ICCJ. Decizia nr. 1898/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1898/2010
Dosar nr. 8149/1/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5665 din 15 mai 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.D.P. împotriva Deciziei nr. 316 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a considerat nefondate criticile aduse de recurent deciziei, prin care, în urma admiterii apelului declarat de pârâtă şi a cererii de aderare la apel formulată de reclamant, a fost schimbată în tot sentinţa nr. 1049 din 3 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a fost admisă în parte contestaţia, a fost modificat art. 1 al Ordinului nr. 1045 din 23 mai 2006 şi s-au restituit în natură reclamantului cele două construcţii edificate pe teren, respectiv pavilionul central şi sala de mese – grup alimentar, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale Ordinului nr. 1045 din 23 mai 2006 emis de A.N.T. Celelalte capete de cerere ale contestaţiei au fost respinse ca neîntemeiate.
Astfel, Înalta Curte a constatat că:
1. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al A.N.T. a fost corect soluţionată, dat fiind că excepţia nu a fost argumentată din punct de vedere juridic, referirea la reglementarea cu caracter general cuprinsă în Decretul nr. 31/1954 fiind insuficientă, soluţia fiind legală însă şi prin referire la dispoziţiile legale invocate în recurs, respectiv art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 384/2005 ( în vigoare la data judecării apelului şi chiar a declarării recursului ).
2. Măsura respingerii probei cu interogatoriu solicitată de reclamant reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, care excede limitele controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs, întrucât aprecierea concludenţei şi pertinenţei unui mijloc de probă nu poate fi cenzurată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. În mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme construcţia în litigiu este una autorizată, conform Legii nr. 50/1991.
4. S-a constatat că aspectul referitor la suprafaţa de teren efectiv restituită prin actul administrativ contestat, în sensul că s-a predat reclamantului, în baza ordinului contestat, doar o suprafaţă de 11.374 mp, în loc de 17.368 mp, excede cadrului procesual fixat în cauză prin contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, susţinerile şi apărările reclamantului fiind lipsite de finalitate, în raport de dispoziţiile art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta deţine deja un titlu executoriu pentru suprafaţa totală şi nu este necesar a obţine un altul, predarea efectivă a posesiei ţinând de faza executării titlului.
La data de 13 octombrie 2009 a formulat contestaţie în anulare reclamantul, invocând dispoziţiile art. 318 teza I-a şi art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că soluţia dată de instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale şi, respectiv, că instanţa de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de casare a deciziei.
În dezvoltarea motivului de contestaţie prevăzut de art. 318 teza I-a C. proc. civ., contestatorul a susţinut că, judecând recursul, Înalta Curte, din eroare, nu a observat şi următoarele probe esenţiale, respectiv procesul – verbal din 27 martie 2002, adresa din 11 martie 2002 a A.T.T.T.S. Arad către A.T.T.T.S. Bucureşti, adresa din 27 septembrie 2005 a D.J.T. Arad către A.N.T. Bucureşti, adresa din 17 februarie 2006 a D.J.T. Arad către A.N.T. Bucureşti, certificatul de urbanism din 12 februarie 1998 şi expertiza tehnică construcţii efectuată de expertul tehnic B.G., care atestă că edificarea construcţiei noi denumită „bloc alimentar” a avut loc în anul 1997 sau chiar anterior acestui an, şi nu în anul 1998, cum s-a reţinut.
Analizarea acestor înscrisuri ar fi condus la o altă soluţie, respectiv admiterea recursului declarat de reclamant şi modificarea sentinţei în sensul solicitat.
În dezvoltarea motivului de contestaţie prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a arătat că al treilea motiv de recurs formulat cuprinde două componente distincte, şi anume greşita statuare asupra perioadei în care s-a executat construcţia şi legalitatea pretinsei autorizări a construirii „blocului alimentar” şi că fiecare dintre aceste aspecte constituie în realitate motive de casare sau modificare distincte.
Astfel, instanţa de recurs a analizat numai motivul referitor la perioada în care s-a edificat „blocul alimentar”, fără însă a examina şi cel de-al doilea aspect.
Or, prin cererea de recurs, s-a stăruit în mod repetat asupra imperativului reieşit din textul art. 10 alin. (3) şi art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2010 că sintagma „construcţii autorizate” trebuie înţeleasă în sensul că autorizaţia de construcţie nu poate produce consecinţele textului art. 10 alin. (5) decât în situaţia în care este eliberată în condiţiile legii.
Prin urmare, nu orice act administrativ intitulat „autorizaţie de construcţie” acoperă imperativul legal arătat.
Contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei, admiterea recursului şi modificarea soluţiei instanţei de apel în limitele solicitate.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
În sensul textului citat, greşeala materială se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
În speţă, contestatorul nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci se plânge de omisiunea analizării unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei şi solicită ca, pe baza acestor înscrisuri, instanţa să reaprecieze aspecte care ţin de situaţia de fapt.
Or, acest lucru nu ar fi fost permis nici instanţei sesizate cu soluţionarea recursului, faţă de configuraţia art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai puţin permis instanţei care soluţionează contestaţia în anulare.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către contestator, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Nici aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susţinerile contestatorului potrivit cărora, instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs privind legalitatea pretinsei autorizări a construirii „blocului alimentar”, care, în cererea de recurs, era expus la motivul nr. 3, împreună cu motivul de recurs privind greşita statuare asupra perioadei edificării construcţiei.
Astfel, se constată că instanţa de casare a răspuns punctual la toate motivele de recurs, chiar dacă motivul nr. 3 din cererea de recurs cuprinde mai multe argumente.
În acest sens, s-a arătat că în cauză este esenţial dacă este vorba despre o construcţie autorizată şi a fost analizat pe larg acest aspect, instanţa ajungând la concluzia că construcţia în litigiu este autorizată.
S-a reţinut că, faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, pe baza probelor administrate, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi că autorizaţia de modernizare din 17 septembrie 2008 a vizat nu numai pavilionul central, ci şi construcţia bloc alimentar, ce a suportat reparaţii capitale.
De asemenea, s-a mai reţinut că însuşi reclamantul a arătat, prin cererea depusă la dosarul tribunalului la data de 11 ianuarie 2007, că autorizaţia eliberată în anul 1998 a fost acordată pentru reparaţii şi modernizare privind o construcţie preexistentă, aşa cum rezultă din fişa de inventar datată 1995.
A mai arătat instanţa de recurs, prin considerentele hotărârii, că art. 10 alin. (5) nu distinge în privinţa obiectului autorizaţiei, în sensul dacă aceasta vizează însăşi edificarea, ori doar lucrări asupra construcţiei, din categoria celor care presupun obţinerea autorizaţiei de construire, iar potrivit art. 3 lit. a din Legea nr. 50/1991, obţinerea autorizaţiei de construire este necesară nu numai pentru lucrări de construire, ci şi pentru reconstruire, consolidare, modificare, extindere, schimbare de destinaţie sau de reparare a construcţiilor de orice fel, precum şi a instalaţiilor aferente acestora.
Or, chiar dacă autorizaţia din 17 septembrie 1998 nu a reprezentat temeiul edificării imobilului „sală de mese - grup alimentar”, în baza sa au avut loc lucrări de dimensiuni reduse, precum repararea tencuielilor, a acoperişurilor, zugrăveli, însă şi consolidarea fundaţiilor, planşeului şi şarpantei la cantină, care necesitau autorizarea, conform Legii nr. 50/1991.
În condiţiile arătate, instanţa de recurs nu a omis să cerceteze acest motiv, răspunzând cu privire la legalitatea pretinsei autorizări.
Constatând că în cauză nu se poate reţine incidenţa art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D.P., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D.P. împotriva Deciziei nr. 5665 din 15 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1896/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1899/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
