ICCJ. Decizia nr. 1915/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1915/2010
Dosar nr. 1181/90/2008
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, reclamanţii M.M. şi M.M. au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata sumei de 6.600 lei, reprezentând diferenţa între plăţile compensatorii acordate şi cele cuvenite conform „Planului Social” pe anul 2005 - 2007 anexat Contractului Colectiv de Muncă pe anii 2005 - 2007, precum şi indexarea sumelor cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală.
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 13 februarie 2009, tribunalul a respins excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, precum şi cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii M.M. şi M.M.
În cadrul judecăţii recursului, pârâta SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României şi ţinând seama de dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Motivul de neconstituţionalitate invocat a avut ca temei premisa că ambele legi menţionate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluţionării conflictelor de muncă şi că cele două acte normative reglementează diferit problema competenţei teritoriale în acest domeniu.
S-a susţinut că, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere.
Prin încheierea pronunţată la 12 mai 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, deoarece aspectele invocate ţin de aplicarea legii şi revin instanţei de judecată.
Astfel, s-a constatat că, în speţă, se pune în discuţie, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum şi raportul dintre legea specială şi dreptul comun în materia dreptului muncii, recurenta fiind nemulţumită de „scăparea legislativă” care creează probleme de interpretare în stabilirea competenţei.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs SC P. SA, care a susţinut caracterul nelegal din punct de vedere al modalităţii în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a arătat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condiţiile în care în art. 298 alin. 2 ultima liniuţă C. muncii se arată că „orice dispoziţie contrară se abrogă”, text care a fost interpretat de teoreticieni şi practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar expresă, totală sau parţială.
Faţă de această situaţie juridică, conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţei şi ca atare, are legătură cu soluţionarea cauzei, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Recursul este nefondat.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală şi cea specială.
Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, învestite cu soluţionarea litigiului, iar nu în competenţa judecătorului constituţional.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcţie de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale a acesteia.
Aşadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale - sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate -, ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
De aceea, respingând sesizarea Curţii Constituţionale pe motiv că ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competenţa în evoluţia lor temporală, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia a procedat corect.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curţii Constituţionale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea şi aplicarea legii în timp.
Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 12 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 1181/90/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1914/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1935/2010. Civil-. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
