ICCJ. Decizia nr. 397/2010. Civil. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 397/2010

Dosar nr. 3335/83/2005

Ședința publică de la 27 ianuarie 2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 509 din 11 mai 2007, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții G.M.M., R.A.M., A.S.E. si G.M.M.C., toți prin mandatar G.T.V., împotriva pârâților L.D.R., M.E., M.H.O. Și M.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 478 din 17 februarie 2004 de BNP C.I.C., încheiat între pârâții M.V. Și M.E. în calitate de vânzători, prin mandatar A.I., Și pârâții M.H.O. Și M.M., în calitate de cumpărători, privind cota de 2/10 părți, căreia îi corespunde apartamentul înscris în CF 18897 Satu Mare, dispunând restabilirea situației anterioare de carte funciară; a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâții M.H.O. Și M.M., dispunând restituirea prețului de 30.000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume, la cursul din data plății de către pârâții M.E. Și L.D.R., în favoarea reclamanților reconvenționali; au fost respinse cererea din acțiunea principală privind acordarea de daune materiale Și morale, cererea privind constatarea bunei credințe a cumpărătorilor M., cererea de chemare în garanție Și cea de chemare în judecată a altor persoane, formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei Și Finanțelor, L.R. Și M.E., iar în urma admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.I., a fost respinsă acțiunea reclamanților împotriva acestuia; in ceea ce priveȘte cheltuielile de judecată, în baza art. 276 C. proc. civ., pârâții M.E., L.D., M.M. Și M.H.O. au fost obligați să plătească reclamanților 1482,33 lei, reclamanții au fost obligați să plătească pârâtului A.I. suma de 1000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre de prima instanță, tribunalul, ca instanță de fond, a reținut că, între pârâții M., în calitate de vânzători-prin mandatar-Și pârâții M., în calitate de cumpărători, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare a cărui lipsire de efecte se solicită, al cărui obiect îl reprezintă apartamentul înscris în CF 18897 Satu Mare.

În coala funciară sub B12 fusese notată la data de 8 noiembrie 2001, notificarea depusă de G.M.M. în temeiul Legii nr. 10/2001.

AȘa fiind, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, au fost indisponibilizate imobilele care fac obiectul unei astfel de notificări, prin care, practic, a fost demarată procedura de obținere a măsurilor reparatorii, sancțiunea nerespectării acestei indisponibilizări fiind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

În continuare, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pronunțând astfel soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Motivând soluția de respingere a cererii privind constatarea bunei credințe a cumpărătorilor, instanța a reținut că actul juridic s-a încheiat prin nesocotirea interdicției legale, Și că, părțile nu au avut nici un comportament care să poată fi caracterizat ca fiind o bună credință contractuală, deoarece aceȘtia nu au manifestat diligentă Și nici prudență, neverificând titlul înstrăinătorului lor.

Ca o consecință a constatării nulității absolute, s-a dispus restituirea de către vânzători a prețului încasat, însă a fost respinsă cererea de chemare în garanție, deoarece raportul juridic vizează exclusiv părțile contractante, neexistând nici o aparență de suprapunere a unui alt raport juridic în care Statul Român să fie parte. Sub un alt aspect, s-a constatat că nu există o solidaritate între stat Și vânzători în ceea ce priveȘte obligația de restituire a prețului.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului A.I. nu a ridicat probleme deosebite, acesta neavând nici un interes propriu raportat la conținutul raportului juridic născut în baza actului juridic lipsit de efecte, el fiind doar mandatarul vânzătorilor.

Daunele materiale solicitate de reclamanți în sumă de 4000 dolari S.U.A. au fost respinse, instanța apreciind că acestea nu au nici o legătură cu obiectul cauzei, iar în ceea ce priveȘte daunele morale, s-a apreciat că orice proces reprezintă o sursă de stres Și că reclamanții nu sunt într-o situație deosebită față de alte părți din alte dosare.

Referitor la cheltuielile de judecată, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., Și pentru că cererea reclamanților a fost admisă doar în parte, pârâții au fost obligați să plătească reclamanților 1/2 parte din cheltuielile de judecată, reprezentând cheltuielile de transport.

Prin decizia civilă nr. 04/A din 21 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, a fost admis apelul civil declarat de pârâții M.H.O. si M.M., în contradictoriu cu intimații reclamanți G.M.M., A.S.E., R.A.V.M. si G.M.C., toți prin mandatar G.T.V., Și intimații pârâți M.E., M. (L.) D.R., A.I., Ministerul Economiei Și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 509 din 11 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, aceasta a fost schimbata în întregime, în sensul că, a fost respinsa acțiunea civilă formulată de reclamanții G.M.M., R.A.M., A.S.E., G.M.M.C., toți prin mandatar G.T.V. împotriva pârâților L.D.R., M.E., M.H.O. Și M.M., a fost respinsa acțiunea reconvențională, cererea de chemare în garanție Și cererea de chemare în judecată a altor persoane formulate de pârâții-reclamanți reconvenționali M.H.O. Și M.M., in temeiul art. 1 din Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a stabilit calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului, a respins apelul civil declarat de reclamanții G.M.M., A.S.E., R. A.V.M., G.M.C., toți prin mandatar G.T.V., a fost obligata partea intimată reclamantă G.M.M. , A.S.E., R.A.V. M., G.M.C. să plătească părții apelante pârâte M.H.O., M.M. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

S-a reținut ca, relevant pentru cauza pendinte, este faptul ca prin hotărâre judecătoreasca irevocabila, o instanță de judecata a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat in anul 1974 de pârâții M., respectiv faptul ca, in mod corect a fost înscris acest drept al pârâților in cartea funciara.

Numiții M.V. Și M.E. au dobândit proprietatea unei cote de 2/10 părți din imobilul înscris în CF 18897 Satu Mare Și Și-au înscris dreptul în cartea funciară sub B2 Și 3 la data de 17 noiembrie 1975, cu titlu de cumpărare de la Statul Român, proprietar înscris sub B1, cu titlu de naționalizare.

În aceste condiții, nici o normă specială din Legea nr. 112/1995 Și, respectiv, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă contractului ce face obiectul cercetării, cu excepția prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care se referă la respectarea condițiilor legale în vigoare în momentul încheierii contractului, în speță fiind vorba de normele în vigoare în anul 1974.

Nu s-a evidențiat Și nu s-a invocat încălcarea vreunei norme la momentul la care cumpărătorii M. au dobândit apartamentul în proprietate.

Din momentul intrării apartamentului in patrimoniul cumpărătorilor, acesta s-a aflat in circuitul civil, iar după adoptarea Constituției i s-a recunoscut calificarea de bun din proprietatea privata a titularilor dreptului de proprietate.

În aceste condiții, imobilul nu a fost indisponibilizat, nefăcând parte din categoria celor înstrăinate in condițiile Legii nr. 112/1995, invocarea art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 de către prima instanță fiind forțată.

Apartamentul in litigiu fiind, aȘadar, in proprietatea privata a proprietarilor tabulari-vânzători, nu a fost încălcată nici o norma legala la momentul perfectării contractului dintre familia M. si familia M., astfel soluția primei instanțe de lipsire de efecte juridice a acestui act este nelegala.

Față de toate cele reținute, instanța a admis, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul pârâților M., respingând acțiunea reclamanților privind cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 478/2004 de BNP C.I.C.

Respingându-se acțiunea principală, instanța a mai constatat că, cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție Și cea de chemare în judecată a altor persoane, toate formulate de pârâții apelanți M.H.O. Și M.M., au rămas fără obiect.

Concomitent, făcând direct aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv de către stat.

Împotriva deciziei instanței de apel, a formulat cerere de recurs, la data de 03 martie 2009, intimații G.M.M., A.S.E., R.A.V.M. Și G.M.C.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale - completul de judecată fiind format din trei judecători, în loc de doi. S-a susținut ca, chiar si in situația existentei unei situații de divergența, cauza trebuia judecată in aceiaȘi zi, Și nu după mai bine de 5 zile.

Instanța a judecat anumite capete de cerere care nu erau prevăzute în cererea de chemare in judecata introductiva de instanța a reclamanților. Astfel, s-a susținut ca, in loc să se judece doar cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 478/2004, în decizia pronunțată s-a făcut vorbire, în mod nejustificat, si de contractul de vânzare-cumpărare nr. 3901/1974.

Hotărârea judecătorească pronunțată cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind lipsita si de temei legal, întrucât au fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale O.U.G. nr. 40/1999 ( art. 44).

Statul nu avea un drept legal de dispoziție asupra imobilului, întrucât nu era proprietarul imobilului in litigiu. Pârâții M., nu au fost de bună credință la data cumpărării apartamentului in litigiu, întrucât nu au cercetat cartea funciară, aȘa cum prevede Legea nr. 7/1996, la art. 43 - “orice persoană interesată va putea cerceta cartea funciară”; “la cerere, se vor elibera extrase de carte funciara; art. 43 prevede, de asemenea, la alin. (1) Și (2), următoarele; “cuprinsul cărții funciare, în afara excepțiilor, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care în virtutea unui act juridic cu titlu legal a dobândit cu bună credință un drept real înscris în cartea funciara”.

Dobânditorul este de bună-credință, dacă la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contesta cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului Și din cuprinsul cărții funciare, nu reiese vreo neconcordanță între aceasta Și situația juridică reală.

Dacă familia M. cerceta personal sau prin intermediul unui jurist, cartea funciară ar fi constatat că exista înscrisă în CF 18897 Satu Mare, nr. top 299/6, cap. B pct. 12, sub nr. 1398/8 noiembrie 2001, notificarea depusă de reclamanta G.M.M.

În decizia civila contestata se consemnează faptul că, acest apartament a făcut parte din patrimoniul vânzătorilor M., chiar Și prin prisma aplicării prevederilor art. 27 din Decretul Lege 115/1938, care fac referire la instituția uzucapiunii. Fata de aceasta reținere, recurenții au susținut ca nu s-a avut in vedere un considerent important, anume faptul că Legea nr. 115/1938 a fost modificată prin Legea nr. 241 din 12 iulie 1947.

Critica a fost susținuta prin invocarea dispozițiilor art. 6, art. 1847, art. 1856 C. civ.

Mandatarul A.I. nu avea o procură legală, având în vedere dispozițiile Legii nr. 36/1995 (art. 57, alin. (2)), întrucât procura emisă în Germania, nu era supervizată de Ambasada României sau de către MAE BucureȘti.

Recurenții au mai susținut ca au dreptul de a-l acționa pe mandatar direct în justiție, având în vedere dispozițiile art. 974 Și 975 C. civ., conform cărora “creditorii pot exercita drepturile Și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care sunt exclusiv personale; “ei pot asemenea, în numele lor personal să atace actele viclene făcute de debitor in prejudiciul drepturilor lor”.

În aceste condiții, s-a susținut ca nu trebuia sa fie obligați la plata cheltuielilor judiciare către mandatarul A.I.

Mandatarul a declarat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare faptul că imobilul nu face obiectul nici unui litigiu civil, deȘi exista notificarea nr. 158 din 11 iulie 2001, înregistrată la executorul judecătoresc, aceasta fiind si înscrisa în CF nr. 12956: 31097 SM. nr. topo 299/6.

S-a mai susținut si ca, aceasta cauza a fost judecată cu nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât au fost nesocotite exigentele referitoare la respectarea termenul rezonabil de soluționare a cauzei civile.

Decizia este nelegală Și pentru faptului că, s-a dispus plata contravalorii imobilului, fără a se stabili si suma cuvenită drept despăgubire. Valoarea de circulație este o noțiune incertă Și includerea acestei sintagme în dispozitivul deciziei este o gravă greȘeală materială.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Fata de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs a reclamanților, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate in calea extraordinara de atac a recursului sa fie precedata de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;

În calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (aspecte de ordin procedural si/sau substanțial).

Scopul acestei cai de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care releva pretinse erori ale instanței de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, cu consecințe in planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod concret Și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată in prima instanța, respectiv, in apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță Și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizata prin configurarea situației de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greȘit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, Și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs.

Decizia civila nr. 04/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă a fost pronunțată in complet de divergenta in condițiile prescrise de dispozițiile exprese ale art. 257 C. proc. civ.

Împrejurarea ca judecătorii, cu ocazia deliberării, date fiind circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecații, pe de o parte, si propria convingere a fiecăruia dintre ei, pe de alta parte, au ajuns la o situație de divergenta, prevăzută de norma procedurala si reglementata ca atare, nu înseamnă ca i nstanța a pronunțat hotărârea in alta compunerea decât cea prevăzută de lege – art. 304 pct. pct. 1 C. proc. civ.

Dispozițiile de drept comun prevăzute de legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, relative la compunerea completelor de judecata in apel, au fost înlăturate de la aplicare de dispozițiile de excepție ale art. 257 C. proc. civ., potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveȘte susținerea conform căreia cauza trebuia judecată in aceeaȘi zi, Și nu după mai bine de 5 zile de la data ivirii situației de divergenta, nu poate fi primita ca motiv de nulitate a hotărârii pronunțate, întrucât partea-recurenta nu a susținut si nici nu a dovedit, alături de aceasta neregularitate procedurala, existenta unei vătămări „ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului” - condiție indispensabila prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., temeiul juridic de drept comun al nulității actelor de procedura.

Critica potrivit căreia instanța ar fi judecat alte capete de cerere decât cele cuprinse in cererea de chemare in judecata introductiva de instanța, nu poate fi primita, întrucât, in contextul cauzei pendinte, astfel cum aceasta a fost configurata prin propria voință a reclamanților, existenta unei hotărâri judecătoreȘti irevocabile care constata valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat in anul 1974 de către pârâții M., respectiv faptul ca, in mod corect acest drept a fost înscris in cartea funciara, nu poate fi ignorata in configurarea deplina a situație de fapt a dosarului si dezlegarea ei judiciara.

Sub aspectul criticilor referitoare la reaua-credința a pârâților M., in calitatea acestora de cumpărători ai imobilului in litigiu in temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 478/2004, Înalta Curte apreciază ca acestea nu sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia civila nr. 1685 din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a statuat in mod irevocabil asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. 3901/1974 încheiat intre Statul Roman si pârâții M., respectiv caracterul neîntemeiat al cererii reclamanților de restituire in natura a apartamentului in litigiu.

S-a reținut in expunerea de motive a hotărârii judecătoreȘti pronunțate faptul ca prin decizia civila nr. 952/31 mai 2000 a Curții de Apel Oradea s-a constatat ca s-a aplicat greȘit decretul de naționalizare, iar trecerea imobilului in proprietatea statului s-a făcut fără titlu, dispunându-se totodată radierea dreptului de proprietate al Statului Roman, cu respectarea însă a dreptului de proprietate înscris in favoarea familiei M.V. si E. S-a mai arătat in considerentele acestei hotărâri judecătoreȘti si ca acestor cumpărători nu li se poate retine reaua-credință, câtă vreme, la data înstrăinării, Statul Român avea înscris dreptul de proprietate in favoarea sa si, mai mult, erau îndeplinite Și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 115/1938, posesia acestora fiind una utila.

Situația familiei cumpărătoare a fost privită si analizata in contextul cauzei civile finalizate prin susmenționata hotărâre judecătoreasca irevocabila, din perspectiva prevederilor si garanțiilor instituite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, familia M. fiind beneficiara unui bun in sensul jurisprudenței instanței de contencios european.

Situația de excepție din materia efectelor nulității actului juridic civil, pe care recurenții-reclamanți au avut-o in vedere in susținerea pretenției concrete deduse judecății si contracararea pretinsei bunei-credințe a paraților-comparatori M., nu-si găseȘte aplicabilitatea in cauza de fata, cat timp circumstanțele de fapt nu se suprapun cu situația premisa care a configurat in literatura si practica judiciara, principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, respectiv excepția de la acest principiu - menținerea dreptului subdobânditorului de buna credința si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept, asigurarea securității si stabilității circuitului civil, ocrotirea bunei credințe.

Situația premisa pentru o astfel de aplicație presupune prin ipoteza existentă a două acte juridice succesive - actul inițial si actul subsecven t- de transmisiune a bunului imobil si desființarea ulterioara a primului act juridic.

Din perspectiva principiului enunțat anterior, desființarea actului primar (inițial) atrage după sine desființarea actului secundar (subsecvent), motivația unei astfel de soluții constând in aceea ca transmițătorul, căruia i s-a desființat titlul si, prin urmare, dreptul de proprietate asupra bunului, nu-l mai poate transmite mai departe, subdobanditorului.

Alta este soluția consacrata de literatura de specialitate si jurisprudența instanțelor de judecata, întemeiată pe ideea de dinamica a circuitului civil, in situația de excepție a actelor subsecvente de dispoziție, cu titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor de buna credința.

Raportul juridic dedus judecății nu creează însă cadrul de analiza si aplicație a excepției de la principiul de drept susmenționat, întrucât actul juridic inițial, al cărui corespondent in cauza de fata este contractului de vânzare-cumpărare nr. 3901/1974 încheiat intre Statul Roman si pârâții M., a fost considerat valabil in baza unei hotărâri judecătoreȘti irevocabile.

Data fiind aceasta situație care circumstanțiază raporturile juridice dintre reclamanți si fiecare dintre pârâți-persoane fizice, cumpărători in mod succesiv ai imobilului in litigiu, in mod corect instanța de apel a concluzionat in sensul ca; din momentul intrării apartamentului in patrimoniul cumpărătorilor, acesta s-a aflat in circuitul civil; in aceste condiții, imobilul nu a fost niciodată indisponibilizat, nefăcând parte din categoria celor înstrăinate in condițiile Legii nr. 112/1995; invocarea art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 de către prima instanță nu-si poate găsi justificarea, întrucât actul normativ viza protecția chiriaȘilor care ocupau spatii cu destinația de locuință; apartamentul in litigiu fiind, aȘadar, in proprietatea privata a proprietarilor tabulari-vânzători ai imobilului, nu a fost încălcată nici o norma legala la momentul perfectării contractului dintre familia M. si familia M.

Critica relativa la interpretarea si aplicarea prevederilor art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, nu poate fi primita, întrucât decizia atacata nu s-a fundamentat pe considerații referitoare la instituția uzucapiunii.

În privința susținerii conform căreia mandatarul A.I. nu ar fi avut o procură legală la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere dispozițiile Legii nr. 36/1995 (art. 57, alin. (2)) - procura emisă în Germania, nu era supervizată de Ambasada României sau de către MAE BucureȘti - nu poate fi primita, întrucât aceasta apare, in circumstanțele particulare ale cauzei – conținutul cererii introductive de instanța, motivele de fapt si de drept ale acesteia, conținutul cererii de apel a reclamanților, determinat de soluția de prima instanța de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecata către paratul mandatar A.I. - ca fiind exercitata omisso medio.

În condițiile in care din dispozitivul deciziei civile atacate nu rezulta ca recurenții-reclamanți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecata către mandatarul A.I., critica pe acest aspect apare ca fiind neîntemeiata.

Critica nu poate fi primita date fiind dispozițiile legale explicite care reglementează cauza recursului - art. 304 C. proc. civ. – si considerațiile redate deja in paragrafele anterioare in legătura cu aplicarea si interpretarea acestei norme de drept procedural.

Decizia civila atacata a dispus plata contravalorii imobilului către reclamanți tocmai pentru a da eficienta deplina dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in contextul unei cauze ce a avut ca obiect un bun imobil trecut fără titlu in proprietatea Statului Roman – situația juridica a imobilului in litigiu fiind stabilita printr-o alta hotărârea judecătorească irevocabilă - decizia civila nr. 952 din 31 mai 2000 pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Împrejurarea ca instanța de judecata nu a cuantificat suma cuvenită drept despăgubire, nu-i poate fi imputata acesteia, in condițiile in care, pe de o parte, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților, însoțit de toate obligațiile grefate pe dispozițiile art. 1169 C. civ., iar, pe de alta parte, decizia civila nr. 1685 din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, depusa la dosarul cauzei in recurs, recunoaȘte in egală măsură dreptul reclamanților la despăgubiri băneȘti reprezentând valoarea de circulație a apartamentului in litigiu, la cursul pieții din data plății, cu obligația expresa pentru Statul Roman, prin Ministerul Economiei si Finanțelor, de a executa aceasta prestație concreta in termen de 6 luni de la data deciziei pronunțate.

În expunerea de motive a acestei hotărâri judecătoreȘti este prezentata o argumentație detaliata in legătură cu semnificația obligației stabilite in sarcina Statului Roman si modalitățile concrete de executare a acestei obligații, situație care face ca recurenții-reclamanți sa nu mai justifice condiția interesului in invocarea si susținerea unei astfel de critici in recurs. În egala măsură, Înalta Curte a avut in vedere considerații legate de necesitatea respectării principiului neînrăutățirii situației părții in propria cale de atac.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, in conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va r espinge recursul declarat de reclamanții G.M.M., A.S.E., R.A.V.M. Și G.M.C.M. împotriva deciziei nr. 4/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.M.M., A.S.E., R.A.V.M. Și G.M.C.M. împotriva deciziei nr. 4/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în Ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4239/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4380/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 397/2010. Civil. Anulare act. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 397/2010. Civil. Anulare act. Recurs