ICCJ. Decizia nr. 271/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 271/2010
Dosar nr. 10786/3/2008
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC S.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.M. Bucureşti, prin P.G., şi B.G.H., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 6112 din 19 iunie 2006 emisă de P.G.M. Bucureşti, ca urmare a notificării înregistrată sub nr. 2535/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de B.G.H. şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta şi-a justificat interesul în formularea acţiunii, arătând că imobilul situat în Bucureşti, str. Berheci, sector 1 se află în administrarea sa.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ.
La data de 27 noiembrie 2006, reclamanta şi-a modificat şi precizat cererea de chemare în judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., solicitând ca, în urma probatoriului administrat, instanţa să constate nulitatea absolută a dispoziţiei pentru frauda la lege şi încălcarea ordinii publice.
La termenul din 22 ianuarie 2001, atât reclamanta, cât şi pârâta P.M. Bucureşti, au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 171 din 5 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea contestaţiei şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, apreciind că cererea cu care a fost învestită instanţa nu constituie o contestaţie formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci este o cerere de constatare a nulităţii unui act juridic în condiţiile dreptului comun.
Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 10505 din 4 iulie 2007, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
A constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă între Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei civile nr. 49/ F din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti nu s-a declarat recurs.
Primind dosarul, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1009 din 11 iunie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC S.T. SRL şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A respins, ca nefondate, excepţiile lipsei de interes şi a decăderii din dreptul de a formula contestaţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei de interes este nefondată, deoarece reclamanta are un interes legitim din punct de vedere juridic, născut şi actual, personal şi direct, având în vedere că aceasta solicită anularea dispoziţiei nr. 6112 din 19 iunie 2006 motivat de faptul că prin dispoziţie s-a restituit pârâtului o suprafaţă de teren pe care o are în administrare, folosul practic urmărit de reclamantă fiind acela ca terenul să rămână în patrimoniul său.
Reclamanta SC S.T. SRL a făcut dovada interesului său în promovarea prezentei acţiuni prin aceea că a solicitat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra ternului în cauză potrivit Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
În ceea ce priveşte excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a formula prezenta contestaţie, invocată tot de pârâtul B.G.H., prima instanţă a reţinut că şi această excepţie este nefondată, deoarece reclamanta a depus contestaţia la Tribunalul Bucureşti, la data de 15 septembrie 2006, fiindu-i adusă la cunoştinţă dispoziţia nr. 6112 din 19 iunie 2006 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti la data de 18 august 2006, aşa cum rezultă din comunicarea notificării trimise de către pârâtul B.G.H. prin intermediul executorului judecătoresc C.M.
Ca urmare, reclamanta a depus contestaţia în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind persoană îndreptăţită să atace o dispoziţie care îi afectează interesele.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de acelaşi pârât, tribunalul a reţinut că reclamanta nu invocă un drept de proprietate asupra terenului ce face obiectul dispoziţiei de restituire şi, nefăcând dovada că este titularul dreptului afirmat, nu are calitate procesuală activă în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 197 din 13 martie 2009, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.
A fost respinsă, ca prematură, cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că terenul se află în patrimoniul apelantei cu titlu de drept de proprietate, iar întinderea dreptului urmează a se stabili în conformitate cu art. 1 din H.G. nr. 834/1991.
Astfel, prin Hotărârea de Guvern cu nr. indescifrabil din 23 noiembrie 1990 Î.T. Bucureşti s-a transformat în SC T. SA, în temeiul Legii nr. 15/1990.
Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991 terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii, conform obiectului de activitate, se determină potrivit legii, iar potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, valoarea terenurilor evaluate se include în patrimoniul societăţii, iar capitalul social se majorează.
Instanţa de apel a constatat astfel că reclamanta are un drept de proprietate, recunoscut în baza legii, iar prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate urmează a se stabili doar întinderea dreptului.
Prin urmare, reclamanta are calitate procesual activă, fiind titulară a unui drept subiectiv afirmat.
A mai arătat instanţa de apel că, într-o acţiune în nulitatea unui act juridic determinarea calităţii procesual active se face între titularul acţiunii şi existenţa unui interes legitim, actual, direct şi personal al reclamantului, legitimitatea interesului rezultând din existenţa dreptului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instrumentum.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.G.H., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ.
A susţinut recurentul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că prin motivele de apel reclamanta a solicitat instanţei de apel să desfiinţeze în parte sentinţa, în sensul de a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, iar prin decizia pronunţată, instanţa de apel a admis apelul, a desfiinţat în totalitate sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Mai mult, instanţa de apel a analizat fondul litigiului şi şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la însăşi temeinicia acţiunii, în condiţiile în care, instanţa de fond admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, nu mai era necesar să se analizeze fondul litigiului.
Instanţa de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în prima instanţă, neputând fi modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la pronunţarea sentinţei apelate, în conformitate cu dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.
De asemenea, în baza art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apelantul poate să se folosească înaintea instanţei de apel numai de motivele invocate în prima instanţă.
În acest sens, recurentul a învederat că intimata – reclamantă a susţinut în cererea introductivă de instanţă că imobilul se află în administrarea sa şi că se află în posesia sa prin H.G. nr. 60/1992 privind divizarea societăţii comerciale A. SA Bucureşti, iar prin motivele de apel a susţinut că imobilul în litigiu se află în patrimoniul său, fără a depune vreun act care să dovedească noua afirmaţie.
A mai susţinut recurentul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a legii, arătând că terenul se află în folosinţa intimatei – reclamante, şi nu în patrimoniul său, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Astfel, calitate procesuală activă de a contesta dispoziţia de restituire ar putea avea eventual o terţă persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului, nicidecum intimata – reclamantă care nu invocă un drept propriu de proprietate, ci doar dreptul de folosinţă asupra terenului.
Recurentul apreciază că, în baza Legii nr. 10/2001, titularul calităţii procesuale active de a ataca o dispoziţie de restituire în natură este doar persoana îndreptăţită la restituire, deci cea care, implicit, reclamă un drept de proprietate asupra imobilului respectiv, pe când în prezenta cauză reclamanta invocă numai dreptul de folosinţă asupra terenului ce a fost restituit prin dispoziţia atacată.
Se mai susţine că intimata – reclamantă nu a făcut dovada că este îndreptăţită la recunoaşterea unui potenţial drept de proprietate asupra terenului în litigiu şi că invocarea art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 şi depunerea cererii pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu justifică calitatea sa procesuală activă.
Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este funcţional numai în situaţia în care instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, acest motiv de recurs invocat de pârâtul B.G.H. cu privire la motivele de apel, respectiv la împrejurarea că instanţa de apel a desfiinţat în tot sentinţa, deşi prin cererea de apel se solicitase desfiinţarea în parte a acesteia, precum şi pentru că instanţa de apel ar fi analizat fondul litigiului, în situaţia în care prima instanţă a respins acţiunea pe excepţie, nu poate fi primit, atâta timp cât, soluţionând apelul, instanţa nu a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii deduse judecăţii.
Aşadar, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se referă la petitele acţiunii, iar instanţa de apel nu a depăşit obiectul acţiunii şi nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece nu a soluţionat cauza în fond, ci a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Nu poate fi primită nici susţinerea că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât nu s-a schimbat în apel nici calitatea părţilor, nici cauza şi nici obiectul cererii de chemare în judecată, iar mijloacele de apărare despre care se susţine că au fost invocate de reclamantă în apel nu sunt considerate cereri noi, potrivit tezei finale a aceluiaşi articol.
Nereală este şi susţinerea că, înaintea instanţei de apel, apelantul se poate folosi numai de motivele invocate în prima instanţă, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părţile se pot folosi înaintea instanţei de apel atât de motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă, cât şi de cele arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
În speţă, reclamanta a avut posibilitatea legală să se folosească în faţa instanţei de apel atât de motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă, cât şi de cele invocate prin cererea de apel.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei, aceasta a fost analizată şi stabilită cu putere de lucru judecat cu ocazia pronunţării regulatorului de competenţă în prezenta cauză.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 49/ F din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a stabilit că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, prin interpretarea logică a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, s-a reţinut că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil şi în situaţia în care o terţă persoană, cum este situaţia în speţă, cere instanţei pronunţarea unei hotărâri de anulare a dispoziţiei de restituire în natură, urmând ca instanţa să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, de vreme ce s-a statuat în mod irevocabil cu privire la obiectul cauzei şi calitatea părţilor, nu se mai poate reanaliza acest aspect.
Cât priveşte celelalte susţineri din recurs, care antamează fondul cauzei, acestea urmează a fi avute în vedere de prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul B.G.H. împotriva deciziei nr. 197 din 13 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 263/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2716/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
