ICCJ. Decizia nr. 1921/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1921/2010

Dosar nr. 2257/118/2006

Ședința din 19 martie 2010

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 2257/118/2006 (număr vechi 3631/2006) reclamantul L.M.A., în contradictoriu cu parații Primăria municipiului Constanța prin Primar, SC M. și SC A.M. SRL, a solicitat instanței să constate nulitatea absolută și lipsa de orice efecte juridice a deciziei administrative nr. 2043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța privind imobilul teren în suprafață de 857 m.p., identificat ca fiind lotul 38-a din careul 37; nulitatea absolută și lipsa de efecte juridice a contractului de vânzare cumpărare nr. 3 din 8 septembrie 1992 încheiat între pârâții SC M. SA și SC A.M. SRL autentificat sub nr. 218 din 20 februarie 2002 a BNP G.P. pentru același teren și obligarea pârâtei Primăria municipiului Constanța prin Primar să soluționeze notificarea printr-o dispoziție, conform art. 25 al Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului de mai sus.

La data de 23 noiembrie 2006 reclamantul și-a completat cererea de chemare in judecată cu capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC M. SA și SC A.M. SRL, cu nr. 6956 din 05 decembrie 2001, autentificat la data de 20 februarie 2002 și transcris în cartea funciară Constanța sub nr. 5612 din 20 februarie 2006, în favoarea SC A. M. SRL.

Temeiul de drept al cererii l-au reprezentat dispozițiile art. 966 și 968 C. civ. , precum și art. 21 alin. (5) al legii nr. 10/2001.

Printr-o nouă completare (f.41) la cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea celor 3 pârâți la plata sumei datorate pentru lipsa de folosință a imobilului-teren în litigiu, deținut samavolnic de către aceștia. În referire la ultimul capăt de cerere, reclamantul a precizat (f.87) că, față de lipsa răspunsului unității deținătoare la notificările depuse, instanța poate proceda direct la soluționarea cererii de restituire, solicitând pe această cale restituirea în natură a terenului în suprafață de 857,10 mp.

O nouă serie de precizări a fost depusă la dosarul cauzei la data de 20 iunie 2007 (f.l21), precizare față de care în ședința publică din 20.09 2007 s-a stabilit că :

- în ceea ce privește capătul 2 din cererea inițială prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3 din 08 septembrie 1992 încheiat între SC M. SA Și SC A.M. SRL, nu a avut loc o vânzare a terenului, ci doar a unui activ comercial, motiv pentru care, neînstrăinându-se terenul în litigiu, reclamantul a învederat instanței că nu mai insistă în acest capăt de cerere ;

- în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, la fila 125 din dosar, s-a depus adresa nr. 10313 din 01 iulie 2002 a SPIT-VBL Constanța din care a rezultat că terenul viran în suprafață de 857,00 mp, proprietatea lui M.L., a trecut în anul 1952 în proprietatea statului, conform Deciziei nr. 111/1952, aspect față de care reclamantul, prevalându-se de acest act drept înscrisul prin care și-a pierdut în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a deciziei administrative nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța ;

- în ceea ce privește obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință, reclamantul a renunțat expres la această cerere.

Față de aceste precizări, instanța a constatat că a rămas învestită cu capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6956 din 05 decembrie 2001 autentificat la data de 20 februarie 2002 sub nr. 218 de Biroul Notarului Public G.P., încheiat între SC M. SA și SC A.M. SRL și restituirea în natură a suprafeței de teren de 857,10 mp, reprezentând lotul nr. 38a din careul 37.

Prin întâmpinare (f.66), pârâta SC M. SA a invocat excepția admisibilității capătului de cerere ce vizează constatarea nulității absolute a deciziei de preluare a terenului în proprietatea statului; excepția lipsei calității procesual active a reclamantului și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru petitul acțiunii ce vizează nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 3 din 08 septembrie 1992, prin prisma art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în ședința publică din 20 septembrie 2007, pârâta Primăria municipiului Constanța a invocat excepția lipsei capacității sale de folosință.

Prin sentința civilă nr. 1580 din 27 septembrie 2007, Tribunalul Constanța – Secția civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul L.M.A. , în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Constanta prin Primar, SC „M.” SA si SC A.M. SRL, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 6956 din 5 decembrie 2001, încheiat între SC „M.” SA și SC A.M. SA, intabulat prin încheierea nr. 2933 din 20 februarie 2006 (C.F. nr. 50612, nr. cad. 19641, teren 669 mp) și, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâților să îi restituie în natură terenul în suprafață de 857,10 m.p. din lotul 38a, careul 37 M.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtei SC A.M. SRL a sumei de 2.380 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată - onorariul apărătorului ales.

Pentru a hotărî astfel, asupra excepțiilor invocate, instanța le-a respins la data de 20 septembrie 2007, pentru următoarele motive:

Cu notificarea nr. 1893 din 8 noiembrie 2001 (f 17) și nr. 3129 din 21 noiembrie 2005 (f 18) reclamantul a solicitat restituirea în natură a lotului 38-a din careul 37 în suprafață de 857,10 m.p. situat în M.

Din copia actului de proprietate eliberată de Arhivele Naționale (f 11) rezultă că M.L. a fost proprietarul terenului individualizat mai sus. Modalitatea de preluare a acestuia nu a rezultat însă fără echivoc, obligând instanța să procedeze la folosirea prezumțiilor simple și a aspectelor de notorietate.

Astfel, din adresa nr. 10313 din 1 iulie 2002 (f 108) rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 111/1952.

Este greu de crezut că decizia nr. 111/1952 poate fi una și aceeași cu Decretul nr. 111/1951, în lipsa unei hotărâri judecătorești emisă în temeiul acestui din urmă act care să întărească o atare modalitate de preluare. Pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un lot.

Or, odată cu adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938, zona Dobrogei, inclusiv Stațiunea Mamaia, a fost declarată zonă militară, iar terenul reclamantului nu a putut fi dobândit în anul 1935, în acea zonă, decât printr-un act ce prevedea obligația acestuia de a edifica construcția, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând rezoluțiunea de plin drept a contractului fără somație, notificare sau în curs de judecată.

Față de această situație, reclamantul nu a făcut dovada respectării clauzelor contractuale de către autorul său, ori sarcina probei îi incumba acestuia.

Astfel, s-a considerat că între Primăria Constanța și reclamant a intervenit an contract de vânzare-cumpărare, prin care s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligației de a edifica o construcție pe terenul cumpărat a determinat Primăria să rezilieze contractul de vânzare-cumpărare. Așadar, Primăria Constanța a emis decizia de reziliere a contractului în calitate de parte contractantă și în considerarea clauzelor ce prevăd obligația de construire pe teren, pe care le-a apreciat ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu se poate reține o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului.

Nu a fost trecută cu vederea nici atitudinea subiectivă a reclamantului care, prin cererea introductivă, a solicitat anularea deciziei administrative nr. 22043 din 24 august 1958, aspect ce întărește convingerea instanței că acesta a fost temeiul de preluare în proprietatea statului al terenului (pe care reclamantul l-a și depus la dosar) și nu decizia nr. 111/1952 față de care, după depunerea sa de către SPIT-VBL, și-a modificat acțiunea principală, acesta fiind noul temei exhibat de reclamant.

Cu referire la capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 6956 din 5 decembrie 2001 autentificat sub nr. 218 din 20 februarie 2002 s-au invocat, ca temei de nulitate al acestuia, dispozițiile art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Conform alin. (5) al Legii nr. 10/2001 „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz juridice generate de prezenta lege este interzisă înstrăinarea (..) a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții”.

Pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) ar trebui ca, în prealabil, părțile contractului să fie încunoștințate despre existența procedurilor administrative sau juridice, prin care se urmărește de către cel îndreptățit restituirea imobilului.

Or, așa cum am arătat mai sus, notificările au fost adresate Primăriei Constanța. SC A.M. SRL, în calitate de cumpărătoare, fiind notificată despre intenția reclamantului abia la data de 22 iunie 2006 (fila 21), mult după încheierea actului de vânzare cumpărare.

Cum niciuna dintre părțile contractului nu a cunoscut declanșarea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamant, nu li se poate aplica acestora sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 , beneficiind de prezumția că au fost de bună credință la dobândirea dreptului de proprietate, prezumție ce nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă.

Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul L.M.A.

Prin decizia civilă nr. 183/C din 1 iulie 2009 Curtea de Apel Constanța - Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea; a obligat Primăria Municipiului Constanța să restituie reclamantului în natură suprafața de 144 m.p. teren, identificat ca fiind S2 (spațiu verde) în raportul de expertiză și anexa la expertiza B., efectuat în mai 2009 (fila 68 dosar); a o bligat Primarul Municipiului Constanța să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 713 m.p. ce nu poate fi restituit în natură; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a respins, ca nefondată, cererea intimatei SC A.M. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat intimata Primăria Municipiului Constanța la 2.000 lei cheltuieli de judecată către apelant (fond și apel).

În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că reclamantul a notificat în 8 noiembrie 2001 Primăria Municipiului Constanța, solicitând restituirea terenului în suprafață de 857,10 m.p. descris în notificare ca fostul lot 38 a, careul 37 din Stațiunea Mamaia.

A înțeles reclamantul, la momentul notificării, să probeze dreptul său de proprietate cu înscrisul eliberat de Arhivele Naționale care atestă că în registrul de terenuri de la M. nr. 61/1935 aflat la Primăria Constanța, figurează în anul 1935 mențiunea: „Numele și prenumele: M.L. Lotul 38a, careul 37, suprafața de 857,10 m.p. Observațiuni: schimb. Localitatea: Mamaia."

Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare , a fost exprimată încă din anul 1958, prin Decizia nr. 22043, așa cum a reținut corect și instanța de fond. Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susține reclamantul, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanța de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât, în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul urmează să intre în patrimoniul vânzătoarei.

În speță însă, se reține că, anterior manifestării voinței creditorului vânzător de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV, prin sentința civilă nr. 843 din 07 iulie 1954, pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Constanța, a fost admisă cererea formulată de Circa a III-a Financiară Constanța, în contradictoriu cu pârâtul M.L., domiciliat în București, str. Brîncoveanu - domiciliu menționat și în Registrul fiscal, Matricola 2, unde este menționat și Centrul Național de Românizare (filele 68,69 din dosarul voi. I al CA Constanța) și, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 111/1954, s-a dispus trecerea terenului proprietatea pârâtului, în patrimoniul statului, ca bun abandonat.

Din considerentele hotărârii judecătorești rezultă că proprietarul nu a mai făcut nici un act de administrare și nu a mai plătit impozite pentru terenul situat în Mamaia, înscris la rol la nr. 270, matricola nr. 353, din anul 1948, pentru care, fiind întrunite condițiile impuse de art. 6 din Decretul nr. 111/1951, bunul a trecut la stat ca fiind rămas fără stăpân.

În mod greșit prima instanță a apreciat că mențiunea „D. 3/1951” din Registrul fiscal este echivocă în privința modalității de preluare de către s tat a imobilului înscris în aceste evidențe, câtă vreme, așa cum corect a susținut reclamantul, era de notorietate preluarea de către stat a multor imobile prin intermediul Decretului nr. 111/1951, situație confirmată prin depunerea în la dosar a sentinței nr. 843/1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța.

De altfel, o particularitate a speței o reprezintă faptul că, începând cu anul 1942 și până în 1949 imobilul a figurat în posesia Centrului Național de Românizare, dată fiind originea etnică a proprietarului, dl. M.L., așa cum rezultă din Matricola nr. 2 fiscală.

Astfel, terenul ce aparținea d-lui L. nu a mai fost în posesia sa încă din anul 1942, trecerea la stat fiind săvârșită prin preluarea lui, ca bun fără stăpân, în baza Decretului nr. 111/1951, anterior manifestării voinței vânzătorului de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV prin Decizia nr. 22043/1958.

Conform dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și "imobilele considerate a fi fost abandonate în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951, privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Reținându-se că terenul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun abandonat, instanța de apel a constatat că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, reclamantul fiind îndreptățit la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă de către stat a imobilului proprietatea sa.

Conform dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 se restituie în natură terenurile libere, iar pentru terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. În alin. (2) al aceluiași articol, se prevede că în ipoteza în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat construcții noi, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituțiilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Din suplimentul la expertiza imobiliară efectuată în cauză de inginer B.E. la 25 mai 2009 (fila 67-68 vol. II dosar C.A. Constanța), rezultă că terenul în suprafață de 857 m.p., revendicat de reclamant, este liber pe o suprafață de 144 mp, identificată S2 în schița anexă la expertiză, diferența până la 857 m.p. fiind afectată de carosabilul Bd-ului Mamaia ( domeniu public de interes național ) pe o suprafață de 389 m.p. și de trotuare (proprietatea publică a Municipiului Constanța) pe o suprafață de 369 m.p.

Având în vedere considerentele expuse cu privire la identificarea terenului, respectiv faptul că dreptul de proprietate al reclamantului a avut ca obiect material lotul 38c din careul 37; având în vedere identificarea plasamentului actual al acestui lot prin expertiza efectuată în cauză de dl. expert B., precum și determinarea deținătorilor actuali ai terenului, în speță Municipiul Constanța, instanța a apreciat ca fără folos practic pentru reclamant discutarea legalității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC M. SA și SC A. SRL sau a bunei-credințe a părților la încheierea acestor contracte, obiectul convenției dintre pârâți fiind un imobil diferit de cel preluat de către stat de la reclamant. În aceste condiții, pentru alte considerente decât cele reținute de prima instanță, soluția de respingere a cererii de constatare a nulității acestor contracte va fi menținută.

Întrucât terenul este liber pe o suprafață de 144 m.p., în temeiul dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 instanța a admis solicitarea apelantului-reclamant și a dispus restituirea în natură a acestui teren.

În privința diferenței de teren de 713 m.p., afectată integral de căi de comunicație aflate în proprietatea publică a statului român sau a Municipiului Constanța, restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, reclamantul fiind îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul–reclamant L.M.A. și intimata-pârâtă Primăria Municipiului Constanța, prin Primar și Primarul Municipiului Constanța pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de apelantul-reclamant L.M.A. s-a arătat că instanța de apel a descoperit pentru prima oară în acest stadiu procesual că terenul înstrăinat de SC M. SA către SC A.M. SRL (lotul 38a) nu ar fi proprietatea acestuia, iar ca urmare înstrăinarea s-a făcut în mod legal, în condițiile în care prima instanța respinsese acțiunea pe cu totul alte temeiuri.

Printr-un asemenea mod de abordare a apelului, arată recurentul, este evident faptul că i s-a încălcat dreptul la apărare, ceea ce demonstrează încă o dată că vocația ce i-o conferă art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de a beneficia de un proces echitabil, i-a fost încălcată în mod flagrant.

Curtea a omis să examineze motivul de apel prin care reclamantul a criticat exhaustiv nelegalitatea sentinței tribunalului, prin care i s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 218 din 20 februarie 2002.

Instanța si-a fundamentat această poziție, arătând că examinarea legalității contractului încheiat între SC M. SA și SC A.M. SRL, "este lipsită de interes pentru reclamant", câtă vreme obiectul convenției încheiată între aceste societăți îl constituie un alt imobil decât cel preluat de stat de la reclamant.

Acest mod de abordare a apelului dedus judecații Curții este nelegal sub multiple aspecte.

În primul rând, este de reținut că reclamantul a introdus două notificări prin care a solicitat măsuri reparatorii prin restituirea în natură a lotului 38a în suprafață de 857,10 m.p. din parcelarea localității Mamaia, ambele fiind adresate Primăriei municipiului Constanța.

Înstrăinarea lotului nr. 38a prin actul nr. 6956 din 5 decembrie 2001 - autentificat ulterior sub nr. 218 din 20 februarie 2002 la BNP G.P. s-a făcut în disprețul interdicției impusă de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text a cărui încălcare se sancționează cu nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.

Spre deosebire de prima instanță, care i-a negat în totalitate dreptul de a cere măsuri reparatorii, soluția adoptată în apel îi recunoaște, în principiu, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 857,10 m.p. din parcelarea localității Mamaia, un pas important, apreciabil și pentru argumentația laborioasă prin care s-a demonstrat că prima instanță a greșit respingându-i acțiunea. Dar, din păcate, ceea ce i s-a dat cu o mână i s-a luat cu cealaltă, Curtea statuând cu argumente neconvingătoare că reclamantul nu a dobândit în proprietate lotul 38a - cu privire la a cărui restituire în natură a notificat Primăria, ci lotul 38c, cu aceeași suprafață, această concluzie a Curții fiind artificială, fără o bază probatorie convingătoare.

Curtea avea obligația să dea un răspuns complet motivului de apel prin care a criticat soluția de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a înstrăinării autentificată sub nr. 218 din 20 februarie 2002, obligație ce subzistă cu atât mai mult cu cât menținerea valabilității înstrăinării s-a făcut pe cu totul alte motive decât cele avute în vedere de prima instanță. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sancționează cu nulitatea o asemenea abordare a judecății.

Unicul document care se impunea a fi luat în considerare este "Registrul de terenuri de la M. nr. 61/1935", care le-a fost eliberat în copie de Arhivele Naționale, și care se află la dosarul cauzei. Potrivit acestui document incontestabil, reclamantul apare ca proprietar al lotului 38a, careul 37, cu suprafața de 857,10 m.p.

Expertiza tehnică efectuată în cauză de expertul B.E. a identificat lotul 38a, care, în structura topografică actuală, apare cu suprafața de 612 m.p. (suprafața de 397 m.p. face parte din terenul "cumpărat" de SC A.M. SRL de la SC M. SA; suprafața de 106 m.p. are destinația de spațiu verde; suprafața de 109 m.p. este ocupată de aleea carosabilă Și trotuare).

În același timp, expertul a constatat că lotul 38c are în prezent suprafața de 972 m.p. (29 m.p., suprafață ocupată de SC A.M. SRL; 185 m.p. - spațiu verde, 758 m.p. - afectat șoselei si trotuarelor).

Instanța, ignorând concluziile expertului B.E., l-a trimis la lotul 38c, în urma unei interpretări ilogice a inadvertențelor din evidențele la care acesta s-a referit. Printre acestea este și argumentul potrivit căruia, în registrul de proprietăți pe anii 1936-1938, reclamantul apare ca titular al lotului 38e, în timp ce lotul 38a apare ca fiind proprietatea numitului M.G. Argumentul cuprinde însă o eroare incomensurabilă: numitul M.G. este titularul unui lot cu număr identic, dar care este situat în careul 40. Or, terenul în litigiu se află, incontestabil, în careul 37. A doua eroare pe care și-a întemeiat argumentația, privește indicativul "38e". Așa cum s-a mai subliniat, lotul 38 are doar trei parcele: 38a, 38b si 38c (deci, 38e nu a existat niciodată).

Confuziile repetate făcute de autorități, nu pot, sub nicio formă, să fie interpretate în modalitatea statuată de Curte - iar aceasta cu atât mai mult cu cât mențiunea din "Registrul de terenuri de la M. nr. 61/1935", potrivit căreia M.L. apare ca titular al lotului 38a în suprafață de 857,10 m.p. este neechivocă, putând fi infirmată numai prin documente clare și incontestabile, nicidecum cu inadvertențe și supoziții fără un temei serios.

Modul în care Curtea a interpretat probele aflate la dosar contravine flagrant principiului statornicit prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 - text care statuează că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Registrul de terenuri nr. 61/1935 este primul înscris care, din punct de vedere temporal, confirmă dreptul său de proprietate asupra lotului 38a, careul 37 și emană de la autoritatea care i-a transmis acest drept. Celelalte mențiuni se regăsesc în evidențele fiscale și, dovadă că pentru emitenții lor nu conta prea mult amplasamentul, ci suprafața impozabilă, cuprind date contradictorii și chiar inadvertențe, de la o perioada la alta. Drept consecință, este un non sens, ca în temeiul lor să fie infirmat înscrisul eliberat de Arhivele Naționale, care îndeplinește toate cerințele care să-i confere credibilitatea totală.

Înstrăinarea terenului identificat sub denumirea Lotul 38a, s-a făcut cu încălcarea dispoziției imperative cuprinsă în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar drept consecință actul juridic autentificat sub nr. 218 din 20 februarie 2002 este lovit de nulitate absolută. În speță nu se pune problema bunei sau relei-credințe, criteriu care este incident numai în cazul actelor de înstrăinare perfectate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

2. Prin motivele de recurs formulate, intimații-pârâți Primăria municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța au arătat că instanța de apel, în mod nelegal, a obligat Primăria Municipiului Constanța să restituie în natură suprafața de teren de 144 m.p., având în vedere că Primăria este doar o entitate funcțională, fără personalitate juridică și patrimoniu propriu, care nu poate proceda la restituirea unui bun ce nu are cum să îi aparțină. Doar unitatea administrativ - teritorială este persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină si patrimoniu propriu care, în justiție, este reprezentată de către primar, conform art. 21 alin. (1) si (2) din Legea nr. 215/2001.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 prevede că unitatea administrativ - teritorială este cea care are calitatea de unitate deținătoare, restituirea către persoana îndreptățită urmând a se face prin dispoziția motivată a primarului (art. 21 alin. (4)), se solicită instanței de recurs să constate că Primăria Municipiului Constanța nu are, în principal, capacitate de folosință iar, în subsidiar, calitate procesual pasivă în ceea ce privește restituirea în natură a terenului.

Instanța de apel a ignorat conținutul înscrisului existent la fila 72, volumul I al dosarului de apel, din care rezultă că pe terenul de 144 m.p. - cu destinația de spațiu verde, restituit în natură - există rețele de canalizare, termoficare, alimentare cu apă și energie electrică. Nu a fost avută în vedere nici destinația de spațiu verde, confirmată și de către expert.

Obligarea Primarului Municipiului Constanta la emiterea unei dispoziții care să conțină propunerea de acordare de despăgubiri este și ea nelegală deoarece a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu a avut calitatea de parte în dosar. Pârâții, și ulterior intimații, în cauză au fost doar Primăria Municipiului Constanța, SC M. SA Și SC A.M. SRL.

În speța de față, a figurat în calitate de intimat-pârât Primăria Municipiului Constanța reprezentată prin Primar - situația rezultând în mod clar din acțiune, precizările ulterioare și motivele de apel - și nu Primarul Municipiului Constanta, în calitatea sa de primar al entității învestite cu soluționarea notificării.

Un alt motiv de critică al soluției din apel îl reprezintă nesoluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Constanța în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, invocată la ultimul termen și unită cu fondul.

Un ultim motiv de recurs se referă la obligarea Primăriei Municipiului Constanța la plata cheltuielilor de judecata de 2.000 Ron - reprezentând onorariu de expert - în condițiile în care, cu prilejul cuvântului pe fond, apelantul-reclamant, prin apărător, a precizat că nu le solicită, rezervându-și dreptul unei acțiuni separate.

1. Analizând recursul formulat de apelantul-reclamant L.M.A., în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Încălcarea dreptului la apărare în faza apelului invocată de recurent, în raport de împrejurarea că în considerentele deciziei din apel a fost stabilită o altă situație de fapt decât cea avută în vedere la prima instanță, nu poate fi reținută, Înalta Curte considerând că instanța de apel, în considerarea efectului devolutiv al apelului, realizând o nouă judecată a fondului, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, pe baza interpretării probelor, poate să constate existența unei alte situații de fapt decât cea reținută de prima instanță.

Cât timp probele au fost administrate cu respectarea principiului contradictorialității, părțile având posibilitatea de a le interpreta în concluziile lor la momentul susținerii apelului, nu se poate susține o încălcare a dreptului lor la apărare prin faptul că, procedând la interpretarea și coroborarea probatoriului, instanța de apel a reținut o altă situație juridică a imobilului în litigiu.

Aceasta întrucât este atributul instanței, ca în motivarea deciziei pronunțate, să argumenteze atât asupra situației de fapt, cât și asupra celei de drept, iar împrejurarea că, în urma acestei analize, ajunge la stabilirea altei situații de fapt decât cea avută în vedere de prima instanță, nu presupune repunerea cauzei pe rol pentru a pune în discuție această nouă situație de fapt, fiind posibil ca schimbarea cadrului faptic să se datoreze noilor probe administrate în apel sau unei alte interpretări a probelor realizată de către instanța de apel, care are această posibilitate ca urmare a efectului devolutiv al apelului.

Instanța de apel a reținut, având în vedere identificarea plasamentului actual al acestui lot prin expertiza efectuată în apel de dl. expert B., că dreptul de proprietate al reclamantului a avut ca obiect material lotul 38 c din careul 37.

Constatările instanței de apel sub aspectul modului de interpretare a probelor nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece motivele de recurs prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu mai prevăd această posibilitate, odată cu abrogarea pct. 10 al art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, nu pot fi analizate amplele critici ale recurentului privind modul în care instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze probele.

În ceea ce privește forța probantă pe care, în opinia recurentului, ar fi trebuit să o aibă mențiunea din Registrul de terenuri de la M. nr. 61/1935, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere acest înscris în analiza sa, coroborându-l cu raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală și cu celelalte înscrisuri privind situația juridică a terenului, din care rezultă date contradictorii privind numerotarea terenului în litigiu, astfel cum de altfel recunoaște și recurentul, în raport de toate aceste probatorii instanța de apel concluzionând că amplasarea terenului este alta decât cea menționată în notificare, respectiv în lotul 38 c din careul 37, iar nu în lotul 38 a din același careu.

Pentru ca recurentul să poată dovedi contrariul acestui fapt avea posibilitatea în recurs să administreze alte înscrisuri, în temeiul art. 305 C. proc. civ., respectiv să depună la dosar contractul de schimb între autorul contestatorului și M.G., având ca obiect lotul 38 e și lotul 38 a, contract la care se face referire în copia eliberată de Arhivele naționale privind „fondul Primăriei Constanța, registrul de terenuri de la M. nr. 61/1935” existentă la fila 11 dosar fond. Prin administrarea de noi probe contrare situației de fapt reținute în apel, instanța de recurs ar fi putut reaprecia situația de fapt reținută prin expertiză, dacă nu s-ar fi impus administrarea altor probatorii inadmisibil de administrat în recurs.

Prin urmare, toate criticile recurentului privitoare la greșita amplasare a terenului în suprafață de 857,10 mp vor fi apreciate ca nefondate.

Luând în considerare faptul că obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 20 februarie 2002 îl constituie terenul situat în lotul 38 a din careul 37, teren care nu face obiectul prezentei cauze, pentru motivele menționate anterior, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel - constatând că apelantul este proprietarul altui lot de teren, nr. 38 c, situat în careul 37 - a apreciat ca fără folos practic pentru reclamant discutarea legalității contractului de vânzare-cumpărare sau a bunei-credințe a părților la încheierea acestui contract.

În aceste condiții, nefiind dovedit interesul reclamantului în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 20 februarie 2002 sub nr. 218 de Biroul Notarului Public G.P., încheiat între SC M. SA și SC A.M. SRL, ca și condiție a exercitării acțiunii civile, instanța nu avea obligația de a răspunde complet motivului de apel privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, o astfel de nemotivare nefiind arbitrară, ci bazată pe constatarea neîndeplinirii tuturor condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ceea ce face inutilă analizarea pe fond a acestui capăt de cerere al acțiunii.

2. Analizând recursul formulat de Primăria municipiului Constanța, prin Primar și Primarul municipiului Constanța, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru considerentele expuse în continuare:

În conformitate cu art. 1 lit. i) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, unitățile administrativ-teritoriale sunt: comunele, orașele și județele; în condițiile legii, unele orașe pot fi declarate municipii. Art. 67 din Legea nr. 215/2001 prevede că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție. Art. 94 stabilește că autoritățile administrației publice locale din municipii sunt Consiliul General, ca autoritate deliberativă, precum și primarul general al municipiului, ca autoritate executivă, alese în condițiile Legii privind alegerile locale.

Prin urmare, calitate procesuală pasivă într-un proces poate avea numai unitatea administrativ-teritorială, singura care are capacitate juridică deplină. Primăria municipiului nu este menționată ca entitate juridică distinctă și nici nu are atribuții proprii de reprezentare.

În art. 91 al Legii nr. 215/2001 este definită noțiunea de primărie în următoarea accepțiune: “Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale”.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în cauză, calitate de parte are numai unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Constanța, iar dreptul de reprezentare în justiție revine Primarului general, astfel că Primăria municipiului Constanța nu poate fi parte în proces, neavând personalitate juridică și nici atribuții proprii de reprezentare.

Astfel fiind, va fi înlăturată dispoziția de obligare a Primăriei municipiului Constanța să restituie în natură reclamantului suprafața de 144 m.p. ca și cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa, constatându-se că nu are calitate procesuală pasivă, deci nu poate fi considerată ca parte care a căzut în pretenții, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că în apel reclamantul a precizat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Însă, fiind citat în cauză Primarul municipiului Constanța, Înalta Curte apreciază că procedura a fost legal îndeplinită cu această parte, neavând relevanță împrejurarea că a fost citat în calitate de reprezentant al primăriei, cât timp acesta a avut cunoștință de proces și posibilitatea de a formula apărări în cauză, astfel încât nu poate invoca nici o vătămare.

Prin urmare, în mod corect a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri , conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 713 m.p. ce nu poate fi restituit în natură.

În ceea ce privește terenul în suprafață de 144 mp care a fost restituit în natură, Înalta Curte observă că instanța de apel nu a analizat situația juridică a acestui teren, dispunând restituirea în natură în considerarea unicului argument desprins din constatările expertului că terenul este liber, fără a se preocupa de aflarea situației juridice concrete a acestui teren, în condițiile în care din înscrisul existent la fila 72 a volumului I din dosarul de apel rezultă că terenul este afectat de detalii de canalizare, termoficare, alimentare cu apă și este spațiu verde, astfel cum se susține și în motivele de recurs.

Apreciind că împrejurarea de fapt constând în stabilirea situației juridice a terenului restituit în natură nu a fost deplin stabilită, prin interpretarea per a contrario a art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va administra probe din care să rezulte situația juridică a suprafeței de 144 mp, pentru a se stabili dacă această suprafață de teren poate fi restituită în natură.

Deși prevederile art. 313 C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție, în caz de casare, să trimită cauza altei instanțe de același grad atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, Înalta Curte apreciază că nu au fost invocate și dovedite motive care să justifice o astfel de măsură, astfel încât cauza va fi trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de apelantul-reclamant L.M.A., va admite recursul declarat de Primăria municipiului Constanța, prin Primar și Primarul municipiului constanța, va casa în parte decizia recurată în ce privește dispoziția de obligare a Primăriei municipiului Constanța să restituie în natură reclamantului suprafața de 144 m.p., ca și cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina acestei intimate, va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța și va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul L.M.A., împotriva deciziei nr. 183/C din 1 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța - Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Admite recursul declarat de Primăria municipiului Constanța, prin Primar și Primarul municipiului Constanța, împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată în ce privește dispoziția de obligare a Primăriei municipiului Constanța să restituie în natură reclamantului suprafața de 144 m.p., ca și cu privire la cheltuielile de judecată în ce privește pe această intimată.

Trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța. Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 534/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1750/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1921/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs