ICCJ. Decizia nr. 316/2010. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 316/2010

Dosar nr. 5561/105/2005

Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5562 din 1 august 2005, contestatoarea H.J. a chemat în judecata pe pârâţii Centrul European de Cultura Sinaia şi Ministerul Culturii şi cultelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate nulitatea deciziei de respingere a notificării nr. 398 din 9 august 2001 emisă de primul pârât, calitatea sa de „persoană îndreptăţită" la restituire, ca moştenitoare a proprietarului, să se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, cât şi împrejurarea că acesta nu făcea parte din rândul bunurilor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nici înainte şi nici după modificarea acestuia prin Legea nr. 247/2005 şi să fie obligaţi intimaţii să îi restituie în natură imobilul situat în Sinaia, judeţul Prahova.

În motivarea contestaţiei, s-a învederat că prin notificarea nr. 398/2001, adresată Primăriei Sinaia, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat in Sinaia, judeţul Prahova, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 1029,6 mp, iar la data de 8 iulie 2005 a primit Decizia nedatată şi neînregistrată, prin care a fost respinsă solicitarea sa, decizie pe care o consideră nulă sub acest aspect.

S-a arătat că imobilul a fost rechiziţionat în anul 1948 fără nici un titlu, astfel cum rezultă din Decizia nr. 918/9 aprilie 1962, iar ulterior, în anul 1955, s-a emis o hotărâre judecătorească în baza Decretelor nr. 111/1951 şi nr. 218/1960, prin care bunul a fost preluat încă odată în proprietatea statului, tocmai pentru a se ascunde lipsa titlului şi preluarea abuzivă din anul 1948.

Referitor la capătul de cerere privind neincluderea imobilelor în rândul celor vizate de art. 16 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea a solicitat să se aibă în vedere faptul că nu există o hotărâre de guvern în acest sens, astfel cum prevede art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Contestatoarea a precizat că intimatul Centrul European a fost în eroare atunci când a apreciat că "imobilul cu două corpuri în prezent are numai un corp", apreciere nesusţinută de probatoriul depus în susţinerea notificării şi de logica juridică. Sub acest aspect, a arătat că este vorba de două imobile, întrucât cei doi fraţi, L. si E.M., au construit la aceeaşi adresă fiecare câte un imobil, locuind în aceeaşi curte, iar acest lucru rezultă din autorizaţiile de construire din anul 1931 şi din arhiva fotografică din perioada respectivă.

La data de 31 octombrie 2005, intimatul Centrul European de Cultură Sinaia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, motivat de faptul că petenta nu a respectat dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a depus certificatul de moştenitor care să îi ateste calitatea de persoană îndreptăţită.

S-a menţionat că, defuncţii E. si L.M. au încă trei moştenitori în afara reclamantei, cărora le este aplicabilă regula unanimităţi, astfel că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la un bun privit în materialitatea lui, fără acordul tuturor copărtaşilor.

Intimatul a mai arătat că, declaraţia dată de reclamantă nu putea dovedi calitatea sa de moştenitoare a defuncţilor, iar susţinerea acesteia potrivit căreia procedura succesorală necesită timp îndelungat şi ar fi dus la depăşirea termenului prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, este complet neavenită.

Pe de altă parte, s-a învederat că, între elementele de identificare a imobilelor notificate şi cele aflate în administrarea Centrului European de Cultură, s-au constatat neconcordante evidente, iar aprecierile petentei referitoare la primul capăt al contestaţiei, având ca obiect constatarea nulităţii deciziei, nu sunt corect încadrate juridic.

S-a mai precizat de către intimat că, imobilele solicitate prin notificare intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind întrunit criteriul afectaţiunii de interes public, social-cultural sau obştesc, pentru că ele găzduiesc periodic reuniuni, seminarii, conferinţe şi alte asemenea manifestări organizate de intimată.

Ulterior, la termenul din 20 ianuarie 2006, contestatoarea a formulat o precizare a contestaţiei iniţiale, solicitând ca hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să fie opozabilă faţă de pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, dar şi faţă de capătul 5 al acţiunii introductive, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligaţi intimaţii să acorde acesteia despăgubiri în echivalent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

La acelaşi termen de judecată, şi intimatul Ministerul Culturii şi Cultelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Instanţa, la termenul de judecata din 20 ianuarie 2006, potrivit precizării acţiunii contestatoarei, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar la 17 februarie 2006, intimatul Centrul European de Cultură Sinaia a invocat, în ceea ce priveşte capetele 3 şi 4 ale contestaţiei, excepţia inadmisibilităţii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţii care, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., au fost unite cu fondul cauzei.

La rândul său, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care atribuţiile ce i-au fost conferite în aplicarea Legii nr. 10/2001, se rezumă la acordarea de sprijin şi îndrumare metodologică entităţilor implicate în procedura de soluţionare a notificărilor.

Ulterior, aceeaşi instituţie a depus o notă de şedinţă prin care, în temeiul art. 163 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepţia de litispendenţă, arătând că pe rolul Tribunalului Prahova se mai afla o cerere de chemare în judecată formulată de aceeaşi contestatoare împotriva deciziei de respingere a notificării nr. 97 din 9 august 2001 emisă de Centrul European de Cultură Sinaia, reiterând, în acelaşi timp, şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

A rezultat aşadar, că printr-o altă acţiune, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5563 din 1 august 2005, contestatoarea H.J. a chemat în judecată pe pârâţii Centrul European de Cultură Sinaia şi Ministerul Culturii şi Cultelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea deciziei de respingere a notificării nr. 397 din 9 august 2001 emisă de primul pârât calitatea sa de „persoană îndreptăţită" la restituire, ca moştenitoare a proprietarului, faptul că imobilul a fost trecut in proprietatea statului fără titlu valabil şi că el nu făcea parte din rândul celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nici înainte şi nici după modificarea acesteia prin Legea nr. 247/2005 şi să fie obligaţi intimaţii să îi restituie în natură imobilul situat în Sinaia, judeţul Prahova.

În motivarea celei de-a doua acţiuni, contestatoarea a învederat aceleaşi argumente cu cele invocate în cadrul Dosarului nr. 5562/2005 vizând nulitatea Deciziei de respingere a notificării nr. 397/2001.

La termenul de judecată din 22 martie 2007, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia de conexitate invocată de intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv de intimatul Ministerul Culturii şi Cultelor, iar în baza art. 164 C. proc. civ., constatând că cele două dosare se poartă între aceleaşi părţi, au aceeaşi cauză şi între obiectele lor există o strânsă legătură, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 5563/2005 (nr. nou, 5562/105/2005) la Dosarul nr. 5562/2005 (nr. nou 5561/105/2005), procedându-se la soluţionarea lor împreună.

La termenul de judecată din 26 octombrie 2007, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei, invocată de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii şi Cultelor şi a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocate de acestea prin întâmpinările formulate, respectiv excepţia inadmisibilităţii capetelor 3 şi 4 ale contestaţiei precizate, invocată de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007, Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei, excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 3 şi 4 ale contestaţiei precizate, invocate de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocate de acestea prin întâmpinările formulate.

Prin aceeaşi hotărâre, au fost admise în parte contestaţiile precizate, s-a anulat Decizia de soluţionare a notificării nr. 397 din 9 august 2001, precum şi Decizia de soluţionare a notificării nr. 398 din 9 august 2001, ambele emise de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, s-a constatat calitatea contestatoarei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, ca moştenitoare legală a defuncţilor L.M. şi E.M., pentru imobilele - teren şi construcţie, situate în Sinaia, judeţul Prahova, dispunându-se restituirea în natură către aceasta a terenului în suprafaţă de 868 mp, situat la adresa indicată, identificat prin raportul de expertiză completare 2, întocmit de experţii B.T. şi M.C.D., pe aliniamentul E-F-G-H-I-J-E, potrivit schiţei anexă la acesta, precum şi construcţiile identificate prin raportul de expertiză S.G. - vila x - (fila 85-88 dosar 5562/105/2007 - voi II), respectiv prin raportul de expertiză D.I. - vila z - (f.84-86 dosar 5561/105/2007-vol. II).

De asemenea, s-a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 98 mp, teren imposibil de restituit în natură, s-au respins în rest contestaţiile în contradictoriu cu Centrul European de Cultură Sinaia, ca neîntemeiate, precum şi contestaţiile formulate împotriva intimatului Ministerul Culturii şi Cultelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind promovate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pornind de la interpretarea literală şi sistematică a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că are legitimare procesuală activă în exercitarea contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, persoana care pretinde că este îndreptăţită la măsuri reparatorii, chiar dacă, în realitate, nu justifică dreptul pretins.

Având în vedere că H.J. a adresat intimatului Centrul European de Cultură, notificările înregistrate sub numerele 397 si 398 din 9 august 2001, în mod indubitabil aceasta are abilitarea legală de a contesta dispoziţiile prin care respectivele notificări au fost respinse, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ., cu aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei invocată de intimatul menţionat.

S-a considerat că norma enunţată anterior este deopotrivă incidentă şi în analiza excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Ministerul Culturii şi Cultelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, o asemenea legitimare revenind entităţii care a emis dispoziţia contestată.

Întrucât Centrul European de Cultură Sinaia, ca unitatea deţinătoare, constituie un subiect de drept colectiv cu personalitate juridică distinctă de aceea a Ministerului Culturii şi Cultelor, chiar dacă, din punct de vedere funcţional, îşi desfăşoară activitatea în subordinea acestuia şi, ţinând cont că deciziile atacate de contestatoare au fost emise de această instituţie, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii şi Cultelor, dispunându-se respingerea contestaţiei precizate, promovată împotriva acestui intimat, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Având în vedere că intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are atribuţii strict şi limitativ reglementate prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi HG nr. 361/2005, rolul său fiind acela de a acorda sprijin şi îndrumare metodologică entităţilor implicate în soluţionarea notificărilor şi de a monitoriza procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, respingând contestaţia precizată faţă de partea indicată, de asemenea, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capetelor 3 şi 4 ale contestaţiei precizate, instanţa a apreciat că sancţiunea inadmisibilităţii invocată de intimatul Centrul European de Cultură nu poate interveni decât în ipoteza promovării unui demers judiciar, ce este interzis de vreo dispoziţie procedurală sau materială, situaţie care nu se verifică în speţă, motiv pentru care excepţia invocată a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin notificările nr. 397/09 august 2001şi nr. 398/9 august 2001, petenta H.J. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor situate în Sinaia, jud. Prahova ce au aparţinut defuncţilor L. şi E.M., imobile compuse din construcţii şi teren în suprafaţă de 1029,6 mp.

Centrul European de Cultură Sinaia a emis decizii de respingere a fiecăreia dintre cele două notificări, apreciind că petenta nu a dovedit calitatea sa de moştenitor, respectiv, de persoana îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 - republicată, nedepunând actele juridice care să ateste această calitate, că nu există identitate între imobilele notificate şi cele aflate în administrarea sa, dar şi că aceste imobile au fost incluse în lista întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din acelaşi act normativ.

S-a stabilit de tribunal că cele două imobile în litigiu au fost iniţial preluate fără titlu, prin rechiziţie, intrând în posesia întreprinderii Regionale de Organizare a Spaţiului de Odihnă şi Turism Sinaia în anul 1948, conform proceselor verbale din 3 august 1948 şi 22 aprilie 1949, iar ulterior, Ia data de 10 februarie 1955, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 154 de Tribunalul Popular al Oraşului Sinaia prin care, în baza Decretului nr. 111/1951, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în Sinaia, jud. Prahova, imobil aparţinând pârâtei din respectivul proces, M.R.

Potrivit Deciziei nr. 917 din 9 aprilie 1962 şi Deciziei nr. 918 din 9 aprilie 1962, ambele emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Ploieşti, s-a constatat prescrierea dreptului proprietarilor imobilelor în discuţie la orice acţiune în revendicare cu consecinţa intrării acestora în patrimoniul statului şi în administrarea operativă a Întreprinderii Regionale a Staţiunilor Balneoclimaterice Sinaia.

S-a mai reţinut că identitatea dintre imobilele ce au format obiectul notificării şi acelea aflate în deţinerea Centrului European de Cultură Sinaia, rezultă în mod indubitabil din materialul probator administrat în cauză, în mod special, din rapoartele de expertiză în specialităţile construcţii civile şi topografie.

În acest sens, expertul Dună Ion a concluzionat împrejurarea că, potrivit planurilor aflate în arhiva Primăriei Sinaia şi a constatărilor din teren, cele două corpuri de clădire situate în Sinaia, în prezent, cunoscute sub denumirea de Vila nr. x şi Vila nr. z, sunt imobilele ce au aparţinut defuncţilor L. şi E.M., la care s-au efectuat anumite extinderi (la Vila nr. x s-a adăugat o încăpere cu destinaţia de oficiu pentru personalul care are în întreţinere clădirea, iar la Vila nr. z s-a executat o extindere în care se află amplasate: centrala termică, un birou şi un hol ce face legătură cu restaurantul din imediata vecinătate).

Aceste aprecieri se coroborează cu concluziile expertului S.G., cuprinse în raportul de expertiza întocmit în Dosarul 5563/2005, ce atestau împrejurarea că imobilele aflate în administrarea Centrului European de Cultură Sinaia sunt aceleaşi cu imobilele ce au aparţinut autorilor contestatoarei, la care însă, au fost efectuate anumite extinderi.

În ceea ce priveşte suprafeţele de teren aferente respectivelor construcţii, s-a procedat la identificarea lor prin două rapoarte de expertiză în specialitatea topografie întocmite şi întregite de experţii B.T. (în Dosarul nr. 5562/2005) şi M.C.D. (în Dosarul 5563/2005), iar după conexarea celor două dosare, experţii menţionaţi au efectuat împreună o nouă întregire a expertizelor efectuate iniţial, arătând că întinderea exactă a suprafeţei de teren ce a aparţinut autorilor contestatoarei este de 966 mp (iar nu, 1.029 mp), care nu este însă susceptibilă integral de restituire în natură.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că deciziile de soluţionare a celor două notificări emise de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia sunt neîntemeiate, în condiţiile în care contestatoarea a dovedit că are calitatea de moştenitoare legală a persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, nu a renunţat expres la moştenirile defuncţilor L. şi E.M., ce au fost fraţii tatălui său, conform actelor de stare civilă aflate la filele 25 - 36 din Dosarul 5562/2005, dar şi arborelui genealogic de la fila 24 din acelaşi dosar .

S-a mai stabilit că, atât timp cât contestatoarea şi-a probat vocaţia succesorală concretă şi utilă la moştenirile lăsate de defuncţii L. si E.M., fiind moştenitoare din clasa a II- a, a colateralilor privilegiaţi, şi acceptând expres succesiunile, prin efectul repunerii în termenul de acceptare ce a operat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin simpla depunere a cererii de restituire în termenul legal, este evident faptul că H.J. este îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de actul normativ de referinţă.

În acest sens, s-a apreciat a fi greşită interpretarea dată de intimat prevederilor art. 4 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 - republicată, respectiv pct. 22. 1- Secţiunea XXIII din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normativ, s-a apreciat a fi una extrem de restrictivă şi nejustificată, întrucât nici unul din aceste texte legale nu impune probarea calităţii de moştenitor printr-un certificat de moştenitor ce ar implica o dezbatere notarială a succesiunii fostului proprietar.

Împrejurarea că cei doi defuncţi au şi alţi moştenitori în viaţă, nu poate constitui un impediment în acest sens, susţinerea intimatei referitoare la regula unanimităţii, neputând fi luată în considerare.

Sub acest aspect, consecinţele neurmăririi de către toţi moştenitorii a procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute expres în art. 4 alin. (4), care statuează că de cotele moştenitorilor care nu au urmat procedura menţionată beneficiază ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Referitor la identitatea între imobilele ce au constituit obiectul notificărilor şi cele ce au aparţinut defuncţilor, autori ai contestatoarei, tribunalul a apreciat că aceasta a fost demonstrată cu prilejul analizei materialului probator, împrejurare asupra căreia nu s-a mai revenit, iar apărarea intimatei în sensul că imobilul ar fi inclus în categoria celor prevăzute de art. 16 din lege, s-a stabilit că nu poate fi luat în considerare, în condiţiile în care nu a fost depusă o Hotărâre de Guvern prin care acestea să fi fost incluse în lista imobilelor cu afectaţiune specială, cu atât mai mult cu cât textul menţionat, prevede că imobilele cu afectaţiune specială se restituie in proprietate, cu obligaţia menţinerii acesteia pe perioada stabilită de legiuitor.

De altfel, tribunalul a reţinut că fiind întemeiată susţinerea contestatoarei potrivit căreia imobilele pe care le solicită nu se încadrează în categoria imobilelor care sunt necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de învăţământ, pentru că această destinaţie nu a fost demonstrată în nici un fel de către unitatea deţinătoare.

Faţă de raţiunile expuse, instanţa a constatat că este întemeiată contestaţia formulată de H.J., în sensul că este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin restituire, parţial în natură şi în parte în echivalent, a imobilelor ce au aparţinut autorilor săi, L. si E.M.

Suprafaţa restituită în natură s-a considerat a fi cea determinată prin întregirea rapoartelor de expertiză în specialitatea topografie, întocmită împreună de experţii M.C.D. şi B.T., în varianta 1, şi anume de 868 mp. teren, diferenţa de 98 mp., până la întinderea de 966 mp ce a aparţinut defuncţilor, fiind imposibil de restituit în natură, întrucât este situată sub construcţia ce aparţine intimatului Centrul European de Cultură Sinaia şi care are destinaţia de restaurant.

Referitor la extinderile executate de intimat la construcţiile ce au aparţinut defuncţilor, s-a constatat că situaţia lor juridică nu poate fi deosebită, operând accesiunea imobiliară artificială, iar eventuala despăgubire a constructorului poate forma obiectul unui litigiu distinct pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, fiecare criticând, pentru motive proprii, soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 64 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul intimatului Centrul Român European de Cultură Sinaia, astfel că, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei, în sensul că s-a recunoscut contestatoarei un drept de folosinţă special asupra terenului în suprafaţă de 868 mp, situat în Sinaia, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei; apelul contestatoarei a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că principala critică susţinută de Centrul European de Cultură Sinaia, prin calea de atac promovată, vizează împrejurarea că prin înscrisurile depuse la dosar, contestatoarea nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al defuncţilor L. şi E.M. şi, în acest context, nu este persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Din economia reglementărilor cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că de prevederile acestui act normativ beneficiază moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, în art. 4.4 din normele metodologice de aplicare a legii prevăzându-se că, stabilirea calităţii de moştenitor se face potrivit legii române.

Pe de altă parte, prin art. 4 alin. (3) din Legea 10/2001 se stabileşte că succesibilii care nu au acceptat succesiunea după data de 6 martie 1945, sunt repuşi în termenul de acceptare a acesteia, pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru acestea.

În privinţa actelor are atestă calitatea de moştenitor, la pct. b al art. 23.1 din Normele metodologice se face o enumerare a acestora, precizându-se că alături de certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor, ele pot consta şi în acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că sub acest aspect, lipsa certificatului de moştenitor şi faptul că nu s-ar fi dezbătut succesiunea defuncţilor, nu este de natură să conducă la concluzia că, în speţa de faţă, contestatoarea nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele solicitate, deoarece, aşa cum reiese din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, nu este obligatorie existenţa acestora, atâta vreme cât există acte de stare civilă care fac dovada rudeniei cu foştii proprietari ai bunurilor (filele 56 - 120, 143 - 282 dosar apel).

Prin înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţei de apel, instanţa a constatat că s-a dovedit în cauză împrejurarea că tatăl contestatoarei, I.M., a fost fratele defuncţilor L. şi E.M., ea având calitatea de colateral privilegiat, iar la apariţia Legii nr. 10/2001 foştii proprietari erau decedaţi (respectiv E.M., în anul 1960, fără a avea soţie supravieţuitoare sau descendenţi gradul I, iar L.M. în anul 1974, soţia acestuia decedând în 1988, iar fiul lor, P. în anul 1999).

Având în vedere că de pe urma foştilor proprietari nu au existat moştenitori din clasa I care să solicite restituirea imobilului în discuţie, contestatoarea în calitate de nepoată de frate a acestora avea vocaţie succesorală concretă la succesiunea lor, pe care şi-a valorificat-o prin notificarea adresată Centrului European de Cultură, notificare care, în spiritul Legii nr. 10/2001, echivalează cu acceptarea moştenirii.

S-a apreciat a fi lipsită de relevanţă împrejurarea că în cauză mai existau şi alţi moştenitori, care puteau pretinde acelaşi drept ca şi contestatoarea (respectiv M.M., J.M. şi D.M. - toţi având calitate de nepoţi de frate ai defuncţilor), în condiţiile în care art. 4 alin. (4) din acest act normativ statuează că, în cazul în care nu toate persoanele care au calitate de moştenitor al persoanei fizice îndreptăţite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele celor care nu au depus notificare profită ceilalţi moştenitori ce au depus în termen cerere de restituire.

S-a concluzionat că în atare situaţie, contestatoarea este îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru cele două imobile în litigiu, în virtutea dreptului de acrescământ, ţinând cont că ceilalţi moştenitori ai defuncţilor care puteau pretinde acelaşi drept ca şi ea nu au înţeles să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă E.M. a decedat în Franţa, iar L.M. în America, potrivit disp. art. 66 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 105/1992, moştenirea în ceea ce priveşte bunurile imobile ale acestora, este supusă legii locului unde ele sunt situate.

Din moment ce vilele revendicate sunt la Sinaia, prezentului demers juridic i se aplică dispoziţiile legii române şi, în raport de aceasta, contestatoarea a făcut dovada calităţii sale de moştenitor.

Legea nr. 10/2001 stabileşte prin prevederile art. 21 părţile între care se vor desfăşura procedurile de restituire şi anume persoana îndreptăţită la restituire şi persoana juridică deţinătoare a imobilului.

Pe de altă parte, textele art. 3-5 din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera şi criteriile de identificare ale „persoanei îndreptăţite" la restituire potrivit procedurii prevăzute de acest act normativ, iar în concepţia legiuitorului raportul de drept procesual nu se poate lega decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material, reglementat de lege, şi dedus judecăţii.

Faţă de împrejurarea că, în speţă, contestatoarea a dovedit prin probatoriul administrat că este persoana îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, conform argumentelor expuse anterior, instanţa de apel a apreciat că aceasta justifică în ceea ce o priveşte calitate procesuală activă, iar în atare situaţie, criticile formulate sub acest aspect de către Centrul European de Cultură Sinaia, au fost înlăturate ca neîntemeiate.

Chiar dacă J.H. nu a depus actele care îi atestau calitatea de moştenitor în termenul prevăzut de art. 22 din textul iniţial al Legii nr. 10/2001, respectiv în cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, ci direct în faţa instanţei de judecată, acest lucru nu este de natură să determine o altă soluţie a prezentei pricini.

Termenul menţionat are un caracter de recomandare, aşa cum s-a statuat în literatura de specialitate, natura lui rezultând din nevoia de soluţionare cu celeritate a unor astfel de cereri şi nu din nevoia limitării ori împiedicării formulării lor.

În plus, la instanţa de fond contestatoarea a depus un set de acte de stare civilă, care au fost completate în faza apelului (în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac), iar alături de acestea declaraţia părţii, autentificată sub nr. 10/2003, coroborat cu notificarea adresată unităţii deţinătoare, fac dovada susţinerilor sale, invocate în promovarea prezentului demers juridic.

Criticile formulate de apelant, cu privire la împrejurarea că elementele de identificare ale imobilelor notificate, situate în str. G nu corespund cu cele ale imobilelor aflate în administrarea Centrului European de Cultură Sinaia, au fost de asemenea înlăturate, având în vedere că prin expertizele specialitatea construcţii, efectuate în faţa instanţei de fond, atât de către expertul D.I. cât şi de către S.G., s-a concluzionat că cele două corpuri de clădire situate în Sinaia, în prezent cunoscute sub denumirea de vila x şi z, sunt imobilele ce au aparţinut lui L. şi E.M., la care s-au efectuat anumite extinderi (respectiv o încăpere cu destinaţie de oficiu pentru personal, la vila x şi o centrală termică, un birou şi un hol, la vila z).

Pe de altă parte, a fost înlăturată şi susţinerea apelantei în sensul inadmisibilităţii capetelor de cerere privind constatarea faptului că imobilul a trecut în proprietatea statului, conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, cât şi a împrejurării că acesta nu face parte din rândul celor prevăzute de art. 16 din acelaşi act normativ.

Urmare a respingerii notificărilor, prin formularea contestaţiilor împotriva dispoziţiilor emise de unitatea deţinătoare, se transferă către instanţă prerogativa de examinare a notificărilor în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, sub toate aspectele pe care le implică această analiză, fără a distinge după cum soluţia a fost dată în considerarea motivelor ţinând de calitatea persoanei îndreptăţite de a solicita acordarea de măsuri reparatorii sau pe fondul dreptului pretins.

Instanţa de apel a constatat că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, prima instanţă era abilitată să constate, pe baza probatoriului administrat, dacă trecerea imobilelor în litigiu în proprietatea statului s-a făcut la acel moment cu respectarea sau nu a dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, să aprecieze dacă în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea 10/2001, precum şi dacă bunurile solicitate se încadrează sau nu în cele prevăzute de art. 16 din lege.

Susţinerea apelantei în sensul că numai ea era cea care se putea pronunţa asupra acestor aspecte, instanţa neputându-se substitui procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 sunt nefondate, având în vedere argumentele expuse şi, totodată, motivarea instanţei de fond, în sensul că nu există vreo dispoziţie de ordin material sau procedural care să interzică prezentul demers în instanţă.

În ceea ce priveşte criteriul afectaţiunii de interes public, împrejurarea că în aceste imobile se desfăşoară periodic seminarii, reuniuni, conferinţe, precum şi alte activităţi care, potrivit afirmaţiilor apelantei Centrul European de Cultură Sinaia, reunesc personalităţi ale vieţii culturale româneşti, nu a fost probată în cauză şi totodată, nu este de natură să împiedice restituirea celor două imobile.

În acest sens, a fost reţinută incidenţa art. 16, care statuează că în situaţia imobilelor având destinaţia prevăzută în anexa nr. 2 lit. a), necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor social-culturale, foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, li se restituie imobilele în proprietate, însă, aceştia au obligaţia de a le menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani.

Calea de atac promovată de către intimata Centrul European de Cultură Sinaia s-a apreciat însă a fi fondată, sub un singur aspect şi anume, referitor la restituirea în proprietate a terenului aferent vilelor în discuţie către contestatoare.

Prin OUG nr. 184/2002, în art. 2, s-a prevăzut că persoanele îndreptăţite la restituirea unor terenuri potrivit Legii nr. 10/2001, care sunt cetăţeni străini sau apatrizi, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special asupra acestuia, care conferă titularului drepturile şi obligaţiile acordate de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.

Ulterior, prin Legea nr. 48/2004 s-a statuat că acest drept de folosinţă special asupra terenurilor dobândit de către cetăţenii străini sau apatrizi se converteşte, la cerere, în drept de proprietate numai după obţinerea cetăţeniei române de către persoana respectivă.

În condiţiile în care contestatoarea, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, este cetăţean israelian (la momentul judecării apelului fiind în derulare procedura pentru dobândire a cetăţeniei române), acesteia nu i se poate restitui în proprietate suprafaţa de 868 mp, ci doar să i se stabilească dreptul de folosinţă special prevăzut de normele legale expuse, astfel cum instanţa de apel a dispus.

În ceea ce priveşte apelul contestatoarei, constându-se că suprafaţa ce a fost solicitată spre restituire este de 1.029 mp şi, în situaţia în care aceasta a susţinut că se impune a i se restitui în natură 883 mp şi a i se acorda despăgubiri pentru 146 mp, ce nu pot fi restituiţi, afirmaţiile apelantei au fost înlăturate constatându-se, pe de o parte, incidenţa prevederilor OUG nr. 184/2002 şi ale Legii nr. 48/2004, care, aşa cum s-a arătat, interzic dobândirea în proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 a vreunui teren în favoarea cetăţenilor străini.

Pe de altă parte, chiar dacă, s-ar trece peste acest aspect, instanţa de apel a observat că întinderea suprafeţei în litigiu ca fiind de 966 mp, iar nu 1029 mp, s-a stabilit de către experţii topo pe baza constatărilor efectuate la faţa locului, coroborate cu actele de proprietate prezentate de contestatoare (acte în cuprinsul cărora nu se specifică suprafaţa exactă a terenurilor ce au aparţinut lui L. şi E.M., pentru a se putea trage concluzia că cea stabilită prin lucrarea de specialitate întocmită de B.T. şi M.C.D. nu ar fi cea reală).

În atare împrejurare, curtea de apel a apreciat ca nefondat apelul contestatoarei care, în baza art. 296 C. proc. civ., motiv pentru care fost respins.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât contestatoarea cât şi intimatul Centrul European pentru Cultură Sinaia.

Recurenta contestatoare şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând acordarea unui drept de folosinţă special şi asupra diferenţei de teren de 63 mp, aşadar, pentru întreaga suprafaţă de 883 mp teren care, în opinia sa, poate fi restituită în natură.

S-a susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs că prin notificările nr. 397 si 398 din 2001, formulate potrivit Legii 10/2001, a solicitat restituirea întregii suprafeţe de teren ce a fost preluată abuziv de către Satul Roman şi deţinută de Centrul European de Cultură Sinaia, adică 1.029 mp, aşa cum rezultă din deciziile de expropriere. Astfel, prin Decizia nr. 77 din 25 ianuarie 1956, a trecut în proprietatea Statului Român imobilul ce a aparţinut R.M. şi terenul aferent acestei construcţii, de 560 mp. Aceeaşi este situaţia şi in ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei ce a aparţinut lui L.M., deoarece, conform Deciziei nr. 917 din 9 aprilie 1962 a Sfatului popular al regiunii Ploieşti, suprafaţa terenului rămas (preluat) este de 1.029,6 mp.

Prin Raportul de expertiză întocmit în Dosarul de fond de către expert S.G., s-a constatat identitatea dintre imobilele situate în Sinaia, ce au aparţinut autorilor recurentei L. şi E.M., şi cele a căror restituire a solicitat-o, în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, se mai învederează că prin Completarea nr. 2 la acelaşi raport de expertiză, realizată de către expert la data de 28 septembrie 2007 şi omologată de instanţa de judecată, s-au stabilit întinderea suprafeţei de teren ce a aparţinut autorilor recurentei, precum şi suprafeţele de teren libere, susceptibile de restituire în natură, fără compensare din restul suprafeţei de teren deţinute de Centrul European de Cultura Sinaia. Potrivit acestei completări, expertul a identificat două variante, instanţa reţinând însă că, din totalul de 966 mp, se pot retroceda în natură 868 mp şi, prin compensare, diferenţa de 98 mp, dar pierzându-se diferenţa până la 1.029 mp, adică încă 63 mp.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la înscrisurile ce atestă suprafaţa de teren preluată efectiv de Statul Român.

Or, practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (Decizia 8007 din 11 octombrie 2006) a statuat că, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigenţele impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi a modificat dispoziţia legală menţionată în sensul că a statuat ca, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

În opinia recurentei se pot restitui în natură 883 mp, rămânând pentru a fi compensată o suprafaţă de146 mp, adică exact suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului recurs, întrucât nu poate fi reţinut argumentul instanţei de apel, în sensul că această suprafaţă nu a fost prinsă în raportul de expertiză, expertiza nefiind concludentă şi nici hotărâtoare, faţă de înscrisurile invocate şi în raport de forţa lor probantă.

Recurentul intimat Centru European de Cultură Sinaia s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva art. 304 pct.6 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, anume, recunoaşterea în favoarea intimatei-contestatoare a dreptului de folosinţă special care conferă titularului său drepturile şi obligaţiile proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.

Or, intimata nu a formulat o astfel de solicitare, ci a pretins restituirea în proprietate a terenului şi celor două construcţii, iar nu un drept de folosinţă specială asupra terenului, situaţie în care instanţa a depăşit limitele învestirii sale.

Recurentul mai arată că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel i-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac. Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a schimbat soluţia în sensul că, deşi a admis calea de atac promovată intimată, a pronunţat o hotărâre defavorabilă acesteia, acordând dreptul de folosinţă special pentru teren.

Al doilea motiv de recurs (art. 304 pct.7 C. proc. civ.) vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, atâta vreme cât dintr-o parte a hotărârii rezultă că apelul promovat de intimată este întemeiat, iar din altă parte, că nu este întemeiat, soluţia instanţei de apel fiind în contradicţie cu ceea ce apelantul a solicitat prin apelul declarat, respectiv, respingerea contestaţiilor.

În susţinerea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, în ceea ce priveşte calitatea intimatei de "persoană îndreptăţită" astfel cum o defineşte legea specială de reparaţie nr. 10/2001 instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe reţine faptul că este lipsit de relevanţă momentul depunerii actelor de stare civilă, acestea putând fi depuse oricând, aşadar peste ceea ce legea specială prevede: până la data soluţionării notificării.

Analizând aspectele reţinute de către instanţa de apel prin prisma dispoziţiilor art. 23 din Legea 10/2001, republicată, reiese că dacă s-a adopta un astfel de punct de vedere s-a acredita ideea potrivit căreia procedura administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei este complet intitulă şi doar formală din moment ce există posibilitatea pentru petenţi de a completa probatoriul până la soluţionarea acţiunii promovate în instanţă.

O atare soluţie este însă lipsită de temei legal şi nu poate fi primită fată de împrejurarea că ceea ce a format obiectul litigiului în fond a fost tocmai dacă la momentul soluţionării notificărilor de către recurent, intimata îndeplinea condiţiile pentru a fi recunoscute drepturile ce derivă din calitatea de persoană îndreptăţită, în raport de actele depuse în etapa administrativă.

Faptul că intimata a depus ulterior acte care, în opinia recurentei, nu sunt în măsură să facă dovada vocaţiei concrete a contestatoarei după cei doi defuncţi, foşti proprietari ai imobilelor, nu abilitează instanţele să infirme soluţia de respingere a notificărilor şi cu atât mai mult, nu pot fi anulate rolul şi atribuţiile persoanei juridice învestite cu soluţionarea notificărilor în cadrul procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială de reparaţie.

Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul instanţei de apel potrivit cu care, câtă vreme există o asemenea încălcare, se impune obligaţia Statului Român în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de a pune capăt acestei încălcări şi de a-i elimina consecinţele, iar în speţă, acest lucru nu se poate realiza decât prin recunoaşterea în favoarea contestatoarei a unui drept de folosinţă special, sens în care a şi fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, recunoscându-i-se intimatei acest drept asupra terenului.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât în speţă intimata nu a formulat cerere privind acordarea sau recunoaşterea dreptului special instituit de OUG nr. 184/2002 şi, erijându-se în apărător al acesteia, din moment ce deşi nu există o astfel de solicitare, instanţa şi-a întemeiat soluţia pe împrejurările învederate de recurent în apărare şi care nu puteau conduce decât la respingerea pretenţiilor contestatoarei, astfel cum ele au fost formulate.

Prin urmare, nu se putea acorda contestatoarei un drept de folosinţă special, câtă vreme aceasta nu şi-a manifestat această opţiune, drept recunoscut cu încălcarea legii de instanţa de apel.

Ambii recurenţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de cealaltă parte, fiecare susţinând respingerea recursului părţii adverse ca nefondat.

Analizând materialul probator al cauzei, Decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs, Înalta Curte va admite recursul pârâtului Centrul European de Cultură Sinaia, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantei pentru cele ce succed.

Criticile vor fi analizate în ordinea impusă de soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii 10/2001, prioritară fiind analiza calităţii recurentei contestatoare de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, ceea ce corespunde unora dintre criticile formulate de recurentul intimat.

Astfel, recurenta contestatoare a adresat intimatului Centrul European de Cultură Sinaia notificările prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din Sinaia, jud. Prahova şi notificarea nr. 398/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, Jud. Prahova, cele două construcţii fiind alăturate şi situate pe o suprafaţă de teren de 1.029 mp, conform susţinerilor petentei.

Cele două proprietăţi au aparţinut fraţilor E. şi L.M., recurenta contestatoare însă, nefiind în măsură să depună vreun act translativ sau constitutiv de drept de proprietate în favoarea acestora, astfel că, pricina a fost soluţionată pe baza prezumţiilor relative edictate prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea 10/2001, republicată, cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, ca şi cu privire la calitatea de proprietar la momentul preluării de către stat.

În aplicarea acestor texte, se constată că petenta a făcut dovada cu cele două decizii de preluare din aprilie 1962 că imobilul din Sinaia – construcţie şi teren în suprafaţă de 560 mp a aparţinut lui E.M., în timp ce din Decizia nr. 918/1962, reiese că preluarea imobilului din Sinaia, s-a realizat pe numele R.M., soţia lui L.M.; în ce priveşte cel din urmă imobil, coroborând Decizia menţionată cu autorizaţia de construire emisă pe numele fraţilor M. (E. şi L.) ca şi cu constatarea că decesul lui L.M. a intervenit ulterior preluării imobilului, respectiv, la 24 decembrie 1974 în Statul California, Ţinutul Alameda (fila 106 apel), se poate prezuma că imobilul a fost preluat din proprietatea ambilor soţi, L. şi R.M., chiar dacă şi Decizia nr. 79/1956 emisă în baza sentinţei din 1955 dată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, sunt înscrisuri emise tot pe numele R.M.; însă, autorizaţia de construire fiind eliberată în 1931, se poate reţine că dobândirea dreptului de proprietate pentru terenul ce urma a fi construit era anterioară acestei date, iar după intrarea în vigoare a C. fam. (1 februarie 1954), regimul juridic al imobilelor dobândite de soţi înainte de această dată, era supus reglementării C. fam., conform art. 4 din Decretul 32/1954.

Odată identificaţi titularii şi stabilită calitatea de proprietari a persoanelor deposedate prin actele de preluare, deci, cei faţă de care măsura preluării abuzive a fost dispusă, se impune a se determina persoanele îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de Legea 10/2001, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din lege, anume, identificarea moştenitorilor legali sau testamentari ai acestora, la data intrării în vigoare a legii.

Cea din urmă analiză urmează a se realiza pe baza dispoziţiilor legii române, în cauză fiind vorba despre imobile aflate pe teritoriul României ce au aparţinut unor persoane care au decedat în afara teritoriului ţării (atât L.M., cum s-a arătat, cât şi E.M. – în 1960 în Franţa, dar şi R.M., în 1988 în California), soluţia fiind prescrisă de norma conflictuală cuprinsă în art. 66 lit. b) din Legea 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, care indică lex rei loci, ca lege aplicabilă imobilelor succesorale, cum corect a determinat şi curtea de apel.

Recurenta contestatoare se pretinde unică moştenitoare a lui L. şi E.M., urmare a aplicării reprezentării succesorale, în calitate de colateral privilegiat (clasa a II-a de moştenitori legali), nepoată de frate predecedat, fiind fiica lui I.M., decedat la 16 decembrie 1955, fratele lui L. şi E., fără a se preocupa în vreun fel de a se legitima şi moştenitoare a R.M., faţă de care prezumţia de proprietate opera în mod identic, aşa cum s-a arătat.

Potrivit art. 659 C. civ., unul dintre principiile devoluţiunii succesorale legale, este cel al chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali, ceea ce înseamnă că existenţa unor succesibili dintr-o clasă preferată, îi înlătură pe cei din clasele ulterioare, iar vocaţia generală şi abstractă la succesiune a acestora nu devine concretă şi efectivă.

Aşa fiind, se constată că recurenta contestatoare nu are vocaţie concretă la moştenirea lui L.M. (şi cu atât mai puţin a R.M., cu care petenta era doar afin, iar nu rudă), întrucât R. şi L.M. au avut un fiu, P.M., descendent şi deci, moştenitor din Clasa I de moştenitori legali, care o înlătură de la moştenire pe recurenta contestatoare, aparţinând clasei a doua a colateralilor privilegiaţi.

P.M. a decedat în Franţa la 7 februarie 1999, moştenirea sa fiind culeasă de J.M. (văr primar cu defunctul, fiul lui A.M., frate şi el cu L. şi E.), potrivit hotărârii judecătoreşti depuse la fila 100 dosar apel, ce poartă apostila de la Haga şi deci, ale cărei efecte sunt recunoscute pe teritoriul României, conform Convenţiei dela Haga din 1961.

J.M. a decedat şi el pe parcursul soluţionării cauzei în apel, contestatoarea depunând o „cesiune de drepturi" în favoarea sa provenind de la B.J.S., soţia şi moştenitoarea lui J.M., în legătură cu proprietăţile aflate pe teritoriul României pentru care J.M. ar avea dreptul în calitate de moştenitor al lui E.M. (şi soţiei B.) sau L.M. şi al soţiei sale R. (R.) M. (fila 293 dosar apel, neapostilată).

Cel din urmă înscris nu poate avea vreo eficienţă (nefiind îndeplinite nici formalităţile de apostilare pentru recunoaşterea efectelor ei pe teritoriul României, în condiţiile emiterii acestui înscris în California), câtă vreme J.M. (personal sau prin mandatar) nu a făcut vreun demers de restituire a imobilului ce a aparţinut lui L. şi R.M. pe teritoriul României, acesta fiind în viaţă la data apariţiei Legii 10/2001 şi fiind singurul care în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea 10/2001 putea obţine repunerea lui P.M. în termenul de acceptare a succesiunii, fiu al lui L. şi al R.M., prin notificarea formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea 10/2001, republicată, în legătură cu imobilul din Sinaia, Jud. Prahova, construcţie şi ½ din teren.

Drept urmare, nu se poate confirma calitatea recurentei contestatoare de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut lui L. şi R.M., datorită existenţei la data apariţiei Legii 10/2001 a unui moştenitor dintr-o clasă preferată, anume, P.M., descendent de gradul I al acestora, decedat în 1999 şi moştenit de J.M.

În ce priveşte imobilul ce a aparţinut lui E.M., decedat în Franţa în 1960 (căsătorit cu B., decedată însă, în 1950), fără descendenţi, se constată că putea fi cules ca bun succesoral de colateralii privilegiaţi ai acestuia, moştenitori din clasa a II-a, în aceleaşi condiţii ale aplicării regulilor succesorale prevăzute de legea română, la care face trimitere art. 66 lit. b) din Legea 105/1992.

E.M. a avut 4 fraţi: I. (tatăl predecedat al recurentei, la 16 decembrie 1955), L. (decedat în 1974), A. (decedat în 1962) şi M. (decedat în 1985).

Prin urmare, toţi colateralii privilegiaţi, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală (art. 664 şi urm. C. civ.), la data apariţiei Legii 10/2001 aveau vocaţia de a obţine repunerea în termenul de acceptare a succesiunii lui E.M. pentru acest imobil, în condiţiile art. 4 alin. (3) din lege, formulând notificare pentru restituirea lui.

La data apariţiei Legii 10/2001 se constată că doar cei cu capacitate succesorală (în viaţă) puteau formula notificare: D.M. (sora recurentei), recurenta J. (M.) H., prin reprezentarea tatălui lor I., M.M., fiica lui A.M. şi J.M., fiul lui A. (deci şi frate al M.M.), dar şi moştenitor al lui P.M., fiul R. şi al lui L.M.

Dintre aceştia doar recurenta J. (M.) H., este cea care a formulat notificare în baza Legii 10/2001 pentru restituirea imobilului din Sinaia, astfel încât doar aceasta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cotele celorlalţi succesibili anterior menţionaţi, profitându-i acesteia în virtutea dreptului de acrescământ prevăzut de art. 697 C. civ., reglementat ca aplicaţie particulară în legea specială, prin dispoziţiile art. 4 alin. (4).

Chiar şi în condiţiile emiterii certificatului de calitate de moştenitor nr. 21 din 10 februarie 2003 de BNP T.G.B. de pe urma lui M.E. (fila 143 dosar apel) prin care era desemnat drept unic moştenitor al acestuia, A.M., frate, decedat în 1962, recurenta (ca şi ceilalţi succesibili, înainte menţionaţi), se afla în situaţia de a fi rămas străină de succesiunea în discuţie pentru acceptarea căreia a fost repusă în termen prin formularea notificării, conform art. 4 alin. (3) din Legea 10/2001, culegând şi cotele celor care au rămas în pasivitate.

În consecinţă, Înalta Curte confirmă calitatea recurentei contestatoare de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut lui E.M., anume construcţia de la nr. 11 şi cota de ½ din terenul deţinut în coproprietate de acesta împreună cu fratele său, L.M., instanţa de apel prin greşita aplicare a legii (art. 4 alin. (2) şi a dispoziţiilor de drept succesoral C. civ.), stabilindu-i dreptul la măsuri reparatorii şi pentru proprietate lui L. şi a R.M. (imobilul de la nr. 13, împreună cu terenul aferent), sens în care Decizia recurată va fi modificată, în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce priveşte întinderea dreptului de proprietate cu privire la terenul aferent celor două construcţii şi asupra căreia va purta şi cota restituită pentru imobilul de la nr. 11, Înalta Curte constată că motivele de recurs dezvoltate de recurenta contestatoare pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Aceasta a susţinut că ipoteza de la art. 304 pct. 8 vizează cele două dispoziţii de preluare nr. 917 şi 918/1962 în care suprafaţa de teren aferentă celor două imobile este menţionată ca fiind de 1.029 mp.

Atare susţinere nu poate fi primită, întrucât aceste dispoziţii de preluare nu reprezintă decât înscrisuri doveditoare a întinderii dreptului de proprietate, ce individualizează prezumţiile de la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea 10/2001, iar nu actele juridice deduse judecăţii, însuşire ce se verifică în privinţa dispoziţiilor de soluţionare a notificărilor contestate în cauză; prin urmare, încadrarea dată de recurentă în această ipoteză de modificare nu este adecvată.

Nici cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se constată a fi incidente, în condiţiile în care instanţele anterioare pentru a determina întinderea dreptului de proprietate cu privire la teren s-au prevalat de prezumţiile pe care aceste două dispoziţii de preluare le permit, iar modalitatea în care ele au fost aplicate şi reţinerea parţială a puterii doveditoare a acestora, în limita suprafeţei de 966 mp, iar nu 1.029 mp, reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii şi de apreciere a materialului probator al cauzei, ceea ce excede unui control de nelegalitate posibil a fi exercitat pe calea recursului, reclamantei fiindu-i recunoscut dreptul în limitele în care pârâtul are calitatea de unitate deţinătoare.

Faţă de cele arătate, recursul contestatoarei urmează a fi respins ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte critici ale pârâtului sunt privite drept nefondate, dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., de asemenea, nefiind incidente.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a acordat reclamantei ceea ce nu a cerut, deoarece aceasta prin notificările formulate a solicitat restituirea în proprietate a terenului aferent imobilului, iar nu acordarea unui drept de folosinţă special, conform art. 2 alin. (1) din OUG nr. 184/2002 şi nici nu a optat în acest sens.

O atare critică trebuie raportată la titularul cererii pretins soluţionate necorespunzător de instanţă, astfel că recurentul pârât nu poate invoca vreo vătămare, chiar pentru cazul în care această critică a ar fi fondată, iar recurenta reclamantă nu s-a declarat vătămată prin aplicarea dispoziţiilor anterior evocate, neformulând vreun motiv de recurs cu un atare conţinut.

Nici dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se verifică, întrucât chiar dacă prin formularea în apel a criticii privind aplicabilitatea art. 2 alin. (1) din OUG nr. 184/2002, pârâtul pretinde că a tins la respingerea pretenţiilor reclamantei, instanţa de apel a dat o corectă dezlegare, reţinând incidenţa normei menţionate şi aplicând-o speţei, sens în care a schimbat sentinţa substituind dreptul de proprietate cu dreptul de folosinţă special pentru terenul aferent imobilelor, normă a cărei incidenţă se reţine şi în recurs cu privire la cota de ½ din teren corespunzătoare construcţiei de la nr. 11.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei şi va admite recursul pârâtului şi se va modifica Decizia şi sentinţa, potrivit celor arătate cu privire la constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea în natură doar a imobilului din Sinaia, jud. Prahova, compus din construcţie şi cota de ½ din terenul de 868 mp pentru care i se va acorda dreptul de folosinţă special prevăzut de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 184/2002; se va redimensiona şi dreptul acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent, anume pentru cota de ½ din terenul de 98 mp, cu menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei şi deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H. (M.) J., împotriva deciziei civile nr.din 23 martie2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul formulat de pârâtul Centrul European de Cultură Sinaia, declarat împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007, a Tribunalului Prahova, secţia civilă, astfel:

Constată calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare legală a defunctului E.M., pentru construcţia situată în Sinaia, jud. Prahova şi cota de ½ din suprafaţa de 966 mp teren.

Dispune restituirea în natură către contestatoare a construcţiei situate în Sinaia, strada G.E. (fosta G.), jud. Prahova, respectiv, vila x, şi acordă dreptul de folosinţă specială asupra cotei de ½ din terenul în suprafaţă de 868 mp.

Constată dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din suprafaţa de 98 mp.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 323/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3119/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 285/2010. Civil ICCJ. Decizia nr. 2968/2010. Civil ICCJ. Decizia nr. 3034/2010. Civil ICCJ. Decizia nr. 3119/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 323/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs