ICCJ. Decizia nr. 1964/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1964/2010
Dosar nr. 2751/2/2007
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 754 pronunţată la 28 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta J.G. L.T.D. în contradictoriu cu pârâta compania N.A.D.N.R. şi a obligat-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 144.241,63 euro şi 7.181,45 lire sterline, în lei la cursul oficial de la data plăţii, sume reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu prilejul soluţionării Dosarelor nr. 91/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, nr. 4811/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nr. 12202/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi nr. 12536/2004 al aceleiaşi instanţe.
Pârâta a fost obligată, totodată, să plătească sumele de 10.398 euro, în lei la cursul oficial de la data plăţii, şi 85.045.474 lei taxă de timbru şi timbru judiciar, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în cele patru litigii care s-au desfăşurat între părţi, reclamanta a efectuat cheltuieli de judecată şi nu a formulat cereri pentru obligarea părţii adverse la plata acestora.
S-a reţinut că formularea cererii pe cale separată este admisibilă pentru că instanţa nu cenzurează hotărârile pronunţate în procesele care au generat aceste cheltuieli, iar sintagma „cade în pretenţii” se interpretează extensiv, în sensul că nu se referă doar la situaţiile în care partea a cărei obligare la plata cheltuielilor se solicită a fost obligată să execute o prestaţie, fiind suficient ca prin atitudinea sa procesuală aceasta să fi cauzat efectuarea cheltuielilor.
S-a considerat că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are drept fundament, ideea de răspundere civilă delictuală, iar în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.
Tribunalul a reţinut că, deşi în Dosarul nr. 91/2003 cererea pârâtei (reclamantă în acel proces) a fost anulată ca netimbrată, aceasta este în culpă procesuală, conform art. 723 şi 129 alin. (1) C. proc. civ.
În privinţa cheltuielilor făcute de reclamantă în Dosarul nr. 4811/2004, fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligaţiei de a numi un arbitru propriu, stabilită prin art. 8.2 pct. 1 lit. c) din contractul de consultanţă, determinând-o pe reclamantă să formuleze cerere în acest sens.
S-a considerat că aceeaşi rea credinţă a pârâtei, care a refuzat să numească ea însăşi un arbitru, a determinat formularea de către reclamantă a cererii pentru numirea unui arbitru substituent, faţă de imposibilitatea primului arbitru de a participa la soluţionarea cererii arbitrale, şi efectuarea de cheltuieli în Dosarul nr. 12.202/2004 al Tribunalului Bucureşti.
În privinţa Dosarului nr. 2536/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI- a comercială, s-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că cererea sa a fost considerată ca fiind neîntemeiată, în raport de necesitatea solicitării de către reclamantă numirii unui arbitru.
S-a mai reţinut că există raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi că vinovăţia pârâtei îmbracă forma culpei procesuale.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 33/ A din 2 februarie 2006 a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei menţionate, reţinând că excepţia prematurităţii nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 7201 C. proc. civ., iar faţă de temeiul acordării cheltuielilor de judecată, prezumţia de comercializate este înlăturată, fiind evident caracterul civil al obligaţiei.
Totodată, s-a reţinut că susţinerile care privesc fondul pricinii se analizează în limitele cererii de apel, a situaţiei de fapt stabilite de tribunal şi de modul în care tribunalul a aplicat legea.
S-a avut în vedere că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu disting între soluţiile pronunţate de instanţă, iar O.U.G. nr. 84/2003, aprobată prin Legea nr. 47/2004 nu conferă pârâtei un regim special în raporturile de drept civil, aceasta fiind în culpă procesuală. S-a reţinut că situaţia pretins obiectivă invocată de apelantă, constând în insuficienţa fondurilor necesare achitării taxelor de timbru nu este relevantă.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că motivele de apel referitoare la sumele de 38.010 euro şi, respectiv, 13.375 euro exced cadrului procesual de investire, iar asigurarea serviciilor de asistenţă şi reprezentare pentru toate cele patru litigii existente s-a dovedit cu contractul, facturile fiscale şi documentele de plată.
S-a mai reţinut că este neîntemeiată susţinerea apelantei că nu datorează suma de 24.148 euro, aferentă Dosarului nr. 12202/2004, deoarece cheltuielile efectuate pentru numirea arbitrului unic au fost determinate de nerespectarea de către apelantă a clauzei contractuale privitoare la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, iar suma de 11308,63 euro cheltuită de reprezentantul intimatei J.G. cu cazarea în România, costul convorbirilor telefonice, internetul, limuzina taxi şi masa nu poate fi contestată pentru că modalitatea şi strategia concretă de asigurare a apărărilor reprezintă o opţiune proprie a părţii.
S-a constata că este dovedit în cauză costul deplasărilor cu avionul, susţinerea în sensul că s-au depus bilete de avion cu altă destinaţie decât România fiind înlăturată, deoarece graficul deplasărilor poate fi justificat de existenţa unor escale (Praga, Viena) în zborul de la sau către Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 10110 din 7 decembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de C.N.A.D.N.R. împotriva Deciziei civile nr. 33/ A din 2 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis caza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în cauză, au fost nesocotite prevederile art. 274 C. proc. civ., precum şi susţinerea apelantei sub aspectul legalităţii solicitării sumei pretinse de intimata reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, care este aproximativ egală cu valoarea iniţială a litigiului şi nu s-a stabilit astfel, pe deplin, situaţia de fapt privind întinderea daunei reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de desfăşurarea proceselor.
S-a reţinut că instanţa de apel trebuia să suplimenteze probatoriul pentru a stabili dacă toate cheltuielile pretinse de intimata reclamantă au legătură cu activitatea procesuală în cele patru dosare.
S-a apreciat că, în privinţa cheltuielilor reprezentând transportul cu avionul, cazarea, costul convorbirilor telefonice, limuzina taxi şi masa se impunea să se stabilească faptul efectuării lor pentru ca intimata să-şi asigure apărările în aceste procese, deoarece intimata s-a prezentat numai prin avocat.
S-a reţinut că facturile depuse la dosar atestă efectuarea de plăţi pentru serviciile prestate lunar, începând cu luna noiembrie 2003 până în luna decembrie 2004 şi, în plus, doar în facturile din 27 iulie 2004 există menţiunea - Dosar nr. 91/2003 şi, respectiv, „dosar numirea arbitrului”, în celelalte facturi fiind trecut doar numărul contractului.
S-a considerat că, raportat la modalitatea de plată „pentru prestaţii lunare”, instanţa de apel trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu o expertiză pentru a stabili dacă prestaţiile efectuate în lunile când pricinile care au făcut obiectul celor patru dosare nu au avut fixate termen de judecată, au fost ocazionate de desfăşurarea proceselor.
Investită în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 315 şi 295 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 77/ A din 9 februarie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R.
Prin considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, excepţie întemeiată pe dispoziţiile art. 4 C. com. şi ale art. 7201 C. proc. civ., că aceasta a fost corect soluţionată deoarece, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi ale art. 998 - 999 C. civ., obiectul cauzei nu este de natură comercială, deoarece nu face parte din faptele de comerţ obiective sau subiective, astfel cum acestea sunt enumerate în dispoziţia art. 3 C. com., ceea ce înlătura prezumţia de comercialitate a litigiului în condiţiile art. 56 C. com.
Pe cale de consecinţă, s-a considerat că procedura prealabilă a concilierii reglementată prin dispoziţiile art. 7201 şi urm. C. proc. civ. nu era obligatorie.
S-a constatat că prima instanţă a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., existând culpă procesuală şi în cazul în care cererea a fost anulată ca netimbrată, aceasta fiind consecinţa unei conduite greşite asupra drepturilor procesuale conferite de lege, partea adversă fiind nevoită să efectueze anumite cheltuieli în exerciţiul dreptului său la apărare, necunoscând intenţia celui care a provocat procesul şi nici soluţia ce urmează a se pronunţa, la momentul la care a fost încunoştiinţată despre existenţa unei acţiuni.
S-a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul contabil P.M., reţinându-se că asigurarea serviciilor de asistenţă şi reprezentare în justiţie pentru toate cele patru litigii existente între părţi a fost dovedită cu facturile fiscale emise în baza contractului de asistenţă juridică din 21 noiembrie 2003 şi a actelor adiţionale la acesta, aşa, încât s-a apreciat că obiecţiunile aduse de apelantă raportului de expertiză sunt lipsite de relevanţă faţă de dispoziţiile Legii nr. 51/1990 şi ale Legii nr. 82/1991.
Prin cererea formulată la 30 martie 2009, intimata J.G. Ltd a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 77/ A din 9 februarie 2009, în sensul menţionării obligării apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel, constând în onorarii avocaţionale în cuantum de 29210,47 euro.
Prin încheierea din camera de consiliu din 6 aprilie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea intimatei reclamante şi a dispus îndreptarea dispozitivului deciziei menţionate în sensul solicitat, reţinând că atât în minuta hotărârii întocmită cu ocazia deliberării, cât şi în condica de soluţii a instanţei s-a pronunţat expres în sensul obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, la tehnoredactarea hotărârii omiţându-se consemnarea în dispozitiv a acestei obligaţii.
Împotriva Deciziei nr. 77/ A din 9 februarie 2009, cât şi a încheierii din 6 aprilie 2009 a declarat recurs, în termenul legal, C.N.A.D.N.R. SA.
Prin motivele de recurs formulate împotriva Deciziei 77/ A din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării expertizei contabile la instanţa de fond şi, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său.
S-a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care li s-au respins obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză şi nici motivarea respingerii argumentelor sale referitoare la anumite categorii de cheltuieli pretinse de reclamanta - intimată, cheltuieli ce exced atât perioadei derulării litigiilor, cât şi cadrului procesual.
Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat împrejurarea că proba cu expertiză contabilă nu a fost administrată la soluţionarea cauzei în fond, iar potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să desfiinţeze sentinţa primei instanţe şi să trimită cauza spre rejudecare, pentru a asigura parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie.
S-a mai arătat că instanţa de apel nu a cenzurat în niciun mod cheltuielile judiciare pretinse al căror cuantum este vădit exagerat şi depăşeşte cuantumul pretenţiilor din dosarul de fond.
Celelalte critici ale recurentei au vizat încălcarea de către instanţa de apel a îndrumărilor din decizia de casare, în sensul respingerii nemotivate a obiecţiunilor sale la expertiza contabilă.
S-a susţinut că obiectivele expertizei, stabilite de instanţa de apel prin încheierea de şedinţă de la 19 mai 2007 nu sunt conforme deciziei de casare, în sensul că ceea ce s-a contestat în cauză nu a fost efectuarea unor cheltuieli de către intimata - reclamantă, ci faptul că acestea nu erau aferente litigiilor derulate între părţi, excedând atât perioadei de derulare, cât şi serviciilor prestate efectiv în cadrul acestor litigii.
S-a învederat că, în acest context, instanţa de apel ar fi trebuit să dispună refacerea expertizei contabile, întrucât expertul contabil nu a verificat legalitatea facturilor emise de societatea de avocatură, în sensul de a stabili dacă acestea cuprind, într-adevăr, cheltuieli ocazionate de desfăşurarea celor patru litigii între părţi.
Recurenta a arătat că, atâta vreme cât contractul de asistenţă juridică din 21 noiembrie 2003 reprezintă un contract cadru, iar părţile au diferenţiat serviciile juridice prestate prin încheierea de acte adiţionale aferente, nu le pot fi opuse toate facturile emise de societatea de avocatură în baza acestui contract, facturi ce nu cuprind toate menţiunile obligatorii conform art. 155 alin. (1) lit. k) din C. fisc.
De asemenea, s-a arătat că din raportul de expertiză contabilă nu rezultă dacă facturile fiscale emise de societatea de avocatură au fost înregistrate în mod legal în contabilitatea acesteia, fiind analizate doar extrasele de cont puse la dispoziţie, care confirmă plata serviciilor juridice de către reclamantă, nu şi dacă aceste cheltuieli sunt aferente litigiilor părţilor.
Prin recursul declarat împotriva încheierii din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă, pârâta recurentă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este exagerat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel, având în vedere obiectul cauzei.
Recurenta a arătat că instanţa putea cenzura aceste cheltuieli, deşi nu i s-a acordat posibilitatea (apelantei) să formuleze vreo cerere în acest sens, cererea de îndreptare soluţionându-se în lipsa sa.
S-a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi, să micşoreze onorariul avocatului, nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca depusă de avocat.
În faza recursului nu s-au administrat noi probe.
Examinând criticile formulate prin motivele invocate raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat împotriva Deciziei nr. 77/ A din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica vizând nemotivarea respingerii obiecţiunilor recurentei la expertiza contabilă şi a respingerii argumentelor referitoare la anumite cheltuieli pretinse de intimata reclamantă este neîntemeiată.
Curtea de apel, după dezbaterea contradictorie, s-a pronunţat cu privire la obiecţiunile formulate de către apelanta pârâtă la raportul de expertiză contabilă la termenul la care s-a soluţionat apelul, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, pe care le-a respins, apreciindu-le ca neîntemeiate având în vedere lucrarea efectuată de expert şi conţinutul acestora.
În ceea ce priveşte nemotivarea respingerii unor argumente ale recurentei, Curtea va constata că, aşa cum a statuat în mod constant doctrina şi practica judecătorească în legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestora.
Aşa, cum rezultă din considerentele deciziei recurate, curtea de apel s-a pronunţat motivat asupra tuturor criticilor formulate de apelanta pârâtă, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Critica vizând încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la momentul stabilirii obiectivelor raportului de expertiză contabilă este, de asemenea nefondată, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acord cu îndrumările deciziei de casare, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel, prin încheierea din 3 decembrie 2007 a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumelor care au fost plătite efectiv de către reclamanta J.G. Ltd, din ce se compun cheltuielile efectuate de aceasta şi dacă modalitatea de plată este legală.
Aşa cum rezultă din considerentele acestei încheieri, s-a menţionat că expertul urmează să aibă în vedere şi îndrumările deciziei de casare, precum şi înscrisurile administrate până la termenul de judecată respectiv, 3 decembrie 2007.
Prin încheierea menţionată s-a încuviinţat şi participarea experţilor parte la efectuarea expertizei, la cererea ambelor părţi.
Rezultă, astfel, că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile deciziei de casare atunci când a stabilit obiectivele expertizei contabile, împrejurarea că nu a preluat cuvânt cu cuvânt îndrumările deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs neputând avea semnificaţia alterării considerentelor pentru care s-a dispus casarea deciziei de apel pronunţate în primul ciclu procesual.
De altfel, recurenta avea posibilitatea ca, în condiţiile dezbaterii contradictorii, la momentul stabilirii obiectivelor expertizei să-şi exprime eventual opoziţia împotriva modului de încuviinţare şi reţinerilor instanţei de apel, ceea ce nu a făcut.
Recurenta nu a avut nicio obiecţie faţă de formularea obiectivelor propuse de instanţă, deşi la acel moment, în mod evident, cunoştea considerentele deciziei de casare.
În efectuarea raportului, expertul contabil a ţinut cont nu numai de obiectivele instanţei ci şi de îndrumările deciziei de casare, sens în care a examinat atât contractul de asistenţă juridică din 23 noiembrie 2003 cât şi actele adiţionale la acesta, verificând facturile emise de societatea de avocatură, cu stabilirea pentru fiecare plată în parte a serviciului din care a rezultat aceasta.
Expertul contabil desemnat a verificat respectarea dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte facturarea serviciilor prestate în baza unui contract de asistenţă judiciară, concluzionând că au fost respectate Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 306 din 26 februarie 2002 şi art. 155 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
Modalitatea de efectuare a contabilităţii de către societatea de avocatură excede cadrului procesual şi nu putea fi examinată de expert, aspectele invocate de recurentă constituind obiectul relaţiei societăţii cu organele statului.
Împrejurarea că în contabilitatea societăţii de avocatură prestaţiile pe care aceasta le efectuează poartă denumiri specifice nu poate conduce la concluzia că nu au fost prilejuite de litigiile dintre părţi, aceste aspecte ţinând de individualizarea diferitelor activităţi, atât în faţa instanţei, cât şi în afara acesteia, dar în legătură cu litigiul.
Critica potrivit căreia ar fi trebuit ca în apel să se desfiinţeze sentinţa primei instanţe pentru administrarea probei cu expertiză contabilă cu nerespectarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ. este nefondată.
Odată ce, prin decizia de casare, instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel cu îndrumarea suplimentării probatoriului de către această instanţă, nu se poate susţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., care dau posibilitatea administrării de probe noi, propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ.
Administrarea probei cu expertiză contabilă a fost impusă de instanţa de casare, dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. nefiind aplicabile în raport cu norma cu caracter special din art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi având în vedere caracterul devolutiv al apelului.
Ca atare, nu erau întrunite condiţiile desfiinţării hotărârii primei instanţe cu trimitere spre rejudecare conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Celelalte critici referitoare la expertiza contabilă efectuată în cauză şi necesitatea refacerii acesteia nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 6 aprilie 2009, Curtea va constata că acesta este nefondat, raportat la dispoziţiile art. 304 oct.9 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:
Susţinerea recurentei în sensul că nu i s-ar fi dat posibilitatea să formuleze o cerere de micşorare a cuantumului cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.
Nu se poate susţine că s-ar fi încălcat dreptul părţii la apărare, întrucât, în mod legal, instanţa a soluţionat cererea de îndreptare, întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (2) C. proc. civ., părţile vor fi citate numai dacă instanţa ce soluţionează cererea de îndreptare socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri.
Astfel, rezultă că, prin derogare de la dreptul comun, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. se soluţionează fără citarea părţilor, tocmai în considerarea faptului că nu se procedează la o rejudecare a cauzei sub niciun aspect, de fond sau procedural.
Prin încheierea recurată, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să pună dispozitivul deciziei redactate în acord cu minuta întocmită la momentul deliberării şi cu condica de şedinţă, nefiind necesare lămuriri suplimentare din partea participanţilor la proces, de vreme ce eroarea s-a datorat instanţei.
Recurenta avea posibilitatea de a-şi formula toate susţinerile, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată şi cuantumul acestora, în cadrul apelului, posibilitatea de care, însă, nu a uzat.
Susţinerile referitoare la neaplicarea de către instanţa de apel a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este neîntemeiată având în vedere, pe de o parte, faptul că o asemenea cerere nu s-a formulat cu ocazia dezbaterii apelului, deşi instanţa a solicitat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, acordarea acestor cheltuieli este bazată pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
Această parte este ţinută să restituie toate cheltuielile suportate de cealaltă parte, inclusiv onorariul de avocat, stabilit prin negociere conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
Recurenta nu a dovedit că onorariul avocatului intimatei ar fi nepotrivit de mare faţă de munca depusă de avocat, având în vedere că litigiul dintre părţi s-a declanşat în anul 2005, fiind determinat de alte litigii desfăşurate în faţa instanţelor arbitrale şi desfăşurat pe parcursul a două cicluri procesuale.
Pentru toate aceste considerente, se va constată că recursurile sunt nefondate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva Deciziei nr. 77/ A din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, şi împotriva încheierii din 6 aprilie 2009 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2000/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1934/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
