ICCJ. Decizia nr. 2565/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2565/2010
Dosar nr.10393/3/200.
Ședința publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1831 din 18 decembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale şi a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul se află în situaţia de scutire de la plata taxei de timbru prevăzută de art. 15 lit. t) din Legea nr. 146/1997, că în cauză se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 504 C. proc. civ., astfel încât strict procedural acesta are calitate procesuală pasivă, iar pe fond a apreciat că atâta vreme cât reclamantul a precizat ca temei de drept aceste dispoziţii legale, faţă de principiul disponibilităţii acţiunii civile, instanţa era ţinută de temeiul de drept invocat de reclamant şi trebuia să urmeze regimul juridic impus de aceasta. Neputând reţine că acţiunea formulată s-ar încadra în vreuna din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 504 C. proc. pen., Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea principală şi faţă de această soluţie a apreciat de prisos a se mai pronunţa cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi la excepţia calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamantul C.C., care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea fără a avea în vedere chiar adresa emisă de Ministerul Justiţiei prin care se menţionează că a fost arestat la 27 mai 1950, fiind supus torturii fizice şi psihice.
Prin Decizia 441 din 6 iulie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că indicarea repetată de către reclamant a textului art. 504 C. proc. pen. ca temei al răspunderii statului, nu leagă instanţa civilă cu această calificare juridică, stabilirea naturii răspunderii civile fiind atributul suveran al instanţei. A apreciat că Statul Român are răspundere pentru eroarea judiciară în discuţie, dar nu în temeiul art. 504 C. proc. pen., ci în baza art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în baza art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) şi art. 52 din Constituţia României, astfel încât instanţa de fond a soluţionat în mod greşit cauza pe cale de excepţie, fără a cerceta raportul juridic dedus judecăţii, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond. A invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. A susţinut că soluţia desfiinţării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare este justificată numai în situaţia în care instanţa de fond a soluţionat greşit cauza pronunţându-se pe excepţie. În speţă instanţa de fond a soluţionat corect cauza în funcţie de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., însă instanţa de apel, prin invocarea concomitentă a dispoziţiilor din Constituţia României şi a art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a generat o dublare a temeiurilor unei eventuale răspunderi a statului. De asemenea, a susţinut că reclamantul nu a dovedit prin probe directe prejudiciul suferit şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile Decretului-Lege 118/1990 şi ale OUG 214/1999, care stabilesc cadrul legal al acordării măsurilor reparatorii pentru persoanele persecutate politic, inclusiv procedura administrativă ce trebuie urmată pentru stabilirea lor.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge.
Motivele de recurs au fost cercetate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar dacă recurentul a indicat şi motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8.
Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a criticilor formulate este atributul instanţei de recurs, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport de conţinutul concret al motivelor invocate.
Or, din dezvoltarea acestora, astfel cum sunt prezentate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, critica referitoare la schimbarea de către instanţa de apel a temeiului juridic al cererii, cu ignorarea reglementărilor în materie referitoare la răspunderea statului nu poate fi subsumată dispoziţiilor pct. 7 ale art. 304 C. proc. civ. referitoare la cuprinderea în hotărâre a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind, în fapt tot o critică vizând pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal, ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În ce priveşte cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii" al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" ar fi fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi).
În speţă, cauza cererii este reprezentată de arestarea abuzivă a reclamantului, de natură a genera răspunderea statului pentru erori judiciare. Or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii, ci de modul de aplicare a legii.
Aşadar, principala critică este legată de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de fond a soluţionat în mod corect pricina constatând inadmisibilitatea cererii ce nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Critica nu poate fi primită.
Este adevărat că, potrivit art. 129 „alin. ultim" C. proc. civ. instanţa este obligată să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, însă, conform alin. (4) al aceluiaşi articol, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar şi cele care nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare. De aceea, instanţa de fond era ţinută să lămurească, raportat la motivele de fapt care au stat la baza cererii de chemare în judecată, adevăratul ei temei de drept.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu a cercetat raportul de drept dedus judecăţii, limitându-se la raportarea textului art. 504 C. proc. pen. la împrejurările de fapt arătate de reclamant în acţiunea formulată, respectiv arestarea sa nelegală, în perioada 27 mai 1950 – 1 septembrie 1951, fără a se pronunţa împotriva sa o hotărâre judecătorească de condamnare şi ulterior de achitare sau de înlăturare a răspunderii penale.
Pe parcursul judecării apelului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] şi totodată, a prevăzut posibilitatea ca persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora [art. 4 alin. (2)].
În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantului.
Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist.
Pentru aceste considerente Înalta Curte constată legală soluţia instanţei de apel de a desfiinţa sentinţa civilă apelată şi a trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Totodată, din perspectiva acestei soluţii, Înalta Curte nu se poate pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Român de Informaţii, urmând ca această problemă să fie soluţionată în cadrul procesual fixat prin Decizia instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 441 din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2569/2010. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2564/2010. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
