ICCJ. Decizia nr. 2546/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2546/2010
Dosar nr.25607/3/2006
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Cererile
La 20 iulie 2006 reclamanta JSC L.A.P. SDA (Uzina de produse abrazive din Luga, Rusia) a chemat în judecată pe pârâta SC A.G. SRL Afumaţi pentru ca în contradictoriu şi cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) să se dispună anularea certificatului de înregistrare a mărcii verbale L.A. din 1 februarie 2006 pentru clasele 6, 7, 8, 11 şi 20, să se radieze această marcă din Registrul Naţional al Mărcii, cu publicarea hotărârii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) şi art. 5 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, Directivei nr. 89/104/CE şi Convenţiei de la Paris.
La 10 octombrie 2006 pârâta SC A.G. SRL Afumaţi a formulat o cerere reconvenţională împotriva reclamantei prin care a solicitat să se constate că prin actele de comerţ - export şi distribuţie - pe teritoriul României, a gamei de produse din care fac parte şi discurile abrazive purtând însemnul L.A., identic cu marca înregistrată L.A. SA al cărui titular este pârâta reclamantă, se aduce atingere drepturilor exclusive ale pârâtei-reclamante de proprietate intelectuală asupra mărcii înregistrate din 17 decembrie 2004 L.A. pentru produsele din clasele 6, 7, 8, 11 şi 20.
Prin cererea reconvenţională s-a cerut:
- interzicerea de îndată a comerţului, exportului, a distribuirii şi a oricăror alte forme de folosire neautorizată a însemnului L.A. de către reclamantă cu obligarea acesteia la plata sumei de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi la suma de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri morale sub sancţiunea plăţii sumei de 5000 euro/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii până la îndeplinirea obligaţiei.
- publicarea pe cheltuiala reclamantei pârâte a dispozitivului hotărârii în două publicaţii de circulaţie naţională.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., art. 35 din Legea nr. 84/1998 şi art. 5 şi 14 din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea dreptului de proprietate industrială.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 881 din 14 iunie 2007 a admis în parte acţiunea şi a anulat certificatul de înregistrare a mărcii nr. X privind clasa 8 de produse.
A fost respinsă cererea de anulare a aceluiaşi certificat de înregistrare a mărcii pentru clasele de produse 6, 7, 11 şi 20.
S-a dispus publicarea hotărârii de către OSIM cu menţiunile de rigoare în Registrul Naţional al Mărcilor în condiţiile Regulii nr. 32 alin. (5) din HG nr. 833/1998.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul a reţinut că solicitarea de înregistrare a mărcii formulată de pârâtă a fost făcută cu rea-credinţă.
Marca nr. X cu o durată de valabilitate începând din 17 noiembrie 2004 are ca titular pe pârâtă şi a fost admisă pentru clasele de produse 6 (articole de feronerie), 7 (scule acţionate electric), 8 (scule de mână, discuri abrazive), 11 (instalaţii sanitare) şi 20 (accesorii mobilier - mânere, butuci, şine).
La 22 februarie 2000 a fost prezentată la Agenţia rusă de patente şi mărci comerciale, cererea de înregistrare a mărcii combinate L.A., pentru mărfuri şi servicii conform listei de la dosar.
Titular al acestei mărci înregistrate în Federaţia Rusă este Uzina Abrazivă din Luga.
Instanţa a mai reţinut că Oficiul de înregistrare a mărcilor din Federaţia Rusă a respins la înregistrare elementele L. şi Abraziv, marca reclamantei pentru care s-a primit protecţie fiind una combinată (desen, culori şi caractere revendicate precum şi combinaţia L.A.). Instanţa a apreciat că semnul înregistrat ca marcă în anul 2000 este prezumat a fi folosit pentru produsele fabricate de reclamantă cel puţin de la data înregistrării. Din înscrisurile depuse la dosar (facturi care confirmă că pe teritoriul României s-au făcut importuri cu produsele reclamantei), instanţa a reţinut că pârâta cunoştea despre existenţa activităţii reclamantei care şi-a exportat produsele (discuri abrazive) în România.
S-a avut în vedere activitatea de 100 de ani desfăşurată de reclamantă şi faptul că începând cu anul 1986 reclamanta a participat cu produsele sale la diferite expoziţii internaţionale, ceea ce a condus la concluzia caracterului notoriu al mărcii care se opune la înregistrare.
S-a reţinut de asemenea că intenţia frauduloasă a pârâtei este dovedită şi de folosirea cuvântului, nume propriu, Luga, în conţinutul mărcii. S-a considerat că nu sunt aplicate dispoziţiile art. 5 lit. f) şi g) din Legea nr. 84/1998 deoarece nu se poate reţine că marca induce în eroare publicul cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului, având în vedere că produsele reclamantei - discuri abrazive - nu fac parte din acea categorie de produse a căror calitate să fie influenţată de originea geografică. De asemenea s-a observat că marca nu conţine o indicaţie geografică, având în vedere că aceasta nu comunică ideea fabricării discurilor în Luga.
S-a apreciat însă, că împrejurarea că pârâta a ales să folosească pentru produsele sale tocmai numele oraşului Luga, în care se află sediul reclamantei, cu fabrică de profil, fără ca activitatea acesteia să aibă vreo legătură cu acest oraş, indică reaua-credinţă a pârâtei în intenţia de a se folosi de împrejurarea că pe piaţă există discuri abrazive produse de uzina din Luga, oraş în Federaţia Rusă, produse care au fost comercializate anterior şi a căror origine este cunoscută de clienţi.
În acest fel s-a admis acţiunea în parte şi s-a dispus anularea înregistrării mărcii numai pentru clasa 8 de produse avându-se în vedere faptul că reclamanta în motivele acţiunii s-a referit numai la aceste produse.
Reţinându-se că pârâta-reclamantă a folosit în mod nelegitim marca, s-a constatat că aceasta nu are un drept de a se opune folosirii mărcii de către reclamanta-pârâtă şi ca urmare, a fost respinsă cererea reconvenţională.
Pentru clasele de produse pentru care certificatul de înregistrare a mărcii a fost menţinut, nu s-a făcut dovada că reclamanta foloseşte în vreun fel marca verbală.
3. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 48 A din 14 mai 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC A.G. SRL şi a admis apelul reclamantei JSC L.A. P. SDA schimbând în parte sentinţa în sensul că a anulat marca înregistrată sub nr. X şi pentru clasele de produse nr. 6, 7, 11 şi 20.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În apelul său pârâta a invocat aspecte referitoare la împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat pe toate argumentele invocate de pârâtă împotriva cererii de chemare în judecată dar s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de reclamantă prin acţiune de vreme ce din oficiu s-a invalidat marca pe motivul prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b), (încălcarea dispoziţiilor referitoare la marca notorie), motiv neinvocat distinct în cererea de anulare, ci pentru a demonstra reaua-credinţă a reclamantei, motivul de nulitate conform acţiunii şi precizării acesteia nefîind pus în discuţia părţilor.
Apelanta pârâtă a mai criticat greşita reţinere a relei sale credinţe deşi aceasta nu a fost dovedită şi greşita respingere a cererii reconvenţionale.
Aceste critici au fost considerate nefondate.
S-a reţinut în primul rând împrejurarea că reclamanta-pârâtă a invocat atât notorietatea cât şi folosirea mărcii sale anterioare potrivit argumentelor din cuprinsul acţiunii. În cerere de apel a fost formulată critica privind ignorarea unor probe în legătură cu aceste aspecte, cu efect în planul reţinerii relei-credinţe a pârâtei-reclamante la înregistrarea mărcii verbale L.A. din 1 februarie 2006.
În acest context s-a apreciat ca neîntemeiată atât susţinerea din întâmpinarea pârâtei la apelul reclamantei cât şi critica pârâtei din apelul acesteia, potrivit căreia instanţei de fond s-a pronunţat extra petita asupra unor lucruri care nu au fost cerute.
S-a observat, potrivit interpretării doctrinare şi practicii judiciare a textelor care consacră ipoteza nemotivării hotărârii, că din punct de vedere procedural, instanţa nu este obligată a răspunde tuturor argumentelor părţilor fiind ţinută însă să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere.
S-a constatat că susţinerile părţilor interesează, pe de o parte condiţiile înregistrării mărcii pârâtei-reclamante (marca verbală L.A., conform certificatului de înregistrare nr. X) 17 noiembrie 2004 emis de OSIM România sub aspectul bunei sau relei-credinţe a pârâtei-reclamante, deci aplicarea art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1988, modificată iar, pe de altă parte, întinderea protecţiei mărcii anterioare a reclamantei-pârâte (marca combinată cu element figurativ nr. Y protejată în Federaţia Rusă din 22 februarie 2000 şi având elementele verbale L.A.).
Instanţa de apel - în lipsa unor criterii obiective legale de determinare a relei-credinţe - a constatat că aceasta trebuie analizată prin raportare la datele concrete ale speţei, în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în limita unei concurenţe loiale.
În acest context s-a reţinut, contrar susţinerilor pârâtei-reclamante, că anterior înregistrării mărcii sale, aceasta a avut relaţii comerciale cu unul dintre distribuitorii reclamantei-pârâte, concluzie care a rezultat din coroborarea înscrisurilor din dosar şi anume Adresa Gărzii Financiare Ilfov din 22 august 2006 care consemnează achiziţionarea de către pârâtă a discurilor abrazive L.A. de pe piaţa internă în perioada 15 decembrie 2003 - 11 mai 2005, livrate în România în exclusivitate de către distribuitorii autorizaţi ai reclamantei, potrivit adeverinţei din 9 ianuarie 2007 a Camerei de Comerţ şi Industrie a Regiunii Leningrad în care se menţionează acest lucru. S-a concluzionat că pârâta-reclamantă cunoştea deci produsele reclamantei-pârâte şi implicit marca acesteia.
S-a apreciat că raportul comercial, dedus din documentele menţionate, deşi nu dovedeşte cunoaşterea înregistrării mărcii în altă jurisdicţie, are relevanţă din perspectiva ulterioară a înregistrării în România de către pârâtă, a mărcii în forma identică şi pentru produse şi servicii identice sau similare, ceea ce nu poate constitui o simplă coincidenţă, ci un demers deliberat, în cunoştinţă de cauză, cu scopul înlăturării de pe piaţă a unui concurent, în condiţiile eludării regulilor concurenţei loiale.
Nu s-a primit interpretarea pârâtei privind disclaimerul (renunţarea la exclusivitate) reclamantei, asupra elementelor verbale L. şi A. din combinaţia ce constituie marca pârâtei, ca îndreptăţind o nouă înregistrare cu aceeaşi combinaţie de elemente verbale, pe produse şi servicii identice sau similare.
S-a apreciat că această împrejurare nu poate fi circumstanţiată de existenţa unui contract al solicitantului înregistrării cu un terţ, al cărui reprezentant se află pe piaţa de profil, deoarece semnarea unui asemenea angajament nu presupune cu necesitate lipsa oricărei condiţionalităţi.
Referitor la chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi pârâta-reclamantă, s-a reţinut că această solicitare a fost corect respinsă ca neîntemeiată, nefiind necesară introducerea în cauză a distribuitorilor autorizaţi ai reclamantei-pârâte, pentru opozabilitatea hotărârii în legătură cu acte de încălcare a dreptului pârâtei-reclamante, câtă vreme eventualele acte de comerţ efectuate de către aceştia, derivă dintr-un raport juridic subsecvent celui în discuţie.
Reţinând întinderea protecţiei mărcii reclamantei-pârâte, cum a fost evidenţiată prin prisma art. 4 alin. (5) din Directiva nr. 89/104/CEE, Curtea de apel a constatat că nu se mai impune analiza argumentelor privind soluţionarea cererii reconvenţionale, această din urmă parte fiind îndreptăţită la folosirea mărcii sale, în limitele conferite de înregistrarea mărcii sale.
Cât priveşte criticile formulate de reclamanta-pârâtă în apelul său, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitoare la împrejurarea că s-a probat reaua-credinţă la înregistrarea mărcii în discuţie, s-a considerat că s-a răspuns criticilor sub acest aspect, prin analiza făcută acestei probleme cu ocazia analizei criticilor apelantei-pârâte.
Referitor la criticile privind soluţionarea cererii în anularea mărcii numai pentru clasa 8 de produse, Curtea de apel a apreciat ca nelegală anularea mărcii numai pentru o singură clasă de produse.
Făcând o analiză a claselor de produse pentru care s-a făcut înregistrarea, Curtea a constatat caracterul complementar şi corespondenţa acestora (conform definiţiilor date de dicţionarul explicativ al limbii române), cu efect în planul riscului de confuzie pentru public asupra mărcii pârâtei-reclamante, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară.
Astfel, s-a constatat că lista de mărfuri (servicii) din certificatul mărcii reclamantei-pârâte, include la clasa 9, protecţia asupra retortelor (vas de sticlă în formă de balon, cu gâtul lung şi îndoit, folosit în laboratoare pentru distilare), alambicurilor (aparat metalic pentru distilarea lichidelor) şi creuzetelor (vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură, folosit pentru reacţii chimice la temperaturi înalte), ceea ce se află în legătură cu protecţia ulterior acordată pârâtei-reclamante prin clasa de produse 11 - instalaţii sanitare (care se referă la sănătate, destinat ocrotirii şi îngrijirii sănătăţii publice).
Pe de altă parte, s-a precizat că nu poate fi înlăturată legătura complementară dintre produsele incluse în clasele 6 (articole de feronerie) şi 20 (accesorii mobilier - mânere, butoni, şine) din certificatul pârâtei-reclamante, cu procesul de prelucrare a acestora prin folosirea de produse incluse în clasa 8 de protecţie a pârâtei-reclamante (pietre de ascuţit segmenţi), discuri cu şmirghel, discuri de polizor (de ascuţit).
În baza aceluiaşi raţionament, asocierea poate fi realizată raportând clasa de produse 7 (scule acţionate electric) din certificatul pârâtei-reclamante, la produse incluse în clasa 8 de protecţie a pârâtei-reclamante (mai sus evidenţiată).
Ca atare, s-a constatat că, pentru ca reclamanta să poată a beneficia de protecţie în limitele mărcii sale, este necesară anularea înregistrării mărcii a pârâtei, inclusiv pentru clasele adiacente nr. 6, 7, 11 şi 20, identificate, de altfel, de către OSIM, în cursul procedurii de înregistrare a mărcii în discuţie.
În concluzie, Curtea a constatat, în baza art. 296 C. proc. civ., că se impune respingerea apelului pârâtei-reclamante şi admiterea apelului reclamantei-pârâte, cu schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul anulării mărcii şi pentru clasele de produse nr. 6, 7, 11 şi 20, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
4. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de apel pârâta SC A.G. SRL a declarat în termenul prevăzut de lege recurs invocând în drept motivele prevăzute de art. 304, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel şi instanţa de fond nu au analizat argumentele esenţiale invocate de pârâtă pentru respingerea cererii de chemare în judecată şi mai mult decât atât, s-a justificat, în mod greşit lipsa motivării prin lipsa obligaţiei din partea instanţei de a răspunde tuturor argumentelor părţilor.
S-a susţinut că instanţele nu s-au pronunţat pe argumentul esenţial al recurentei privind obligaţia asumată prin contractul încheiat de aceasta cu societatea chineză S.E.B.I.B.D. Co, LTD., aceea de a înregistra marca L.A. în România, aspect care demonstra buna sa credinţă şi care a fost înlăturat fără nici o motivare.
În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, s-a susţinut că s-a interpretat greşit dreptul conferit pârâtei de certificatul de înregistrare a mărcii L.A. pe teritoriul României. Marca înregistrată este o marcă verbală, prezentarea sintagmei L.A., scrisă întocmai, cu caractere majuscule, nestilizate, nefiind însoţită de nici un element figurativ.
Recurenta a arătat că în aprecierea relei-credinţe instanţa de apel a pornit de la o premisă falsă, aceea a înregistrării unei mărci identice cu cea a reclamantei, printr-o interpretare „prin extindere" a înregistrării mărcii recurentei dar şi din interpretarea drepturilor intimatei-reclamante, „extinse" nejustificat şi asupra elementelor verbale „luga" şi „abraziv", extindere care nu rezultă din probele administrate.
S-a concluzionat că procedând în acest mod s-a încălcat legea, respectiv dispoziţiile privind reaua-credinţă.
Criticile referitoare la încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la lipsa de temei legal sau încălcarea ori greşita aplicare a legii, au vizat următoarele împrejurări:
Instanţa a conferit protecţie elementelor verbale deşi reclamanta, în Federaţia Rusă, nu are protejate elementele verbale L. şi A. ci doar marca combinată cu elemente figurative nr. Y şi cu privire la care există „disclaimer pentru cuvintele „luga" şi „abraziv", în certificatul de înregistrare al mărcii fiind menţionate elementele neînregistrabile: „L.A.".
Aprecierea instanţei conform celor menţionate în pagina 18 ultimul paragraf al deciziei atacate, în sensul că renunţarea reclamantei la exclusivitatea asupra celor două elemente verbale din combinaţia ce constituie marca sa, nu poate fi primită ca justificând o nouă înregistrare cu aceeaşi combinaţie de elemente verbale pentru produse şi servicii identice - este greşită pentru că este nelegală, în condiţiile în care protecţia mărcii este limitată la componenţa figurativă a combinaţiei înregistrate.
S-a criticat interpretarea eronată a noţiunii de rea-credinţă în raport de datele concrete ale speţei, prin încălcarea regulilor privind posibilitatea aplicării unei prezumţii simple de către instanţă, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă, iar potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei o are cel care pretinde reaua-credinţă; chiar dacă s-ar admite că prezumţia de bună-credinţă poate fi răsturnată tot printr-o prezumţie simplă a judecătorului, aceasta trebuie să aibă la bază indicii puternice, situaţie neîndeplinită în cauză.
Nu s-a luat în discuţie împrejurarea că din probe a rezultat că pârâta s-a aprovizionat şi de la furnizori din Bulgaria şi China, deci este contrazisă constatarea instanţelor că aprovizionarea pârâtei a fost numai de la furnizorul din Federaţia Rusă.
S-a criticat faptul că prezumţia de bună-credinţă a fost înlăturată prin aplicarea unei prezumţii simple, fără să existe nici un indiciu care să permite o asemenea aplicare.
S-a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul I la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin aceea că instanţele i-au afectuat pârâtei bunul pe care îl reprezintă dreptul său de proprietate intelectuală asupra mărcii verbale L.A., concretizat într-un drept exclusiv de folosire a mărcii, un drept asupra clientelei dobândite, asupra unui vad comercial; ca urmare recurentei i s-a produs o ingerinţă în dreptul protejat de art. 1 din Protocolul I din Convenţia europeană menţionată.
Recurenta a susţinut că ingerinţa poate fi acceptată numai în măsura în care sunt respectate două condiţii legalitatea şi, respectiv, proporţionalitatea, nici una din acestea nefiind întrunite în cauză.
S-a mai susţinut că anularea mărcii pentru rea-credinţă prevăzută de art. 48 lit. c) nu este un text previzibil nici la momentul acţiunii nici în prezent pentru că reaua-credinţă nu este definită de lege (nici generală, nici specială) şi, ca urmare, în lipsa vreunui indiciu în acest sens este imposibil de stabilit în favoarea cui operează folosirea mărcii.
S-a afirmat că divergenţele de jurisprudenţă privind înţelesul noţiunii de bună-credinţă în dreptul comun, cu consecinţe fireşti ale definirii în materia mărcilor şi lipsa unui precedent, sprijină şi acestea ideea lipsei de previzibilitate a legii naţionale de la momentul înregistrării mărcii.
S-a invocat lipsa de proporţionalitate dedusă din criticile mai sus arătate precum şi din faptul că instanţele au acordat o mai mare protecţie mărcii reclamantei, în România, decât o are marca acesteia în Federaţia Rusă, cât priveşte exclusivitatea asupra componentei verbale a mărcii.
S-a criticat greşita aplicare a regulilor privind similaritatea produselor. Produsele analizate şi anume instalaţii sanitare (clasa 11) din marca pârâtei şi, respectiv, retorte, alambicuri, creuzete (clasa 9) din marca reclamantei nu au nici o legătură, fiind diferite atât sub aspectul naturii şi scopului, dar şi sub aspectul canalelor de distribuţie şi consumatorului vizat, ultima categorie de produse vizând specialiştii în produsele chimice, personal cu pregătire în această ramură extrem de tehnică a ştiinţei.
S-a arătat că este greşit reţinut caracterul de complementaritate pentru produsele şi serviciile reclamantei pentru că acestea sunt folosite în procesul de producere al produselor pârâtei (în sensul că pentru prelucrarea articolelor de feronerie din clasa 6 şi a accesoriilor de mobilier din clasa 20 este necesară folosirea discurilor abrazive şi a celor cu şmirghel a discurilor de polizor) produsele putând fi folosite în mod independent şi nu cuplat.
5. Analiza instanţei de recurs
Examinând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală şi temeinică, în cauză nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează.
Acţiunea de anulare a certificatului de înregistrare a mărcii verbale L.A. (din 1 februarie 2006) pentru clasele 6, 7, 8, 11 şi 20 a fost introdusă la 20 august 2006 în temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) art. 5 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 84/1998.
La acea dată era în vigoare versiunea Legii nr. 84/1998 în forma publicată în 28 decembrie 2005, formă actualizată urmare apariţiei OUG nr. 190/2005 şi Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicativele geografice aprobat prin HG nr. 833/1998 şi publicat din M. Of. nr. 455 din 27 noiembrie 1998.
Potrivit art. 48 lit. c) din lege orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru că înregistrarea ei a fost făcută cu rea-credinţă.
Art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege în aceeaşi variantă prevede că sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului (lit. f)), precum şi mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestui indicativ este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine (lit. g)).
Primul motiv de recurs invocat prevăzut de art. 304 pct. 7, care se referă la nemotivarea deciziei instanţei de apel, nu poate fi reţinut întrucât în cuprinsul deciziei atacate sunt arătate considerentele pentru care s-a respins apelul pârâtei-reclamante în raport de criticile formulate de aceasta prin cererea de apel.
În acest sens instanţei de apel - a cărei motivare a fost citată în recursul pârâtei şi criticată din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (acest motiv fiind invocat şi în apel referitor la hotărârea instanţei de fond) - a procedat legal, în conformitate cu obligaţiile care îi revin în mod imperativ potrivit regulilor de procedură civilă şi potrivit interpretării textului art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în jurisprudenţă şi doctrină.
Art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede în mod expres că hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde obligatoriu elementele arătate la punctele 1 - 8, printre acestea: la pct. 3 obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor, precum şi, la pct. 5, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Examinând hotărârea atacată, instanţa de apel în controlul jurisdicţional al hotărârii primei instanţe a reţinut că sentinţa primei instanţe, din perspectiva criticilor apelantei pârâte, este legală şi argumentată arătând în context motivele pentru care s-a respins apelul pârâtei, pentru care s-a apreciat corectă soluţia primei instanţe, cu referire atât la situaţia de fapt, desprinsă din probele administrate şi analizate cât şi la situaţia de drept dedusă prin aplicarea normelor incidente la faptul dedus judecăţii.
Într-adevăr, în concordanţă cu textul art. 261 mai sus citat instanţa este ţinută să argumenteze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, neexistând această obligaţie pentru fiecare argument sau apărare în parte indicat în sprijinul şi/sau combaterea cererii, câtă vreme soluţia are în analiză probele administrate în raport de cererile părţilor. Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond şi-a argumentat soluţia şi a constatat şi aceasta, examinând faptele şi probele, că afirmaţiile pârâtei reclamante nu sunt susţinute de probele administrate, dând şi explicaţia acestei constatări.
Aşa numitul „argument esenţial" - referitor la obligaţia asumată de pârâtă prin contractul încheiat cu o societate comercială chineză referitor la înregistrarea mărcii în România - cu privire la care s-a susţinut că nu s-a pronunţat Curtea de apel - este tratat în pag. 19 alin. (1) al hotărârii criticate, în care instanţa face referire directă la acest contract calificând în mod corect valoarea pe care un atare contract o are pentru îndeplinirea cerinţelor la înregistrarea unei mărci.
Obligaţia de a înregistra o marcă, asumată faţă de un terţ printr-un contract încheiat cu acesta, nu anihilează efectele prevăzute de lege cu privire la condiţiile impuse la înregistrarea mărcii şi cu atât mai puţin nu poate converti încălcarea legii în bună-credinţă.
Nu sunt întemeiate criticile referitoare la faptul că nu s-a pus în discuţia părţilor reaua-credinţă a pârâtei. Reclamanta, prin acţiunea de chemare în judecată a pârâtei, şi-a fondat în drept cererea pe dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1988 şi în cauză s-au administrat probe în dovedirea şi respectiv în combaterea acestei susţineri. Pârâta însăşi a invocat buna sa credinţă la înregistrarea mărcii sale atât în întâmpinarea la acţiunea reclamantei, cât şi în cererea reconvenţională formulată la 10 octombrie 2006 în acelaşi dosar şi ulterior a formulat critici cu privire la modul de interpretare a probelor administrate pentru acest aspect în apel şi apoi în recurs.
Ca urmare nu se identifică elemente care să conducă la concluzia că recurentei pârâte i-a fost refuzat un proces echitabil din perspectiva cerinţelor prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectele semnalate, nepunerea în discuţia părţilor a unor aspecte importante pentru soluţionarea cauzei, sau nemotivarea hotărârii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referea la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.
Argumentarea acestui motiv nu poate fi reţinută, întrucât greşita interpretare a actului dedus judecăţii - în dezvoltarea făcută de recurentă - se referă, în alţi termeni, la greşita interpretare a probelor administrate (aprecierea greşită a relei-credinţe la înregistrarea în România a mărcii pârâtei, plecându-se de la premiza greşită a identităţii între cele două mărci supuse comparaţiei).
Criticile nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, actul dedus judecăţii fiind marca verbală înregistrată de pârâtă în România a cărui anulare s-a cerut pentru motivele indicate în acţiunea introductivă şi ulterior precizată, instanţa cercetând acţiunea potrivit termenilor în care aceasta a fost formulată.
Criticile formulate la acest punct se vor analiza împreună cu cele formulate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greşita aplicare a legii în soluţionarea cauzei.
În examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se constată următoarele:
Potrivit art. 3 lit. a), în înţelesul Legii nr. 84/1998, marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane.
Reclamanta, în susţinerea drepturilor sale a prezentat certificatul nr. Y înregistrat în Federaţia Rusă a mărcii sale comerciale pentru servicii „L.A." care îi conferă o protecţie de 10 ani începând cu data de 22 februarie 2000 şi în temeiul căruia a comercializat produsele sale şi în România.
Pârâta, societate autohtonă, este titulară a mărcii „ L.A.", potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. X emis de OSIM şi care îi conferă acesteia protecţie pe o durată de 10 ani începând cu 17 noiembrie 2004, data cererii de înregistrare a mărcii.
În mod corect instanţa de apel a analizat respectarea condiţiilor prevăzute de lege la înregistrarea mărcii pârâtei (marca verbală L.A.) la 17noiembrie 2004, sub aspectul de nulitate invocat, reaua-credinţă, în raport de întinderea protecţiei mărcii anterioare a reclamantei (marca combinată cu element figurativ şi având elemente verbale L.A.).
S-a reţinut în mod corect că în fapt şi în drept cele două mărci - cu aceeaşi denumire, având ca semne distinctive aceleaşi cuvintele L.A. poartă asupra aceloraşi clase de produse, fiind nesemnificativ, sub aspectele cercetate (art. 48 lit. c)), faptul că grafia din cele două mărci este diferită - împrejurare neinvocată de altfel - şi faptul că există un disclaimer cât priveşte elementele verbale „ L." şi „ A.".
În mod corect instanţa de apel a apreciat - în raport şi de apărările pârâtei, care în cererea sa reconvenţională a susţinut în mod expres că însemnul L.A. din marca reclamantei este identic cu marca sa L.A. înregistrată la 17 noiembrie 2004 pentru clasele de produse 6, 7, 8, 11, 20 - ca nefondate criticile pârâtei sub aspectul greşitelor aprecieri ale instanţei asupra similarităţii, componenţei şi întinderii mărcii reclamantei.
Sub acest aspect apar lipsite de fundament şi criticile referitoare la modul în care Decizia atacată reţine caracterul complementar al claselor de produse protejate prin marcă şi corespondenţa acestora.
Instanţa a făcut această interpretare în contextul motivului pe care s-a bazat acţiunea în anularea mărcii - reaua-credinţă a pârâtei determinată de cunoaşterea existenţei produselor fabricate şi comercializate de reclamantă prin raporturile comerciale angajate de pârâtă anterior înregistrării mărcii sale - identice - cu furnizorii din Federaţia Rusă a produselor fabricate de reclamantă.
Împrejurarea că pârâta s-a aprovizionat de la furnizori şi din alte state (Bulgaria şi China) nu schimbă datele problemei, sub aspectul împrejurărilor cunoscute de reclamantă.
Recurenta, cu privire la reaua sa credinţă reţinută în cauză, a invocat nerespectarea şi greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) şi art. 1169 C. civ., fără să arate care este aplicarea sau interpretarea corectă din punctul său de vedere, criticile, sub acest aspect, axându-se pe împrejurări de fapt (aprovizionare şi de la furnizori din alte ţări), sau pe modul în care instanţa a înlăturat prezumţia de bună-credinţă prin aplicarea unei prezumţii simple nesusţinută de indicii care să-i permită aplicarea.
Instanţa a constatat că în cauză prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată prin probele administrate - explicând pe ce se întemeiază convingerea că pârâta deşi a cunoscut produsele reclamantei, a solicitat protecţie pe teritoriul României, pentru aceeaşi clasă de produse, sub acelaşi semn distinctiv „L.A." şi a comercializat produse pe care se regăseau însemne ale producătorului rus.
Criticile legate de încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt neîntemeiate.
Articolul invocat protejează bunurile proprietate privată, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Aliniatul ultim al articolului citat prevede în mod expres că acesta „nu aduce atingere dreptului statelor de a lua măsurile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor".
În alţi termeni, dreptul protejat trebuie să fie legitim şi legal.
Legea nr. 84/1998 în temeiul căreia sunt recunoscute şi garantate drepturile izvorâte din mărci - considerate ca făcând parte din categoria bunurilor - conţine dispoziţii exprese referitoare la anularea mărcii.
Pierderea bunului - dreptul conferit de marcă - prin aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la anularea unei mărci nu se încadrează în categoria faptelor care reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul în discuţie, câtă vreme lipsirea de proprietate se face în condiţiile legii şi intervine ca o sancţiune pentru nerespectarea acesteia.
Criticile recurentei referitoare la împrejurarea că textul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu este previzibil prin aceea că nici legea (specială sau generală) şi nici practica judiciară nu definesc sau stabilesc criteriile după care se identifică reaua-credinţă în cazul în care marca este folosită de mai mulţi comercianţi, reprezintă simple comentarii de natură doctrinară.
Este de observat că inexistenţa unei definiţii a relei-credinţe nu anihilează constatarea unei asemenea situaţii raportate evident la buna-credinţă care se prezumă.
Unde legea specială nu distinge sunt aplicabile dispoziţiile din legea generală, dreptul comun, care, în materie este C. civ. la care recurenta face de altfel trimitere atunci când susţine că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1899 alin. (2) şi art. 1169 care conţin reguli în privinţa bunei-credinţe.
Definiţia sumară - dar cu valoare de principiu - pe care o conţine art. 1898 C. civ. se poate aplica şi interpreta, fără îndoială, din perspectiva condiţiilor impuse de Lege nr. 84/1988, la obţinerea protecţiei unei mărci şi, respectiv, excepţiilor prevăzute de lege de la protecţia care conduce la interdicţia de înregistrare a acesteia.
De altfel recurenta a invocat argumente menite să-i susţină buna-credinţă şi pe care instanţa nu le-a primit, motivându-şi concluzia pe analiza probelor prezentate de ambele părţi.
Nici critica lipsei de previzibilitate a normei legale dedusă din divergenţa de jurisprudenţă privind înţelesul noţiunii de bună-credinţă în dreptul comun, nu poate fi primită drept critică a hotărârii atacate, câtă vreme aprecierea este făcută în termeni generali, fără trimiteri concrete.
Buna-credinţă este prezumată, potrivit principiului consacrat de art. 1898 alin. (2) C. civ. Ca urmare buna-credinţă nu este infirmată decât prin probarea relei-credinţe în mod concret de la caz la caz a faptelor ce o infirmă.
De aceea simplul enunţ că există jurisprudenţă neunitară sub acest aspect fără să se indice soluţii concrete diferite aplicate aceleiaşi situaţii de fapt şi drept (şi care să se identifice cu cazul dedus judecăţii) nu poate fi reţinut drept critică în temeiul art. 304 pentru nici unul din motivele limitativ prevăzute de acesta şi cu atât mai puţin pentru motivul prevăzut de punctul 9 în susţinerea căruia este dezvoltat acest comentariu.
Acordarea protecţiei unei mărci şi, corelativ, anularea acesteia, se face în funcţie de criterii legale expres prevăzute şi nu poate fi analizată din perspectiva proporţionalităţii la care se referă documentul internaţional mai sus evocat, ca regulă ce se impune a fi respectată la stabilirea restricţiilor care se pot aplica în exerciţiul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Pentru toate aceste considerente se constată că recursul este nefondat, motivele invocate neputând fi reţinute pentru modificarea deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei SC A.G. SRL împotriva Deciziei nr. 98/A din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2564/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2327/2010. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
