ICCJ. Decizia nr. 1930/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1930/2010
Dosar nr. 32.625/3/2007
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 736 din 14 prilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă, s-a respins acţiunea înaintată de reclamanta E.V.A. împotriva pârâţilor M.D. şi M.M.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta E.V.A. iar prin Decizia civilă 56 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI- a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii în parte, fiind obligaţi pârâţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie şi teren, situat în Bucureşti, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Acţiunea introductivă de instanţă are ca obiect compararea celor două titluri de proprietate valabile, respectiv cel al reclamantei şi cel al pârâţilor şi respectiv constatarea faptului că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului în litigiu şi drept consecinţă, obligarea pârâţilor persoane fizice să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în, sector 3, Bucureşti.
Însăşi instanţa de fond a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil şi că cele două titluri în discuţie nu provin de la acelaşi autor.
Tidul de proprietate al reclamantei - apelante se caracterizează prin anterioritate, fiind dobândit cu 66 de ani mai devreme decât cel al pârâţilor - intimaţi; provine de la adevăratul proprietar şi nu de la un neproprietar; a intrat în circuitul civil odată cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare, autentificat, la data de 27 mai 1929, şi nu a fost desfiinţat vreodată.
Acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, reprezintă singurul mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate al adevăraţilor proprietari.
În cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acţiunii în revendicare, C.E.D.O. a apreciat că foştii proprietari au asupra acelor imobile un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, făcând o analiză globală a diferitelor diferenţe existente şi ţinând cont de fapt că, Convenţia are drept scop apărarea drepturilor concrete şi efective. în concluzie, Curtea Europeană a reţinut că şi în cazul apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acţiunii în revendicare, are loc o încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Chiar şi în situaţia în care imobilul este în prezent în patrimoniul intimaţilor - pârâţi, această situaţie nu înlătură posibilitatea apelantei - reclamante de a solicita pe calea unei acţiuni în revendicare pe drept comun, restituirea imobilului în natură şi nu despăgubiri băneşti, fiind o condiţie a garantării dreptului de proprietate prioritară siguranţei circuitului civil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.D. şi M.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Se susţine astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurenţii susţin că obiectul acţiunii îl constituie revendicarea unui imobil teren şi construcţie, ce nu a fost identificat şi nici nu a fost evaluat sub aspectul valorii de circulaţie.
Se susţine că instanţa de apel faţă de obiectul dedus judecăţii, s-a încălcat principiul disponibilităţii şi cel al competenţei materiale.
Cum nu s-a procedat la o identificare a imobilului instanţa de apel a deliberat asupra nevalabilităţii titlului Statului în condiţiile în care în mod expres s-a renunţat la acest capăt de cerere.
Se mai critică hotărârea instanţei de apel şi prin nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active în condiţiile în care aceasta era absolută şi ded ordiene publică.
Hotărârea, susţin recurenţii cuprinde şi motive contradictorii şi străine de natura cauzei, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., dar şi ale art. 261 C. proc. civ.
Recurenţii mai învederează că atâta timp cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, instanţa nu mai putea pune în discuţie titlul Statului suma sau reaua credinţă.
Din această perspectivă susţin recurenţii instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 4,5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat.
Acţiunea reclamantei vizează revendicarea pe calea dreptului comun în condiţiile art. 480 C. civ. a imobilului situat în Bucureşti.
Imobilul din litigiu a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziţia 814 din anexa la Decretul nr. 92/1950).
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 instanţele sunt competente să stabilească valabilitatea tidului, dar în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, bunurile preluate de stat fără un tidu valabil, inclusiv cele reţinute prin violarea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, trebuie urmată procedura prevăzută de această lege specială.
Aceasta nu înseamnă că accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil ar fi fost eliminat ci presupune doar că o acţiune fondată pe dispoziţiile legii noi, este condiţionată de parcurgerea procedurii speciale obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.) care este legea generală.
Prin urmare faţă de dispoziţiile legii speciale, reclamanta nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.) de vreme ce la data promovării acţiunii, 17 septembrie 2007, era în vigoare Legea nr. 10/2001.
De altfel prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii s-a statuat cu putere obligatorie în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală el se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant" chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Este real că obiectul general al legilor de restituire este acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, dar această atenuare a vechilor încălcări, nu înseamnă crearea unor noi neajunsuri disproporţionate, pentru persoanele care au dobândit bunuri cu bună - credinţă.
Existenţa Legii nr. 10/2001, nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o astfel de acţiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, asigurându-i-se accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar putea aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau atingere securităţii raporturilor juridice.
Din această perspectivă, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâţii în acţiunea în revendicare, nu au la rândul lor un bun în sensul Convenţiei sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii.
Din aceeaşi perspectivă nu poate fi ignorată consecinţa insecurităţii raporturilor juridice, deoarece principiul securităţii raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
De altfel C.E.D.O. a statuat că acţiunea în revendicare îşi păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicantului.
Or, dacă lucrul a fost transmis de uzurpator, (în speţă statul) unor terţi ce au dobândit proprietatea, obiectul revendicării se converteşte într-o prestaţie în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În cauză, reclamanta a revendicat imobilul de la pârâţii cumpărători, a căror bună credinţă se prezumă, de vreme ce titlurile acestora nu au fost încă anulate, şi de altfel reclamanţii nici nu au formulat petit în sensul anulării contractelor de vânzare - cumpărare din 17 aprilie 1997.
Or, în cadrul acţiunii în revendicare, reclamanţii nu pot pune în discuţie, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat, în contrapondere cu prezumţia legală a bunei credinţe a pârâţilor şi aceea a valabilităţii oricărui act juridic până la desfiinţarea acestuia prin anulare.
Astfel faţă de cele expuse, instanţa de apel acordând preferabilitate tidului de proprietate al reclamantei, a adus atingere securităţii raporturilor juridice generate de contractele de vânzare - cumpărare sus menţionate.
Din perspectiva acestor considerente, recursurile pârâţilor fiind fondate urmează a fi admise, a se modifica hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 736/ F din 14 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii M.D., M.M., A.I. şi A.G., împotriva Deciziei civile nr. 56/ A din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI- a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta V.A.E. împotriva sentinţei civile nr. 736/ F din 14 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1934/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1867/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
