ICCJ. Decizia nr. 2968/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2968/2010
Dosar nr. 6825/105/2006
Şedinţa de la 12 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5006 din 8 iunie 2005, Judecătoria Ploieşti, sesizată prin declinare de competenţă de Tribunalul Prahova, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de Primăria municipiului Ploieşti.
A respins acţiunea formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu pârâţii F.M. şi Primarul municipiului Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că cererea nu este tardivă, deoarece are ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că pârâta F.M. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Ploieşti, notificarea fiind respinsă prin dispoziţia nr. 4489 din 13 iunie 2003, cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de succesiune vacantă.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 5230 din 8 septembrie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, certificatul de vacanţă succesorală a fost anulat. Hotărârea judecătoriei a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Ca urmare a hotărârii judecătoreşti, Primăria municipiului Ploieşti a emis dispoziţia nr. 6598 din 26 iulie 2004, contestată de reclamant, prin care a dispus restituirea în natură a imobilului către F.M.
Judecătoria, faţă de situaţia de fapt reţinută, a constatat că nu a existat fraudă la lege şi nici o cauză ilicită sau imorală.
Prin Decizia nr. 38 din 13 ianuarie 2006, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a dispus repartizarea aleatorie a dosarului pe complet de fond civil la Tribunalul Prahova.
Tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii îi aparţine.
Prin Decizia nr. 906 din 7 iunie 2006, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins cererea de repunere în termen şi a respins ca tardiv recursul declarat de reclamant împotriva deciziei tribunalului.
Investit cu soluţionarea pe fond a cererii, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 203 din 6 februarie 2007, a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 6598 din 26 iulie 2004 emisă de Primarul municipiului Ploieşti.
Tribunalul a constatat că dispoziţia a fost emisă cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce priveşte măsura revocării dispoziţiei iniţiale.
Înainte de emiterea dispoziţiei atacate, ca urmare a hotărârii judecătoreşti prin care s-a amânat certificatul de vacanţă succesorală, Primarul municipiului Ploieşti a solicitat punctul de vedere al Autorităţii pentru aplicarea unitară a legii nr. 10/2001, care a precizat că dacă dispoziţia nu a produs drepturi câştigate poate fi revocată.
A mai reţinut tribunalul, că dispoziţia nu a produs vreun drept câştigat, nici măcar pentru reclamantul care deţine cu titlu de chirie parte din imobil, dar căruia i-a fost respinsă cererea de cumpărare a imobilului, cu motivarea că face obiectul unei cereri de restituire.
Prin Decizia nr. 442 din 29 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 5230 din 8 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, s-a dispus anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 120/1960, emis de fostul notariat de Stat Raion de Stat Orăşenesc L.V.S. Bucureşti.
În considerentele hotărârii judecătoriei s-a precizat că declaraţiile de renunţare la moştenire nu au fost date cu respectarea condiţiilor art. 2 din Decretul nr. 40/1950, că autorul reclamantei nu a renunţat la succesiunea tatălui său, pe care a acceptat-o tacit şi că a fost obligat de autorităţi să părăsească imobilul respectiv.
Aspectul renunţării la moştenire nu mai poate face obiectul analizei în prezenta cauză, acest lucru fiind împiedicat de principiul autorităţii lucrului judecat.
A mai reţinut instanţa de apel, că atât timp cât dispoziţia nr. 4489/2003 nu a produs drepturi câştigate, în mod corect a fost revocată şi s-a emis o nouă dispoziţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.C.M.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că Decizia atacată este nelegală.
Instanţa de apel a greşit că nu a dispus suspendarea cauzei conform dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., având în vedere că certificatul de calitate de moştenitor nr. 38 din 23 martie 2004 a fost atacat în instanţă.
Recurentul a arătat că ceea ce intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, iar prin dispozitivul hotărârii pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti nu s-a constatat calitatea de moştenitoare a reclamantei după autorul său.
Dispoziţia atacată este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost emisă pe numele unei persoane care nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, iar imobilul nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost preluat abuziv.
A mai arătat recurentul, că Decizia emisă de primar în soluţionarea notificării nu poate fi revocată, deoarece numai instanţa judecătorească poate revoca o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Noua dispoziţie are o cauză ilicită şi imorală, fiind rezultatul unui consens fraudulos între cele două pârâte, pentru a se restitui nelegal imobilul, încălcându-se dispoziţiile legii.
Recurentul a mai arătat că declaraţia de renunţare la succesiune nu a fost anulată de nici o instanţă de judecată, iar anularea certificatului de vacanţă succesorală nu prezintă relevanţă.
La termenul din 18 iunie 2009, instanţa de recurs a dispus, la solicitarea recurentului, suspendarea judecăţii, având în vedere dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea litigiului ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor nr. 38 din 23 martie 2004, cauza fiind repusă pe rol la 15 februarie 2010, la solicitarea intimatei F.M.
În ceea ce priveşte încadrarea în drept a criticilor formulate de recurent, se constată că, deşi invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi afirmă că Decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de cauză, recurentul nu dezvoltă această critică şi nu arată în ce constă nemotivarea sau contrarietatea argumentelor instanţei.
Celelalte critici permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Astfel, în ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel a greşit că nu a dispus suspendarea cauzei conform dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., se constată că dispoziţiile acestui text de lege nu au caracter imperativ.
Pe cale de consecinţă, suspendarea dispusă în temeiul art. 244 C. proc. civ. nu este o obligaţie a instanţei de judecată, ci o facultate, legiuitorul lăsând la aprecierea judecătorului oportunitatea suspendării judecăţii.
Nici criticile referitoare la faptul că dispoziţia a fost emisă pe numele unei persoane care nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi că, prin sentinţa rămasă definitivă şi devenită irevocabilă a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, nu s-a constatat calitatea intimatei F.M. de moştenitoare a fostului proprietar nu sunt întemeiate.
Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat faptul că, prin certificatul de calitate de moştenitor nr. 38 din 23 martie 2004, emis de B.N.P. E. Bucureşti, unicul moştenitor al defunctului F.A. a fost F.M., decedat la data de 6 septembrie 1999.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 191 din 6 decembrie 1999, F.M. a lăsat ca moştenitor legal şi legatară universală pe soţia sa, intimata F.M.
Certificatul de calitate de moştenitor nr. 38 din 23 martie 2004 a fost atacat în instanţă de către reclamantul recurent, iar prin sentinţa civilă nr. 2981 din 23 mai 2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins acţiunea, soluţia fiind menţinută prin Decizia nr. 193/ A din 9 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în apel şi Decizia dată în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală în Dosar nr. 6572/4/2007.
Prin urmare, F.M. are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform certificatului de calitate de moştenitor, validat de instanţele de judecată, iar imobilul preluat face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece, în urma anulării certificatului de vacanţă succesorală, preluarea imobilului de către stat a devenit abuzivă.
Pentru aceleaşi motive apare ca nefondată şi critica referitoare la faptul că instanţa de judecată nu a anulat declaraţia de renunţare la succesiune.
În egală măsură, instanţele de judecată nu au anulat nici certificatul de calitate de moştenitor, ceea ce, coroborat cu anularea certificatului de vacanţă succesorală, îi conferă intimatei dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte faptul că actele doveditoare au fost depuse după data de 1 iulie 2003, se constată că iniţial, notificarea a fost respinsă pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită. La momentul la care primarul a revocat dispoziţia iniţială şi a emis cea de a doua dispoziţie, F.M. şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită prin sentinţa civilă nr. 5230 din 8 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, astfel încât şi această critică este nefondată.
A mai arătat recurentul, că Decizia emisă de primar în soluţionarea notificării nu poate fi revocată, susţinere care, de asemenea nu poate fi primită, deoarece, în mod corect prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că dispoziţia care nu constituie un drept în favoarea unei persoane poate fi revocată de către entitatea care a emis-o.
De altfel, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu exclud posibilitatea revocării dispoziţiei deja emise, de exemplu, în ipoteza avută în vedere de art. 4.7, şi anume atunci când, după adoptarea deciziei sau dispoziţiei de soluţionare şi până la intabularea acesteia, apar alte persoane cu vocaţie succesorală, care au depus în termen cerere de restituire.
Cum dispoziţia atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, şi cum reclamantul nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte consensul fraudulos între cele două pârâte, în mod corect cele două instanţe au constatat că dispoziţia atacată a avut cauză licită şi morală.
Faţă de cele expuse anterior, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimata F.M. în cuantumul dovedit prin actele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.C.M. împotriva Deciziei nr. 442 din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul - reclamant C.C.M. la plata sumei de 3.000 lei către intimata - pârâtă F.M., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3034/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 285/2010. Civil → |
|---|
