților în sensul încălcării principiilor electa una via și a securității raporturilor juridice civile, cât timp obiectul acestor dispoziții privește alt imobil.
Înalta Curte observă că în cauză preluarea bunului de către stat s-a realizat fără titlu valabil, conform motivării anterioare, iar potrivit legii speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obține restituirea în natură, în situația în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credință (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 7 alin. (11) din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009), ceea ce echivalează cu o „ingerință” în dreptul de proprietate al fostului proprietar câtă vreme la momentul pronunțării sentinței primei instanțe în prezenta cauză, 24 octombrie 2008, nu fusese adoptată Legea nr. 1/2009 care a abrogat art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, text în raport de care persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, urmând ca exercitarea acestui drept să se realizeze după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, ceea ce nu condiționează revenirea bunului în patrimoniul fostului proprietar.
Având în vedere că la momentul sesizării instanței nu erau abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, dispozițiile Legii nr. 1/2009 neputând fi aplicate retroactiv, critica recurenților privind inaplicabilitatea în cauză a art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 apar ca nefondate.
În aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.
Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la concluzia contrară.
Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin, paragrafele 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47).
Din această perspectivă, apărarea recurenților în sensul că au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită câtă vreme aceștia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 698 din 25 iulie 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995, iar decizia prin care se soluționa irevocabil acțiunea fostului proprietar în revendicare a apartamentului în litigiu a fost pronunțată ulterior, la 13 ianuarie 1998, iar chiriașii cumpărători au fost intervenienți în acea cauză. Au fost încălcate astfel prevederile art. 9 al Legii nr. 112/1995 potrivit căruia titularii contractelor de închiriere asupra apartamentelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari, pot opta, după expirarea termenului prevăzut la articolul 14, pentru cumpărarea acestor apartamente. Textul legal cerea chiriașilor să aștepte soluționarea irevocabilă a acțiunilor în revendicare ale foștilor proprietari, numai în cazul în care acestea erau respinse, fiind posibilă vânzarea imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995. Cât timp la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1997 nu se stabilise în mod irevocabil că statul a preluat cu titlu valabil imobilul, pentru a-l putea vinde în temeiul Legii nr. 112/1995, apărările recurenților că au fost de bună credință, bazându-se pe o hotărâre irevocabilă care statua că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului în litigiu, că există autoritate de lucru judecat cu privire la valabilitatea titlului statului, nu pot fi primite.
Analiza aspectelor referitoare la buna credință s-a realizat în contextul verificării respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu poate fi considerată ca agravare a situația în propria cale de atac sau ca depășire a limitelor devolutive ale apelului, astfel cum susțin recurenții.
Criteriile de preferabilitate, în cadrul acțiunii în revendicare a unui bun imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, se completează cu dispozițiile dreptului comun pe aspectele nereglementate de legea specială, însă nu sunt numai cele prevăzute de aceste legi, căci art. 20 din Constituția României impune a se avea în vedere și criteriile care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, instanța națională are abilitatea legală dată de Constituție de a se pronunța direct, în temeiul prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței sale, atunci când constată o ingerință asupra dreptului de proprietate și de a tranșa această problemă în sensul aplicării criteriilor de preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare în care ambele părți au titluri de proprietate valabile, fără a putea fi acuzată de depășirea atribuțiilor de competență generală a instanțelor judecătorești.
O astfel de posibilitate rezultă din considerentele cauzei Străin contra României în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că „nici o dispoziție a legii interne (Legea nr. 10/2001) nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său”, „ Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când această recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. De altfel, Guvernul nu a afirmat existența unei jurisprudențe interpretând sau aplicând legea internă în sensul existenței unei modalități de despăgubire”.
În cauze mai recente, Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, par. 18). Cu toate acestea, Curtea a ținut să precizeze că această concluzie nu aduce atingere unei evoluții pozitive care ar putea urma în viitor cu referire la mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială cu scopul de a indemniza persoane care, precum reclamanții, au fost în situația de a li se fi recunoscut calitatea de proprietari printr-o decizie definitivă (aceeași hotărâre, par. 19).
Cum, în prezenta cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, anterior soluționării irevocabile a cererii de restituire în natură a imobilului formulată de fostul proprietar în cauza ce a format obiectul deciziei civile nr. 44 din 13 ianuarie 1998 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă, cerere de care recurenții au avut cunoștință, fiind intervenienți în acel dosar. Vânzarea imobilului în aceste condiții de către stat constituie o ingerință care a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, astfel încât Înalta Curte conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamant este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat și nici punerea în sarcina lor a reparării pagubei produse prin naționalizare, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.
În ceea ce privește partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care condiționează prioritatea Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Înalta Curte consideră că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României (la ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul legii). În acea cauză, Curtea Europeană a reținut că, în virtutea unei hotărâri judecătorești definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând că a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensație pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în anulare. S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, par. 38).
Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâții - persoane fizice - din prezenta cauză o pot urma pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului.
Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâților, foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare, interpretarea legii interne trebuie să se realizeze în raport de posibilitatea acesteia de a asigura în mod efectiv repararea prejudiciului rezultând din ingerința asupra unui drept protejat prin Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum acesta este definit în art. 1 al Protocolului I al Convenției, iar, atunci când ambele părți dețin bunuri în sensul Convenției, să se aplice criterii de preferință a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă și efectivă reparare a prejudiciului.
În acest context nu pot fi primite criticile recurenților referitoare la respingerea de către Legea nr. 1/2009 a procedeului comparării de titluri prin păstrarea de către chiriașul cumpărător a bunului.
Recurenții mai arată că respingerea acțiunii în revendicare lipsește de interes capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, căci nu există folos material pe care reclamanții să îl poată obține prin soluționarea acestuia. O astfel de susținere este greșită deoarece, astfel cum s-a motivat anterior, acțiunea în revendicare se întemeiază tocmai pe titlul pe care reclamantul îl redobândește ca urmare a constatării nevalabilității titlului statului, în temeiul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, astfel încât primul capăt de cerere al acțiunii este situația premisă de la care se pornește în susținerea celui de-al doilea capăt al acțiunii, cel referitor la acțiunea în revendicare. Acțiunea în revendicare are caracter subsidiar față de cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, ceea ce presupune ca aceasta din urmă să fie analizată cu prioritate, în funcție de soluția ce se va pronunța urmând a fi dezlegată apoi acțiunea în revendicare. Luând în considerare subsidiaritatea existentă între cele două capete de cerere, nu se poate susține lipsa de interes a primului capăt de cerere în cazul respingerii acțiunii în revendicare, cât timp acțiunea în revendicare nu se poate soluționa anterior cererii de constatare a nevalabilității titlului statului.
Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții J.M. și J.I. și de Municipiul București prim Primar General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de apelanții-pârâți J.M. și J.I. și de intimatul-pârât Municipiul București prim Primar General, împotriva deciziei nr. 204/A din 30 martie 2008 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 12 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1921/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 831/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
