ICCJ. Decizia nr. 2969/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2969/2010
Dosar nr. 22056/3/2006
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa chila nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului SC H.N. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea reclamantului E.S.M., continuată de reclamantul P.I.O., a obligat pârâţii B.A. şi B.A.A. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1, situat în imobilul din Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, parter, sect. 1, compus din 3 camere, vestibul, hali, baie, oficiu, bucătărie, două debarale, boxă în suprafaţă utilă de 127,64 m.p., împreună cu cota indiviză de 13,03% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 41,41 m.p.,. teren situat sub construcţie, precum şi garajul cu o suprafaţă utilă de 22,85 m.p., situat la aceeaşi adresă, împreună cu cota de 2,33% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 7,41 m.p., teren situat sub construcţie, a obligat pârâta H.(P.) D.A. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat la parterul imobilul din Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, sect. 1 compus dintr-o cameră, bucătărie, boxă în suprafaţă utilă de 23,11 m.p., împreună cu cota indiviză de 2,36% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 7,50 m.p., teren situat sub construcţie, a obligat pârâţii B.I., B.M. şi B.R. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 15, situat în imobilul din Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, et. 2, sect. 1, compus dintr-o cameră, bucătărie, debara, bucătărie, cămară, culoar, wc în suprafaţă utilă de 36,95 m.p., împreună cu cota indiviză de 3,77% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 11,98 m.p., teren situat sub construcţie, a obligat pârâţii G.A.R.Ş. şi G.A.G. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat la etajul 3 al imobilul din Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, sect. 1, compus din 3 camere, cămară, 2 balcoane, bucătărie în suprafaţă utilă de 156,81 m.p. şi cota indiviză din spaţiile deţinute în comun, respectiv, vestibul, bucătărie, SAS, baie, boxă, împreună cu cota indiviză de 16,01 % din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 50,88 m.p., teren situat sub construcţie, a obligat pârâta Constantinescu Dorina să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 13, situat în imobilul din Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, sect. 1, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, cu excepţia celui situat sub construcţii şi care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta P.G., a dispus radierea menţiunilor din CF nedefinitivă a localităţii Bucureşti, a dispus radierea menţiunilor din CF nedefinitivă; CF a localităţii Bucureşti, a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de reclamant privind desfiinţarea căiţilor funciare şi revenirea la situaţia anterioară.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Reclamantul a invocat drept titlu de proprietate, contractul de donaţie autentificat din 08 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notarială. În plus, s-a reţinut că acest act apare înscris în cartea funciară, după cum rezultă din copia cărţii funciare (fila 19). Faptul că numita M.M. a încheiat ulterior un contract de vânzare-cumpărare cu privire la parterul imobilului în litigiu nu are nici o semnificaţie juridică în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, având în vedere că reclamantul a justificat această calitate prin actul de donaţie, act juridic anterior şi cu privire la care nu s-a făcut dovada că ar fi fost desfiinţat în vreun fel, ceea ce înseamnă că, prin actul de donaţie a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei, în patrimoniul donatarului, astfel că vânzătoarea din actul ulterior nu mai avea ce înstrăina.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, tribunalul a constatat că se impune respingerea acesteia, având în vedere că prin petitul cererii de chemare în judecată se revendică şi terenul care nu a fost vândut chiriaşilor.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
Imobilul în litigiu a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, respectiv M.M., şi nu pe numele adevăratului proprietar, E.S.M., situaţie ce echivalează cu o preluare fără titlu a imobilului de către stat.
Tribunalul a constatat că, în prezenta acţiune în revendicare, părţile în litigiu deţin titluri valabile de proprietate, situaţie ce impune compararea lor şi stabilirea preferabilităţii unuia dintre acestea.
În circumstanţele particulare de învestire, s-a apreciat că nu se impune reanalizarea valabilităţii unuia sau altuia din titlurile aflate în conflict judiciar, şi nici principiile bunei credinţe sau ale erorii comune a proprietarului aparent, acestea din urmă neavând aplicabilitate în cauză. Faptul că nu s-au anulat titlurile pârâţilor nu împiedică admiterea acţiunii de faţă, întrucât menţinerea valabilităţii titlului pârâţilor face posibilă tocmai situaţia premisă - compararea de titluri invocată de reclamant în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun.
În ceea ce priveşte stabilirea preferabilităţii unuia din titluri, s-a reţinut că, datorită preluării fără titlu a imobilului în litigiu în stăpânirea statului, reclamantul şi pârâţii sunt în ipoteza de a invoca titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, care provin de la autori diferiţi. Tribunalul a constatat că titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar, fiind astfel mai vechi, în timp ce pârâţii au dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la un neproprietar.
Dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi considerat preferabil, având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparaţii persoanelor deposedate abuziv de bunurile lor. Date fiind aceste condiţii, doar pe ideea asigurării stabilităţii circuitului civil, nu se poate ajunge la concluzia că titlurile pârâţilor sunt preferabile şi, prin urmare, acţiunea în revendicare ar trebui respinsă.
În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţii legale care au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată, respectiv de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia.
Referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie şi ineficiente, cât şi faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparaţie rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparaţie efectivă putându-se realiza doar prin restituirea în natură a bunului.
În plus, s-a apreciat că acţiunea pendinte este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001 vizând doar raporturile dintre persoanele deposedate abuziv şi unităţile deţinătoare în concepţia art. 21 din legea mai sus menţionată.
În ceea ce o priveşte pe pârâta P.G., tribunalul a constatat că se impune respingerea ca neîntemeiată a acţiunii faţă de aceasta, având în vedere că, faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada că persoana în cauză ar exercita posesia asupra apartamentului nr. 14.
În ceea ce priveşte terenul care nu a fost vândut chiriaşilor, având în vedere că pârâtul Municipiul Bucureşti nu justifică nici un titlu, preluarea acestuia fiind fără titlu, pentru a asigura accesul la justiţie şi apărarea efectivă a dreptului de proprietate, în temeiul art. 480 C. civ., tribunalul a apreciat că se impune obligarea acestui pârât la restituirea terenului.
Prin decizia Civilă nr. 269 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului E.S.M., a respins apelul formulat de acesta ca fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală activă, a constatat ca rămasă fără efecte juridice cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O., a respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Primi instanţa a soluţionat corect excepţia de necompetenta materiala, întrucât a apreciat corect că principalul capăt de cerere al acţiunii reclamantului este cel privind revendicarea.
Pentru calificarea unui capăt de cerere ca fiind principal sau accesoriu nu prezintă importanţă ordinea în care acestea au fost formulate de către reclamant. Indiferent de poziţionarea lui în cadrul petitului acţiunii introductive de instanţă, are valoarea unei acţiuni principale capătul de cerere a cărui rezolvare nu depinde de soluţia dată celorlalte. Calificarea de către instanţă a capetelor de cerere ca fiind principale sau accesorii nu încalcă principiul disponibilităţii şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aceasta reprezentând un atribut al instanţei în exercitarea rolului activ, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Aspectele referitoare la constatarea preferabilităţii titlului reclamantului nu reprezintă o acţiune în constatare, ci argumente în susţinerea acţiunii în revendicare. Cu aceste precizări referitoare la modul de interpretare şi aplicare efectivă a dispoziţiilor legale procedurale sus-menţionate, luând în calcul şi valoarea obiectului litigiului, s-a concluzionat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze acţiunea reclamantului, în primă instanţă, este tribunalul.
Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, Curtea a constatat, în ceea ce-l priveşte pe mandatarul P.G.S. că, prin procura din 26 noiembrie 2002, depusă la fila 162 din dosarul tribunalului, E.V.S. l-a împuternicit pe P.G.S. să îl reprezinte în faţa organelor de stat pentru susţinerea drepturilor şi intereselor sale în legătură cu revendicarea, (...) vânzarea bunurilor sale mobiliare şi imobiliare. Procura dată la 31 ianuarie 2002, depusă la fila 193 din dosarul tribunalului, are acelaşi conţinut. Aceasta din urmă este procura în temeiul căreia avocatul I.A. a susţinut că a formulat acţiunea, astfel cum rezultă din declaraţia de la termenul din 7 martie 2007, consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată, de la fila 164 din dosarul tribunalului. Curtea a constatat că, prin înscrisul depus la fila 117 din dosarul tribunalului, reclamantul E.S.M., prin avocatul A.B.Ţ., a învederat că, în data de 25 septembrie 2003, a acordat procura nr. 3971 în favoarea fiului său P.S., iar în luna iulie 2006 a revocat procura menţionată, astfel cum rezultă din înscrisul alăturat, depus la filele 118 - 121 din dosarul tribunalului. De asemenea, s-a reţinut că, din declaraţia dată în faţa notarului S.R.L. din Spania, cu apostila la 10 noiembrie 2006, de la fila 139 din dosarul tribunalului, rezultă că, la data de 2 noiembrie 2006, E.S.M. (cunoscut drept E.V.M.S., cu document naţional de identitate nr. 50.679.483) a revocat toate puterile conferite de către ex-mandatarul său, domnul P.S., avocatului I.A., întrucât acest avocat a fost angajat de către fiul său, P.S., fără consimţământul său.
Prin încheierea de la termenul de judecată din 18 aprilie 2007 (fila 180), tribunalul a constatat că, prin declaraţia autentificată sub nr. 427 din 8 martie 2007, S.M., în calitate de mandatar al reclamantului, a reziliat contractele de asistenţă încheiate cu Cabinetul individual de avocatură M.H.C. şi că acelaşi mandatar l-a împuternicit pe avocatul I.A. în dosarul pendinte.
În ceea ce-l priveşte pe mandatarul S.M.A., Curtea a constatat că acesta, mandatar al lui E.S.M. în baza procurii generale autentificate din 1 august 2006, de notarul public J.M.R.C. din Spania, apostilată la Madrid la data de 17 august 2006 de către Decanul Colegiului Notarial din Madrid, a declarat că reziliază toate contractele de asistenţă juridică încheiate cu cabinetul individual avocat dr. L.D.G., precum şi toate contractele de asistenţă juridică încheiate cu Cabinetul individual de avocat M.H.C. De asemenea, în baza aceleiaşi procuri, S.M.A., mandatar al lui E.S.M., l-a împuternicit pe avocat I.A. să-l reprezinte în instanţă în procesele având ca obiect acţiunile în revendicarea imobilelor ce au fost deţinute în proprietate de S.E.V., procura specială fiind depusă la fila 176 din dosarul tribunalului.
Curtea a constatat ca o concluzie a celor prezentate anterior că, la data de 23 aprilie 2008, E.S.M. a ratificat, prin documentul semnat, toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar şi imobiliar al mandantului. Astfel, prin înscrisul întocmit în faţa notarului B.M.O., depus la fila 116 din dosarul Curţii, E.S.M., identificat cu documentul naţional de identificare spaniol, a prezentat notarului paşaportul românesc eliberat cu numele E.V.S. şi l-a împuternicit pe P.G.S. să iniţieze orice fel de acţiune juridică sau administrativă. Mandantul a ratificat prin acest document toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar şi imobiliar al mandantului, documentul fiind înregistrat la notarul B.M.O. din 23 aprilie 2008, apostilat la aceeaşi dată de către Decanul Colegiului de Notari din Madrid.
Împuternicirea menţionată a fost obţinută după momentul sesizării primei instanţei, însă aceasta nu afectează valabilitatea actului de procedură, întrucât, prin necontestarea actelor de procedură anterioare, şi, mai mult, prin confirmarea lor expresă, actele de procedură au fost ratificate de către cel reprezentat.
În consecinţă, s-a reţinut că titularul dreptului a ratificat expres actele făcute de fiul său, mandatarul P.G.S., ratificarea valorând mandat, sancţiunea nulităţii actelor de procedură efectuate de acest mandatar neputând opera, indiferent de revocările unor procuri anterioare sau de împuternicirile acordate lui S.M.A.
În ceea ce priveşte excepţia lipsa calităţii procesuale active a apelantului E.S.M., Curtea a constatat că acţiunea a fost formulată de reclamantul E.S.M., care însă, ulterior introducerii acţiunii, a transmis dreptul litigios către cesionarul P.I.O. Astfel, drepturile şi obligaţiile procedurale care determină calitatea procesuală activă au fost transmise unei părţi străine de procesul iniţial.
Prin contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, autentificat 13 noiembrie 2006, de Biroul notarilor publici asociaţi B.R.C. şi F.M., P.I.O. a cumpărat dreptul litigios care face obiectul prezentului dosar, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. Lascăr Catargiu, sector 1. Acest contract conferă cumpărătorului calitatea procesuală de reclamant. Acesta preia procesul în starea în care se găseşte în momentul în care are loc transmiterea, şi din acest moment judecata va avea loc în contradictoriu cu acesta, toate actele de procedură fiind îndeplinite în persoana sa. In această situaţie, prin transmiterea dreptului litigios, E.S.M. a pierdut calitatea procesuală de reclamant, aceasta fiind preluată de cesionarul P.I.O. Această împrejurare a fost în mod corect constatată de prima instanţă, prin încheierea de la termenul de judecată din 07 noiembrie 2007.
Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor procesuale, şi, astfel, a calităţii de reclamant, include şi dreptul de a formula apel. Drept consecinţă, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului E.S. şi, pe acest temei, a respins apelul acestuia pe acest temei.
Prin cererea depusă la termenul de judecată din 26 mai 2008, reclamantul P.I.O. a declarat, în temeiul art. 293 C. proc. civ., că aderă la apelul formulat de E.S.M.
Potrivit art. 293 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.
Întrucât, în cauză, aderarea la apel s-a făcut la data de 26 mai 2008, după împlinirea termenului de apel, nu poate fi considerată apel principal, şi, întrucât apelul la care acesta a aderat a fost respins pentru lipsa calităţii procesuale, faţă de prevederile art. 293 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat ca fiind rămasă fără efecte juridice cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O.
Motivul de apel prin care apelanţii - pârâți au susţinut ca reclamantul E.S.M. (E.V.S.) nu a dovedit că este una şi aceeaşi persoană cu I.V.S. cel care a primit cu titlul de donaţie de la mătuşa sa imobilul în litigiu, a fost apreciat ca nefondat.
Astfel, în actul de donaţie autentificat prin procesul - verbal din 08 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numele donatarului este consemnat ca fiind I.V.S. De asemenea, în Cartea funciară, înscrierea dreptului de proprietate a fost făcută în favoarea lui S.I.V.
În certificatul de naştere aflat la fila 38 din dosarul tribunalului, rezultă că S.E.V. s-a născut la 8 iunie 1916, la Berna, tatăl fiind M.S. de cetăţenie română, iar mama Z.S., născută M. Aceasta din urmă este fiica lui L.M. şi a M.M., astfel cum rezultă din extrasul din registrul actelor de naştere din 1890, de la fila 43 din dosarul tribunalului. Căsătoria acesteia cu S.M. este confirmată de certificatul de căsătorie de la fila 44. Cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată la 24 decembrie 1998 - fila 238 din dosarul tribunalului - a fost semnată de E.V.S. De asemenea, în paşaportul depus în copie la fila 37 din dosarul tribunalului, este consemnat numele S.E.V., născut la 8 iunie 1916. Numele S.I.V. este consemnat în adeverinţa din 28 ianuarie 1998 eliberată de Primăria municipiului Brăila, de la fila 240 din dosarul tribunalului, din care rezultă că, în registrele de stare civilă ale acestei localităţi, a fost înregistrată căsătoria dintre S.I.V. şi A.P.F., părinţii lui S.I.V. fiind S.M. şi Z. Aceste din urmă aspecte, şi anume numele părinţilor, S.M. şi Z. rezultă şi din certificatul de naştere al reclamantului, menţionat mai sus, eliberat cu numele S.E.V.
Aceleaşi date de identificare, şi anume data naşterii, 8 iunie 1916, locul naşterii, Berna, părinţii, M. şi Z., rezultă şi din certificatul de viaţă şi stare civilă eliberat de Registrul civil din Spania.
Pe numele E.S.M., născut la Berna, la 8 iunie 1916, fiul lui M. şi Z., a fost eliberat Documentului naţional de identitate 50.679.483, depus în copie la fila 237.
E.S.M., cu document naţional de identitate nr. 50.679.483, s-a prezentat în faţa notarului S.R.L. din Spania, astfel cum rezultă din declaraţia dată în faţa notarului, cu apostila la 10 noiembrie 2006, de la fila 139 din dosarul tribunalului.
Având în vedere toate aceste considerente prezentate anterior, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a considerat că, faţă de înscrisurile depuse la dosar, diferenţele care apar între numele trecut în actul de donaţie şi numele actual al reclamantului se datorează modului în care s-a făcut transcrierea acestuia în limba spaniolă, fapt ce rezultă din coroborarea înscrisurilor menţionate mai sus.
Sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii reclamantului cu privire la introducerea în cauză a lui P.I.O., în calitate de reclamant, conform contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, Curtea a constatat că, prin încheierea din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus, la solicitarea reclamantului, introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a lui P.I.O., ca urmare a transmiterii calităţii procesuale, faţă de prevederile contractului depus la dosar.
În această situaţie, Curtea nu a reţinut susţinerile apelanţilor - pârâţi referitoare la inadmisibilitatea cererii de introducere în cauză a reclamantului, în raport de dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
Faptul că acţiunea vizează dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu schimbă concluzia expusă mai sus, dreptul litigios putând forma obiect al cesiunii şi în astfel de cazuri.
Apelanţii-pârâţi au mai susţinut că, în realitate, ceea ce s-a înstrăinat a fost chiar dreptul de proprietate al reclamantului, ceea ce nu poate fi îngăduit în configuraţia impusă de legile speciale care reglementează regimul juridic al bunului asupra căruia poartă dreptul.
Astfel, rezultă din contractul menţionat, că dreptul litigios a format obiectul vânzării, cumpărătorul subrogându-se în toate drepturile şi obligaţiile vânzătorului care decurg din acţiunea civilă care face obiectul prezentului dosar.
Apelanţii-pârâţi au arătat că regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementat de legi speciale, care enumera în mod exhaustiv categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, ceea ce ar determina inadmisibilitatea introducerii în cauză a cesionarului, susţinere care nu poate fi reţinută, faţă de împrejurarea că, în cauză, acţiunea nu a fost formulată în procedura prevăzută de legea specială.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului E.S.M. a fost soluţionată corect de prima instanţă, relevante pentru o astfel de concluzie fiind următoarele considerente:
Prin actul de donaţie autentificat prin procesul verbal din 8 martie 1944 de Tribunalului Ilfov, secţia notariat, M.G.M. a donat nepotului său, I.V.S., imobilul în litigiu, pe care aceasta îl deţinea în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1926, transcris la Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Din copia Cărţii Funciare de la fila 19 din acelaşi dosar rezultă că, asupra imobilului în litigiu, compus din teren, casă şi curte, casa având subsol, parter, 2 etaje, mansardă, curte în faţă şi curte interioară, în baza procesului - verbal din 13 iulie 1945, a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui S.I.V.
Prin procesul - verbal din 27 februarie 1940, depus la fila 139 din dosarul Curţii, s-a dispus a se înscrie dreptul de proprietate al M.M. în baza actului încheiat la 16 aprilie 1926, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat la nr. x/1926 şi transcris sub nr. x/1926, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Bd. Lascăr Catargiu . în acest proces verbal, la 13 iulie 1945, s-a efectuat menţiunea că, prin actul autentificat cu nr. x/1944 şi transcris la nr. x/1944, M.G.M. a donat imobilul lui S.I.V.
Curtea a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în Cartea funciară, publicitatea dreptului fiind astfel realizată, fără ca aceasta, în sine, să valoreze titlu de proprietate în sistemul intermediar al cărţilor de publicitate imobiliară reglementat de Legea nr. 242/1947, publicitatea imobiliară a făcut ca actul juridic înscris să fie opozabil terţilor, fără ca înscrierea să aibă efectul constitutiv prevăzut de Decretul nr. 115/1938.
Din copia contractului de vânzare - cumpărare de la fila 274 din dosarul tribunalului, rezultă că, la data de 4 noiembrie 1946, M.G.M. a vândut A.K., parterul imobilului din Bucureşti, B-dul Lascăr Catargiu, contractul fiind autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat din 14 noiembrie 1946.
În ceea ce priveşte efectele acestui contract, s-a reţinut că încheierea acestui contract cu privire la parterul imobilului în litigiu nu are nici o semnificaţie juridică în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, având în vedere că reclamantul justifică această calitate prin actul de donaţie, act juridic anterior. Astfel, prin actul de donaţie a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei în acela al donatarului, transfer opozabil terţilor prin înscrierea dreptului în cartea funciară, situaţie în care încheierea ulterioară a unui contract de vânzare - cumpărare, fără a se efectua formalităţile de publicitate imobiliară, este lipsită de efecte juridice în ceea ce-l priveşte pe reclamant. Mai mult, s-a reţinut că, la un moment ulterior, întregul imobila fost naţionalizat de la M.M.
În ceea ce priveşte identitatea dintre intimata donatoare şi cel revendicat de reclamant, Curtea a constatat că, din adresa emisă de Primăria municipiului Bucureşti de la fila 132 din dosarul Curţii, rezultă că imobilul care poartă numărul 20 pe Bd. Lascăr Catargiu sector 1 a purtat pe Bd. Lascăr Catargiu de la nivelul anului 1926 şi pe Bd. Ana Ipătescu la nivelul anului 1948. Artera de circulaţie din Bucureşti, sector 1, care începând cu anul 1995 poartă denumirea de Bd. Lascăr Catargiu a purtat denumirea de Bd. Lascăr Catargiu din anul 1912 şi Bd. Ana Ipătescu din anul 1948. Astfel, la momentul donaţiei, 1944, artera purta numele de Bd. Lascăr Catargiu, la momentul naţionalizării, în 1950, artera purta numele de Bd. Ana Ipătescu iar după 1995, la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, Bd. Lascăr Catargiu.
Componenţa imobilului rezultă din procesul verbal emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor funciare din 27 februarie 1940, depus la fila 139 din dosarul Curţii, şi anume: un corp de casă cu subsol format din pivniţă, parter, etaje şi mansardă, fiecare având câte 6 camere, hali, baie, bucătărie, 2 camere de servitori şi closet, curte în faţă şi curte interioară. Aceeaşi componenţă a imobilului rezultă şi din copia cărţii funciare în care a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea donatarului.
Cu privire Ia accepţia lipsei de interes legitim în promovarea cererii în revendicare, s-a reţinut că interesul este una din condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile şi constă în folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punând în mişcare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere protejat.
În cauză, folosul practic urmărit de reclamant este redobândirea bunului revendicat. Acest interes nu vine în contradicţie cu legea, faptul că reclamantul a ales o anumită cale procesuală pentru obţinerea folosului urmărit nu presupune nelegitimitatea interesului, reclamantul fiind cel care are dreptul să aleagă calea procesuală pe care înţelege să o urmeze, supunându-se regulilor pe care acea cale le impune. Decăderea invocată de apelanţi se referă la imposibilitatea de a obţine măsuri reparatorii în cazul în care ar fi fost urmată procedura Legii nr. 10/2001, iar notificarea nu ar fi fost formulată în termen.
Primi instanţă a soluţionat corect şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, statuând că, în privinţa temeiului juridic al acţiunii, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acţiunea în revendicare reglementată de art. 480 şi următoarele C. civ. este o acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut astfel că natura juridică a acestor acţiuni civile este diferită, pentru motivele prezentate în paragraful anterior, chiar dacă obiectul material este acelaşi.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat să solicite retrocedarea în natură a acestor imobile, sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foştii proprietari aveau posibilitatea de a obţine despăgubiri cu privire la respectivele bunuri. Nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În motivarea deciziei s-a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, în ceea ce priveşte asigurarea accesului la justiţie, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Fairr Mat împotriva Românie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care această cale nu este una efectivă. Instanţa europeană a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statuează expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale
În ceea ce priveşte preluarea imobilului în litigiu, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat prima instanţa că imobilul a fost naţionalizat pe numele altei persoane, M.M. şi nu pe numele adevăratului proprietar, imobilul fiind astfel preluat fără titlu.
Mai mult, măsura naţionalizării aplicată prin Decretul nr. 92/1950 era contrară Constituţiei din 1948, în vigoare la data adoptării decretului, prevederilor Codului civil - art. 481 C. civ. care statuează că nimeni că nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire - şi tratatelor internaţionale la care România a aderat.
De asemenea, preluarea imobilului de către stat nu putea fi legitimă, dat fiind faptul că acest act normativ contravenea unor dispoziţiilor constituţionale din art. 8, 10 şi 16 privind ocrotirea dreptului de proprietate, precum şi textului art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la momentul respectiv. La data la care imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut în proprietatea statului, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) şi (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea condamnatului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deşi nu ar putea constitui un bun în sensul Convenţiei un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii.
În consecinţă, având în vedere că s-a dovedit dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate şi existând recunoaşterea din partea statului, prin legislaţia adoptată, că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una abuzivă, Curtea a reţinut că reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
În ceea ce priveşte titlurile pârâţilor, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul situaţiei bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate, nicio altă dispoziţie nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea în patrimoniul său şi pentru care nu avea un titlu valabil.
În această situaţie, vânzarea de către stat a bunului reclamantului unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantului, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Faptul că apelanţii-pârâţi au încheiat contractele de vânzare - cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiţie, nu poate justifica acordarea preferabilităţii contractelor acestora, în condiţiile în care statul, care a transmis acest drept de proprietate pârâţilor, nu avea un titlu valabil asupra imobilului.
De asemenea, în materie imobiliară, chiar dacă pârâţii care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună credinţă, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect.
Pe de altă parte, persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se referă la raporturile dintre stat şi persoanele care au cumpărat de la stat, şi nu poate fi invocat contra reclamantului, pentru a justifica lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv de stat.
Vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat să se bucure de dreptul său de proprietate, situaţie care, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
În consecinţă, Curtea a reţinut că vânzarea apartamentelor de către stat a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale şi că această ingerinţă nu era prevăzută de lege, legea menţionată interzicând vânzarea imobilelor pentru care statul nu deţinea un titlu.
Reţinând că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea bunului său nu este prevăzută de lege, Curtea a constatat că în mod corect a dispus prima instanţă restituirea către reclamant a bunului proprietatea sa, având în vedere necesitatea respectării exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Împotrivi deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs următoarele părţi :
(I) reclamanţii E.S.M. şi P.O. la data de 10 iunie 2010;
(II) pârâta H.(P.) D.A., la data de 12 iunie 2009;
(III) pârâţii G.A.G. şi G.A.R.Ş., la data de 15 iunie 2009;
(IV) pârâţii B.A., B.A., B.I., B.M., B.R. şi C.D.E. la data de 12 iunie 2010;
(V) Consiliul General al Municipiului Bucureşti la data de 11 iunie 2010, prin care au anexat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, dar şi de netemeinicie.
(I). Recurenţii-reclamanţi E.S.M. şi P.I.O. au susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;
Soluţia de respingere a apelului reclamantului E.S.M. nu se justifică, întrucât chiar dacă s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a dreptului litigios între E.S.M. şi P.I.O., reclamantul iniţial şi-a păstrat calitatea de parte în proces, un argument relevant în acest sens fiind şi faptul că prima instanţă l-a consemnat ca atare în citativ. În aceste condiţii particulare, care au configurat existenţa unui veritabil consorţiu procesual activ, înstrăinarea dreptului litigios nu-1 poate exclude din ecuaţia procesuală pe reclamantul iniţial E.S.M.
În privinţa fondului cererii de chemare în judecata, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa primei instanţe, menţinută în apel, comportă o singura critică, anume soluţia de respingere a cererii de revendicare faţă de intimaţii-pârâţi P.G.R. şi P.M.A.
S-a susţinut că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 mai 1997, fostei chiriaşe D.E., dreptul de proprietate astfel dobândit transmiţându-se ca efect al devoluţiunii succesorale legale, intimaţilor-pârâţi, în calitatea acestora de descendenţi ai defunctei D.E.
Dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate s-a realizat de la un versus dominus şi cu înscrierea acestuia în cartea funciară, cu mult înaintea dobândirii dreptului de proprietate al foştilor chiriaşi, ceea ce înseamnă că trebuie recunoscut dreptului acestuia o forţă juridică superioară. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, pârâta nu a fost de bună-credinţă, întrucât cuprinsul cărţii funciare îl menţiona în mod expres pe titularul dreptului de proprietate al imobilului.
Ceea ce este caracteristic speţei deduse judecăţii este faptul că, atât reclamanţi, cât şi pârâţii invocă titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, titluri ce provin de la autori diferiţi. In această situaţie, regula care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun este aceea că va avea câştig de cauză partea al cărui titlu este mai preferabil potrivit principiului mm) plus juris in diurn transfere protest quam ipse habet.
(II). Recurenta-pârâtă H.(P.)D.A. a susţinut următoarele critici de pretinsa nelegalitate/ netemeinicie:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost soluţionată în mod greşit, întrucât acţiunea reclamantului are ca obiect un imobil naţionalizat, motiv pentru care aceasta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legale derogatorii de la dreptul comun, respectiv dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie ” .
Problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, atunci când a admis recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a statuat astfel că, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării (dispoziţiile art. 480 C. civ.).
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost soluţionată în mod greşit, întrucât în lipsa unei procuri speciale prin care persoana reprezentată să-1 împuternicească expres pe reprezentantul său cu exerciţiul actelor de chemare în judecată, neregularitatea invocată nu poate fi justificată.
Îndeplinirea calităţii de reprezentant al persoanei care acţionează în numele reclamantului şi exercită dreptul acestuia de a formula cererea de chemare în judecată se verifică în raport de momentul depunerii cererii de chemare în judecată, în concordanţă cu dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2006, prin mandatar S.P.G., conform unei procuri datate 17 septembrie 2004, fără însă ca această procură să fi fost prezentată instanţei de judecată. Au fost invocate nenumărate alte procuri generale, însă la rândul lor şi acestea au fost revocate de către reclamant înainte de data introducerii acţiunii. O cerere de chemare în judecată semnată în baza unui mandat revocat nu poate fi considerată ca fiind valabilă.
În apel, s-a depus o procură generală, datată 23 aprilie 2008, în care s-a făcut menţiunea că reclamantul iniţial E.S.M. înţelege să ratifice toate actele pe care le-a făcut sau le va face în viitor mandatarul său S.P.G. cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar si imobiliar al mandantului, însă aceasta nu are relevanță juridică, întrucât un mandat revocat nu mai poate fi reactivat.
(III). Recurenţii/ pârâţii G.A.G. şi G.A.R.Ş. au susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;
Decizia atacata a fost data cu încălcarea dispoziţiilor art. 67 şi art. 68 alin. (1) C. proc. civ., întrucât procura pentru exerciţiul dreptului de chemare in judecată trebuia să fie una specială. Acţiunea a fost introdusă şi semnată, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată de avocatul I.A., în temeiul unei delegaţii avocaţiale, semnată de aşa-zisul mandatar al reclamantului, S.P.G., conform unei procuri generale, care ulterior a fost revocată, tocmai pentru motivul că mandatarul îl angajase pe avocatul I.A., fără consimţământul mandantului.
Procura generală depusă ulterior la dosarul cauzei, în cuprinsul căreia s-a făcut menţiunea că reclamantul ratifică toate actele pe care le-a făcut sau le va face în viitor reprezentantul său, nu are relevanţă juridică, având în vedere că mandatul general iniţial a fost revocat. Mai mult, nu s-a avut în vedere că ratificarea actelor făcute de mandatar cu depăşirea limitelor mandatului se putea face doar printr-o procură specială.
Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu nesocotirea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, a art. 329 C. proc. civ. si a Legii nr. 10/2001, atunci când a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun.
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, atât pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi pentru cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, reclamantul trebuia să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de această lege.
Prin această decizie s-a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării - dispoziţiile art. 480 C. civ.
Nu este admisibilă acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, întrucât, in conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4), coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Instanţa de apel a ignorat şi principiile dezvoltate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, referitoare la problema raportului dintre legea internă - Legea nr. 10/2001 - şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Aprecierea instanţei de apel că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le-ar încalcă acestora dreptul de acces la o instanţă de judecată, nu poate fi primită, în condiţiile în care reclamantul a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, pe care însă nu a mai dorit să o finalizeze.
Mai mult, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că, exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectat, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă. Obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, însă, Curtea a considerat necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări să nu creeze noi neajunsuri disproporţionate, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat cândva aceste bunuri. (Cauza Relu contra României).
Hotărârea pronunţata în apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 ale Legii nr. 1/2009, atunci când a constatat că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului în litigiu şi că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Recurenţii-pârâţi au dobândit apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 1996, în condiţiile speciale ale Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului neexistând nici un impediment de fapt sau legal pentru achiziţionarea acestuia. Vânzătorul nefiind notificat sau înştiinţat de vreo intenţie de retrocedare avea, în aparenţă, toate atributele unui adevărat proprietar, iar recurenţii deţineau calitatea de chiriaşi, fiind îndreptăţiţi la cumpărare. Apartamentul în litigiu fusese naţionalizat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, act normativ care a produs efecte juridice imediate asupra patrimoniului persoanei de la care a fost preluat bunul, respectiv bunul a fost scos din circuitul civil general. Bunul a fost reintrodus în circuitul civil general în temeiul şi în condiţiile reglementate de Legea nr. 112/1995. Este cert că, din 20 aprilie 1950 şi până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul a exercitat public toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv prerogativa dispoziţiei, iar recurenţii, în calitate de chiriaşi, au dobândit apartamentul de la stat, cu respectarea condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995.
În prezent, titlul reclamantului nu dă dreptul acestuia să exercite nici acte de conservare, nici de administrare şi nici de dispoziţie cu privire la apartament.
Constatarea instanţei că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului în litigiu şi că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi reţinută, mai ales că aceasta constatare a fost efectuată cu încălcarea principiului disponibilităţii, instanţa nefiind sesizată cu o astfel de cerere, mai mult această împrejurare nu a fost supusă dezbaterii părţilor în cursul procesului.
Valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului era o chestiune de apreciere exclusiv judiciară, recunoscută numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, la data de 24 noiembrie 1998.
Hotărârea pronunţată a încălcat şi prevederile Legii nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legi nr. 10/2001, putință în Monitorul Oficial nr. 63 din 03 februarie 2009, întrucât depoziţiile art. 1 pct. 11 din Legea nr. 1/2009 exprimă voinţa legiuitorului de a considera titlul opus de recurenţii-pârâţi cu foiţa juridică a unui adevărat titlu de proprietate, opozabil erga omnes de la data perfectării lui.
Prin urmare, recurenţii-pârâţi au dobândit in patrimoniu un drept de proprietate actual, apt a fi exercitat în deplinătatea prerogativelor sale, spre deosebire de reclamant, în patrimonial căruia nu se verifică existenta unui drept de proprietate.
Prin art. 1 pct. 13 din Legea nr. 1/2009 a fost introdus la art. 46 din Legea nr. 10/2001, un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins: „persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzuta de prezenta lege, după intrarea acesteia în rigoare. Prevederile prezentei legi, se aplica cu prioritate ” .
(IV) Recurenţii - pârâţi B.A., B.A.A., B.I., B.M., B.R. şi C.D. au susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;
Privind dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „hotărârea recurată cuprinde motiv contradictorii ori nu cuprinde motivele pe care se sprijină” - au susţinut că, pe parcursul soluţionării apelului, au intervenit modificări legislative direct incidente în cauză - Legea nr. 1/30 ianuarie 2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 - la termenul de judecată din 23 februarie 2009, recurenţii solicitând în mod expres aplicarea imediată a legii noi, solicitare rămasă însă fără nici un rezultat.
Vătămarea provocată prin această omisiune de evaluare şi motivare este evidentă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie „legea dispune numii pentru viitor, cu excepţia legi penale mii favorabile”, respectiv potrivit art. 1 C. civ. „legea dispune numii pentru viitor, ea nu are putere retroactivă ” .
Aplicarea în timp a normelor de drept este guvernată atât de principiul neretroactivităţii legii noi, cât şi de principiul aplicării imediate a legii noi. In cauza de faţă trebuia să se aplice raţionamentul conform căruia legea nouă se aplică, în principiu, tuturor situaţiilor juridice născute, modificate sau stinse, după intrarea sa în vigoare, dar şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor juridice ale situaţiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.
În cazul proceselor în curs de judecată, dispoziţiile legale de drept substanţial survenite sunt aplicabile inclusiv în situaţia în care există o hotărâre de primă instanţă, împotriva căreia s-a declarat apel în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (art. 292 şi art. 294 C. proc. civ.).
Sub un alt aspect, pe acelaşi temei de drept procedural, s-a susţinut că, în expunerea de motive a deciziei atacate, pe de o parte, s-a reţinut că: „dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în cartea funciară, fără ca aceasta, în sine, să valoreze titlu de proprietate, fără ca înscrierea să aibă efectul constitutiv prevăzut de Decretul nr. 115/1938” iar, pe de alta parte, s-a păstrat sentinţa primei instanţe, care a reţinut în considerente că reclamantul „invoca drept titlu actul de donaţie autentificat de Tribunalul Ilfov - secţia notariala sub nr. 6119 din 8 martie 1944, titlu valabil şi care produce efecte juridice faţă de toate persoanele. În plus, acest act apare a fi înscris in cartea funciară, după cum rezultă din copia cărţii funciare, iar pârâţii, deşi susţin că nu s-a aplicat Decretul-lege 115/1938 in Vechiul Regat, decât in anumite localităţi, totuşi nu explică cum se face că pentru imobilul in litigiu s-a întocmit carte funciară ” .
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul iniţial, E.S.M., nu mai are calitate in cauză. S-a reţinut că dreptul litigios s-a transmis către P.I.O. Actul constatator al vânzării-cumpărării de drepturi litigioase stabileşte expres că: „subsemnatul mandatar al vânzătorului nu garantez existenţa dreptului cedat”; „subsemnatul mandatar al vânzătorului declar că vânzătorul (..) a dobândit dreptul litigios înstrăinat prin donaţie de la bunica sa...”; „...dreptul de proprietate asupra imobilului nu este supus unei alte contestaţii judiciare în afara celei de mai sus”. Analiza clauzelor contractuale impune concluzia că, în realitate, ceea ce s-a înstrăinat este dreptul de „a solicita si a obţine o hotărâre judecătorească pentru acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor şi de a se dispune înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate cu titlu de drept de donaţie”. Nu s-a înstrăinat dreptul de proprietate al reclamantului iniţial, drept caracterizat prin neexercitare efectiva de la data încheierii pretinsului act de donaţie si până in prezent de către pretinsul donatar.
Dezlegările date in legătura cu fondul litigiului ignoră total clauzele titlului invocat de cesionarul de drept litigios, care a dobândit drepturi in regim aleatoriu, inapte a avea configuraţia specifică drepturilor „reclamantului E.S.M.”, cu care se compară permanent drepturile opuse de recurenţi. De la pag. 17, alin. (3) si pana la pag. 24 din decizie, litigiul se soluţionează ca si când reclamant in proces a rămas permanent E.S.M., deşi s-a păstrat sentinţa, care a reţinut ca acesta nu mai are calitate procesuală in cauză, iar decizia dată in apel consacră expres această situaţie. Faţă de această situaţie consemnată anterior, recurenţi au susţinut că există o contradicţie în expunerea de motive a deciziei instanţei.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunţata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea teşita a legi” - s-a susţinut că instanţa de apel a soluţionat incorect excepţia de necompetenţă materiala deprimă instanţă a tribunalului
Acţiunea formulată de reclamantul iniţial E.S.M. a avut şase capete de cerere. Primele două - Al şi A2 - sunt capete principale de cerere. Din formularea acţiunii rezultă neechivoc împrejurarea că reclamantul a solicitat, numai ca o consecinţa a admiterii punctelor Al şi A2 (capete de cerere din cererea principala), radierea înscrierilor din C.F., iar, ca efect al acestor operaţiuni, desfiinţarea Cărţilor Funciare si reînscrierea acestora in CF.
În situaţia în care reclamantul formulează mai multe capete principale de cerere, întemeiate pe fapte sau cauze diferite, instanţa competentă se stabileşte în raport cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte.
În cazul în care mai multe capete principale de cerere, întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, iar cererea cuprinde si capete principale de cerere si capete de cerere subsecvente (accesorii), instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de pretenţia ce face obiectul capătului principal de cerere.
Art. 1 pct. 1 C. proc. civ. statuează cu valoare de principiu ca judecătoriile judeca în primă instanţă „toate procesele si cererile in afara de cele date prin lege in competenta altor instanţe”.
În raport cu temeiurile de drept invocate in cererea principală, respectiv dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. si ale art. 38 din Legea nr. 115/1938, incident in cauză conform deciziei nr. XXI din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată in recurs in interesul legii (M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006), in speţă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti este competenţa să judece acţiunea in primă instanţă (ca instanţă de la locul situării imobilului, in care sunt incluse apartamentele deţinute de pârâţii proprietari).
Potrivit art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii si incidentale sunt in căderea instanţei competente să judece cererea principală, deoarece operează prorogarea legala de competentă.
Greşeala de judecată este evidentă, întrucât s-a denaturat conţinutul expres al cererilor prin care s-a tins la restabilirea situaţiei din cartea funciara din 1940, printr-o acţiune specifica, de rectificare a cărţii funciare, si nu printr-o acţiune in revendicare, specifica regimului de inscripţiuni - transcripţiuni.
S-a susţinut totodată că s-a soluţionat greşit problema modalităţii de introducere în cauză a cesionarului de drepturi litigioase, P.I.O., conform contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase încheiat in timpul procesului de faţă. Cererea de introducere in cauză a lui P.I.O. a fost formulată oral, fără motivare, la termenul de judecată din 7 februarie 2007, în faţa primei instanţe. Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus citarea in cauză, in calitate de reclamant, a lui P.I.O., cu motivarea că a intervenit transmisiunea calităţii procesuale active.
Procedeul folosit de instanţă este incorect in raport de dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ., întrucât introducerea in cauză a unui terţ nu se poate face decât in baza unui act de procedură întocmit în scris, motivat în fapt şi în drept, in condiţiile prevăzute de art. 82 C. proc. civ., care consacră regula conform căreia „orice cerere adresata instanţelor judecătoreşti trebuie sa fie făcuta in scris…” și să aibă cuprinsul legal reglementat. Art. 57 alin. (1) C. proc. civ. reglementează expres cererea făcută de oricare dintre părţi in condiţiile în care ea „va fi motivată si se va comunica, atât celui chemat, cat si părții potrivnice”.
Situaţia este aceeaşi in cazul transmisiunii calităţii procesuale, in înţelesul dat acestei noţiuni de prima instanţă, dacă o asemenea calitate, desprinsă de drepturile substanţiale ce o întemeiază, poate fi obiect al unei transmiteri convenţionale cu titlu oneros.
Introducerea în cauză a unui alt reclamant, ceea ce implică scoaterea din proces a reclamantului iniţial, s-a făcut pentru a exclude verificările ce se impuneau a fi făcute in persoana reclamantului iniţial si pentru a se şterge „urmele” neregularităților derivate din procuri succesiv revocate, contradictorii ori inexistente.
Reclamantul (cesionar), care a preluat prin subrogare toate drepturile si obligaţiile vânzătorului de drepturi litigioase (reclamantul iniţial) nu are si nu poate avea calitatea pretinsă in acţiune, aceea de proprietar al imobilului, de la care statul l-a preluat prin Decretul nr. 92/1950.
Reclamantul - cedent/ vânzător - nu deţinea şi nu deţine un drept apt a fi exercitat în toate atributele sale, pentru ca îndreptăţirea legală, invocată in cererea dedusă judecăţii, se refera la un drept al cărui exerciţiu în persoana sa a fost neexercitat o lungă perioadă de timp, după aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementat de legi speciale, de reparaţiune, care enumera în mod exhaustiv categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii. Raţiunea Legii nr. 10/2001 este aceea de a se acorda măsuri reparatorii constând în restituie în natură sau, după caz, în echivalent, proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către stat.
S-a ajuns la fraudarea legislaţiei speciale, prin procedeul cesiunii de drepturi litigioase si la admiterea cererii de revendicare făcută de un terţ străin de preluarea bunului de către stat si neîndreptățit la reparaţie, pe baza unui „drept la bun”, deoarece specula cu litigii este inaptă a crea drepturi pe care legislaţia specială reparatorie le-a recunoscut exclusiv unor persoane cu vocaţia „victimei” expropriate.
Un alt aspect de nelegalitate susţinut - s-a refuzat, fără temei legal, verificarea directă și nemijlocită a identităţii dintre bunul menţionat in pretinsul act de proprietate al autorului reclamantului și bunul revendicat.
Susţinerile cedentului (reclamantul iniţial) au fost in sensul că la 4 martie 1944 i s-a „transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, situat pe B-dul. Lascăr Catargiu, ca efect al donaţiei (..) înscrisă prin procesul - verbal din 08 martie 1944 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat ” .
Potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat prin procesul - verbal din 14 noiembrie 1946 la Tribunalul Ilfov, A.K. este fostul proprietar al parterului imobilului, de la care bunul a fost preluat de către stat. Cel puţin în partea privitoare la parterul imobilului, situaţia contrară celei pretinse de reclamant a fost dovedită.
S-a susţinut constant că bunul revendicat - teren si construcţie - căruia îi aparţin apartamentele cumpărate de recurenţii-pârâţi, nu sunt identice, in sensul ca apartamentele au suferit transformări esenţiale, care echivalează cu modificarea alcătuirii efective a construcţiei.
Instanţa de apel a refuzat verificarea apărărilor si a concluzionat că identitatea imobilului revendicat cu cel preluat de stat s-a dovedit prin actul depus la fila 139 (dosar apel) si prin adeverinţa eliberata de Primăria Municipiului Bucureşti (f. 128, dosar apel), ce cuprinde istoricul schimbărilor de adresa. Decizia apelata atribuie procesului-verbal de la fila 139 dosar apel (emis la 27 februarie 1940 de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor funciare) calitatea de a identifica compunerea imobilului, astfel cum este descrisa in acesta.
În realitate, nu exista nici o dovada din care să rezulte compunerea întregului imobil revendicat.
Modificările legislative survenite - art. I pct. 11 şi pct. 13 din Legea nr. 1/2009 - sunt relevante in speţa de faţă, întrucât prima instanţa a soluţionat incorect excepţia lipsei calităţii procesuale active, pe care a analizat-o greşit, in raport cu reclamantul iniţial, care nu mai figurează ca parte in proces si a recunoscut, fără temei, existenta unui drept de proprietate in patrimoniul reclamantului care figurează in dispozitivul hotărârii apelate.
În condiţiile in care au fost abrogate dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu există o dispoziţie legală in vigoare care să recunoască calitatea de proprietar si eficienţa titlului de proprietate înfăţişat de persoanele care sunt „persoane îndreptăţite” la reparaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, chiar si in ipoteza in care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Exercitarea drepturilor la reparaţie civilă ce revin persoanelor îndreptăţite, se face obligatoriu, exclusiv, pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate.
Aceste noi reguli legale, survenite prin Legea nr. 1/2009, confirmă apărarea constantă a pârâţilor, potrivit căreia reclamantul iniţial nu are în patrimoniul propriu un „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, apt a fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.
În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat noţiunile de „bun” şi de „drept asupra bunurilor” în sensul că autorităţile naţionale asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecţia normei şi să conţină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale.
S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat, fost stat totalitar.
Noţiunea de „bun” cuprinde şi dreptul de creanţă şi speranţa legitimă, ca valori patrimoniale. O creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Nu constituie un bun protejat prin art. 1, acţiunile reclamanţilor pendinte, pe rolul jurisdicţiilor interne, care dau naştere exclusiv eventualităţii dobândirii unei valori patrimoniale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincţie între speranţa legitimă protejată ca bun şi simpla speranţă de restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cd interesat nu a îndeplinit condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietate statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă edentă între simpla speranţă de restituire şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazata pe o dispoziţie legala sau pe o decizie judiciară”.
Reclamantul iniţial are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, şi numai dacă procedura declanşată conform acestor legi se finalizează, se concretizează şi dreptul reclamantului, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate/a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obţinerii de despăgubiri.
Pentru a exista o protecţie în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamant, este necesar, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Cu atât mai mult, reclamantul cesionar de drept litigios, singurul menţinut in cauză, in temeiul unui contract aleatoriu, nu are in patrimoniul său un drept de proprietate întemeiat pe un titlu apt a fi comparat cu titlul de proprietate al recurenţilor-pârâţi.
Sentinţa apelată procedează la verificarea calităţii procesuale active si a existenţei unui drept in patrimoniul reclamantului, prin raportare la reclamantul iniţial, sentinţa omițând împrejurarea că acesta nu mai figura in cauză, deoarece, in locul său, in proces, a fost introdus cesionarul de drept litigios.
În legătură cu acesta, prin întâmpinare, anterior depunerii la dosar a contractului de cesiune de drepturi litigioasa, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active.
S-a ajuns la o soluţie contradictorie, respectiv reclamantul iniţial nu are calitatea de a figura in cauză, dar are calitate procesuală activă.
Separat de greşeala procedurală săvârşită prin dezlegări contradictorii, instanţa a ignorat împrejurarea că recurenţii aveau un bun protejat prin art. 1, Protocolul nr. 1. Art. I pct. 11 din Legea nr. 1/2009 exprimă voinţa legiuitorului ca titlul opus de recurenţii-pârâţi să fie opozabil, de la data încheierii, cu valoare de titlu de drept de proprietate.
În condiţiile in care numai pârâţii pot dovedi calitatea de proprietari in condiţiile prevăzute de legea in vigoare, se impunea respingerea acţiunii in revendicare, deoarece in patrimoniul reclamantului rămas in proces nu se verifică existenta unui drept de proprietate.
S-a soluţionat incorect excepţia inadmisibilităţii acţiunii in revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001, si excepţia lipsei de interes legitim, in situaţia in care, deşi reclamantul a recurs la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, a abandonat-o intempestiv, fără a respecta raportul firesc dintre legea specială si legea generală.
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in această situaţie.
În drept, a fost invocată şi decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pronunţată în interesul legii, cu privire la art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, potrivit căreia prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate și, jură să ușureze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special”.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură in termenele legale, au deschisă calea acţiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credinţa si cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Instanţa de apel a soluţionat incorect motivul de apel referitor la excepţia lipsei de interes legitim al cererii in revendicare, formulată de „persoana îndreptăţită” (în sensul Legii nr. 10/2001) pentru un bun ce aparţine domeniului de referinţa al legii speciale, dacă „adevăratul proprietar” nu a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru exercitarea dreptului sau de proprietate. Actele si lucrările dosarului au demonstrat ca imobilul in litigiu a fost preluat de stat in temeiul Decretului nr. 92/1950.
În raport de actele si lucrările dosarului si jurisprudenţa instanţei europene, instanţa de apel a apreciat incorect că reclamantul ar deţine un „ bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeana a drepturilor omului, exclusiv datorită „ingerinţei in dreptul reclamantului la respectarea bunului.. prin vânzarea apartamentelor de către stat”.
Este adevărat ca reclamantul are un bun, care, potrivit jurisprudenţei instanţei europene - Cauza Păduraru contra României - poate consta in interesul de a i se restitui in natura imobilul de către cumpărător. Pe de alta parte, şi pârâţii, cei care au cumpărat apartamentele in temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie să li să recunoască, in virtutea jurisprudenţei Curţii, exprimată in hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006, un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerinţa. S-a statuat astfel că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, constituit in baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, „diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât persoane care și-au dobândit bunurile sa nu fie aduse in situata de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat in trecut aceste bunuri ”.
Art. 1 din Primul Protocol la Convenţie nu garantează reclamantului - cesionar de drept litigios - dreptul de a obţine un bun.
Principiul a fost stabilit de instanţa europeană in sensul că „speranţa de a vedea renăscuta, supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerat ca un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
În cazul imobilelor naţionalizate există dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridica a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât si instituţiile competente să dispună restituirea si să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naţionalizării, iar opţiunea sa de a se da câştig de cauza uneia sau alteia dintre părţi a fost in acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, care si-a exercitat un drept recunoscut la acea data de Legea nr. 112/1995.
Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut menţinerea contractului de vânzare-cumpărare in situaţia in care chiriaşul a fost de buna-credinţa, necunoscând ca titlul statului este contestat. Admiterea acestei acţiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate in patrimoniul statului, deschide calea restituirii in natura de către unitatea deţinătoare, decizia acesteia fiind supusa controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui preţul actualizat.
Dacă însă nu se contestă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, măsurile reparatorii in favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai in echivalent, in condiţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unităţii deţinătoare si tot sub controlul instanţei.
Într-o acţiune in revendicare de drept comun îndreptată împotriva dobânditorului de la stat, se impune existenta unei hotărâri de retrocedare, pe care autoarea reclamantului nu a obţinut-o mai înainte de a se fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare intre stat si autorii pârâţilor, in baza Legii nr. 112/1995.
Chemată să verifice, in acţiune contra statului, încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, instanţa europeană a găsit întemeiate acţiunile foştilor proprietari atunci când vânzarea s-a făcut de către stat, deşi exista o hotărâre irevocabila ce obliga statul (sau agenţii săi) la predarea bunului către fostul proprietar (cauza Străin contra României, cauza Păduraru contra României).
În speţa de fată, nu exista o hotărâre de retrocedare anterioară vânzării in baza Legii nr. 112/1995, o cerere împotriva pârâţilor, persoane fizice, chiriaşi-cumpărători ai apartamentelor in condiţiile legislaţiei speciale, cererea introductivă de instanţă fiind înregistrată pe rolul instanţelor la data de 19 iunie 2006, la 10 ani după ce interveniseră contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi.
În speţă, dreptul pârâţilor de a cumpăra apartamentele in care au locuit ca si chiriaşi a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeaşi valoare cu legea care a configurat, la momentul dobândirii sale, dreptul reclamanţilor.
Ingerinţa judiciară care ar rezulta din admiterea acţiunii in revendicare este contrară voinţei legiuitorului român, care, prin Legea nr. 1/2009, in consens cu practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, consacrată prin Decizia nr. 33/2008, a preferat păstrarea proprietăţii de către chiriaşul cumpărător de bună-credinţă, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
(V). Recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin primarul general a susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;
În ceea ce priveşte situaţia chiriaşilor-cumpărători, s-a susţinut că art. 46 din legea nr. 10/2001 a instituit în favoarea lor prezumţia de valabilitate a contractului de vânzare - cumpărare, dacă acesta a fost încheiat cu bună credinţă.
Nici o dispoziţie din Legea nr. 112/1995 nu impune chiriaşilor care şi-au manifestat intenţia de a cumpăra imobilul în care locuiesc, să verifice şi să analizeze titlul statului, întrucât analiza valabilităţii titlului statului este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât nu poate fi invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze validitatea actului juridic încriminat.
În ceea ce priveşte situaţia foştilor proprietari, aceasta este reglementată prin dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, şi, aşa cum arată şi instanţa de apel, atunci când există două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general, în speţă normele C. civ., ci cele cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 din legea nr. 213/1998 „bunurile preluate de stat fără titlul valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu lac obiectul unor leg, speciale de reparaţie ”.
De asemenea, nu se poate reţine faptul că reglementarea cuprinsă în legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau principiului liberului acces la justiţie, faţă de împrejurarea că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În drept, a fost invocată şi soluţia recent pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a recursului în interesul legii promovat de Procurorul General privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare, care confirmă, prin decizia nr. 33/2008, inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare, dându-se prioritate legii speciale în materie şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Analizând cererile de recurs formulate din perspectivi criticilor formulate, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, pentru considerentele ce urmează;
Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute de recurenţii-pârâţi cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la identificarea şi compunerea imobilului în litigiu, la calitatea procesuală activă - istoricul cauzei pendante, evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul non-devolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererile de recurs deduse judecăţii de către reclamanţi, respectiv pârâţi, luând în considerare inclusiv faptul evident că, în cea mai mare parte, criticile pârâţilor vizează aceleaşi chestiuni de pretinsă nelegalitate - pe aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial.
Critica referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei editaţii procesuale active a apelantului E.S.M., cu consecinţa respingerii apelului acestuia, respectiv constatarea că cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O. a rămas fără efecte juridice, nu este întemeiată, întrucât pentru a se pronunţa în acest fel instanţa de apel a redat în cuprinsul hotărârii atacate considerentele de fapt şi de drept care fundamentează pe deplin această soluţie.
Acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată de reclamantul E.S.M., care însă, ulterior, a transmis dreptul litigios către cesionarul P.I.O. - prin contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 noiembrie 2006 - situaţie necontestată în cauză.
Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului P.I.O., constatând totodată că, prin transmisiunea dreptului litigios, E.S.M. a pierdut calitatea procesuală de reclamant, această calitate fiind preluată de cesionar.
Concluzia firească şi necesară pentru o astfel de situaţie, reţinută în mod corect de instanţa de apel, este aceea că transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor procesuale a vizat inclusiv dreptul de a formula calea de atac a apelului.
Împrejurarea că prima instanţă, după acest moment procesual, a continuat să-l păstreze în citativ pe reclamantul iniţial nu-l îndreptăţeşte pe acesta să susţină ipoteza consorţiului procesual activ, întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condiţiile prescrise de art. 47 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, regulile transmisiunii calităţii procesuale convenţionale sunt cele redate în paragrafele anterioare, inclusiv cea referitoare la reconfigurarea cadrului procesual de învestire.
Pe de altă parte, este pe deplin întemeiat în drept punctul de vedere al instanţei anterioare conform căruia cererea de introducere în cauză a noului reclamant nu are nici o legătură cu ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ..
Conform art. 57 C. proc. civ., oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. In cauza de faţă însă, P.O. nu este o persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul în sensul dispoziţiei legale menţionate, ci acesta a dobândit calitatea de reclamant în urma transmisiunii acestei calităţi prin cesiunea de drepturi litigioase, nefiind aşadar un terţ care stă în proces prin voinţa reclamantului sau a pârâtului care a formulat cererea de intervenţie.
Neregularitatea invocată de recurenţii-pârâţi cu privire la modul concret în care s-a derulat introducerea in cauză a noului reclamant P.I.O. - deşi cererea a fost formulată oral la termenul de judecată din 7 februarie 2007, prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus citarea in cauză, in calitate de reclamant, a acestei persoane, cu motivarea că a intervenit transmisiunea calităţii procesuale active - nu poate fi primită, întrucât, în cauză, nu este incidenţă ipoteza prevăzută de art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
- cererea făcută de oricare dintre părţi „va fi refăcută si se va comunica, atât celui ce a cerut, cât și pârtii potrivnice” - ipoteză care se conjugă într-adevăr cu dispoziţiile de principiu ale art. 82 C. proc. civ. - „orice cerere adresata instanţelor judecătoreşti trebuie sa fie făcuta in scris …”
Critica formulata de recurenţii-reclamanţi în privinţa fondului cererii de chemare în judecata şi care vizează în mod explicit soluţia de respingere a cererii de revendicare faţă de intimaţii pârâţi P.G.R. şi P.M.A., aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, în condiţiile particulare ale cauzei pendinte în care cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O. a rămas fără efecte juridice - prin incidenţa art. 293 alin. (2) C. proc. civ. - orice analiză pe chestiunile de fond ale cauzei ar încălca în mod flagrant principiul non omisso media.
Critica recurenţilor-pârâţi referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilității acţiunii în revendicare susţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - „...pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie - nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Instanţele anterioare au reţinut în consens că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în revendicare - formulată la data de 27 iunie 2006 - pe dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ. Au avut în vedere, ca elemente relevante pentru cauza pendinte, din perspectiva dreptului intern, natura juridică a unei astfel de acţiuni civile - acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, diferită faţă de acţiunea în reparaţie civilă (în natură sau prin echivalent) reglementată de procedura legii speciale - dar şi scopul acesteia, respectiv apărarea efectivă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu componenta implicită a reparării prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia, cu precizarea suplimentară că o astfel de acţiune civilă decurge din însuşi dreptul de proprietate şi sancţionează orice situaţie de încălcare a acestuia.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, să solicite restituirea în natură a acestor imobile sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, însă nici o dispoziţie explicită a acestei legi nu a prevăzut interzicerea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu terţii dobânditori de la stat ai imobilelor.
Raţionamentul juridic al instanţelor asupra chestiunii admisibilităţii acţiunii în revendicare nu putea ignora complexitatea realităţilor sociale ajunse în faţa acestora, determinată de nevoia legitimă de restabilire a situaţiilor juridice anterioare, motivaţie obiectivă care a îndreptăţit însăşi instanţa supremă să statueze în mod explicit - prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii - că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, prin urmare, trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
O soluţie contrară a instanţelor ar fi pus în discuţie dreptul de acces la justiţie în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum acesta a fost configurat în jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În cuprinsul hotărârii pronunţate in Cauzele Caracas contra României s-a statuat că art. 6 alin. (1) din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă de judecată să analizeze pe fond orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, ceea ce înseamnă că trebuie conferit conţinut real şi concret exerciţiului dreptului de acces la un tribunal, situaţie incompatibilă cu soluţiile strict formale de declarare a acţiunilor ca inadmisibile, prin jocul interpretărilor date dispoziţiilor legale incidente, mai ales în căile de atac extraordinare.
În aceste condiţii, a restricţiona sau chiar a bloca definitiv accesul la justiţie al reclamantului, care a invocat, pentru consideraţiile expuse in cuprinsul cererii de chemare in judecata, un drept real de proprietate asupra imobilului în litigiu, parte a patrimoniului lui, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenţiei, principiul preempţiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalităţii, principiul nediscriminării, principiul aşteptării legitime etc, respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare de a conferi conţinut real şi concret exerciţiului dreptului de acces la un tribunal.
Drept urmare, reclamantul trebuia să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situaţie care nu putea fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepţiei ^admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun.
Inadmisibilitatea acţiunii reclamantului s-a susţinut şi din perspectiva faptului că dreptul litigios având ca obiect un imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu putea forma obiect al cesiunii, faţă de configuraţia impusă de legile speciale care reglementează regimul juridic al unor astfel de bunuri.
Instanţa anterioară a reţinut corect că inadmisibilitatea introducerii în cauză a cesionarului nu poate fi reţinută, faţă de împrejurarea că, în cauză, acţiunea nu a fost formulată în procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001.
Excepţia lipsei editaţii de reprezentant a fost soluţionată în mod corect de instanţa anterioară, reţinând în expunerea de motive a hotărârii atacate succesiunea şi conţinutul procurilor de reprezentare şi, în mod corelativ, efectul dispoziţiilor legale cu incidenţă în cauză, art. 67 alin. (1) şi (3), art. 72 alin. (1) C. proc. civ., în raport de care a reconfirmat regularitatea actelor de învestire.
Relevant pentru cauza pendinte este faptul ca, la data de 23 aprilie 2008, E.S.M. a ratificat, prin documentul semnat, toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar şi imobiliar al mandantului. Astfel, prin înscrisul întocmit în faţa notarului B.M.O., E.S.M., identificat cu documentul naţional de identificare spaniol 50.679.483, a prezentat notarului paşaportul românesc eliberat cu numele E.V.S. şi l-a împuternicit pe P.G.S. să iniţieze orice fel de acţiune juridică sau administrativă. Mandantul a ratificat prin acest document toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar şi imobiliar al mandantului, documentul fiind înregistrat la notarul B.M.O. din 23 aprilie 2008, apostilat la aceeaşi dată de către Decanul Colegiului de Notari din Madrid.
Împuternicirea menţionată a fost obţinută după momentul sesizării primei instanţei, însă aceasta nu afectează valabilitatea actului de procedură, întrucât, prin necontestarea actelor de procedură anterioare, mai mult, prin confirmarea lor expresă, actele de procedură au fost ratificate de către cel reprezentat.
În consecinţă, s-a reţinut corect că titularul dreptului a ratificat expres actele făcute de fiul său, mandatarul P.G.S., ratificarea valorând mandat, sancţiunea nulităţii actelor de procedură efectuate de acest mandatar neputând opera, indiferent de revocările unor procuri anterioare sau de împuternicirile acordate lui S.M.A.
Nu poate fi primită susţinerea conform căreia, pentru situaţia cauzei pendinte, ar fi fost necesară existenţa unei procuri speciale prin care persoana reprezentată să-l fi împuternicit în mod expres pe reprezentantul său cu exerciţiul actelor de chemare în judecată, întrucât dispoziţiile art. 67 alin. (3) C. proc. civ. acoperă prin conţinutul său normativ pretinsa neregularitate procedurală.
Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, cu referire la constatarea instanţei că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentelor în litigiu şi că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, întrucât concluziile instanţei asupra aspectelor incriminate reprezintă consecinţa unei adecvate şi necesare cercetări pe fondul raportului juridic litigios, într-un context procedural ce configura o astfel de abordare a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor (dar şi ale autorilor părţilor) din dosarul pendinte.
Cu privire la excepţia lipsei de interes legitim în promovarea cererii în revendicare instanţa anterioară a reţinut corect că, în raport de semnificaţia condiţiei interesului - folosul practic pe care partea îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare - folosul practic urmărit de reclamant este, în fapt, redobândirea bunului revendicat. Din această perspectivă, s-a impus judicios concluzia instanţelor anterioare, conform căreia acest interes nu vine în contradicţie cu legea, întrucât reclamantul este cel ce alege calea procesuală pentru obţinerea retrocedării bunului - principiul disponibilităţii conferindu-i acesta opţiune. Decăderea invocată de apelanţii-pârâţi se referă la imposibilitatea de a obţine măsuri reparatorii în cazul în care ar fi fost urmată procedura Legii nr. 10/2001, iar actul de iniţiere a procedurii - notificarea - nu ar fi fost formulat în termen.
Pretinsul aspect de nelegalitate susţinut pe ideea refuzului verificării directe si nemijlocite a identităţii dintre bunul menţionat in pretinsul titlu de proprietate al autorului reclamantului si bunul revendicat, nu poate fi cercetat în recurs, pentru considerentele deja expuse în paragrafele de început referitoare la cauza recursului - în esenţă, s-a reafirmat că aspectele de netemeinicie exced cercetării instanţei de recurs, date fiind dispoziţiile restrictive ale art. 304 C. proc. civ..
Critica întemeiata pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. -”hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori nu cuprinde motive pe care se sprijină - referitoare la neluarea în considerare a modificărilor legislative incidente în cauză, anume Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât, în circumstanţierea raportului juridic dintre reclamant şi pârâţii-cumpărători, au fost avute în vedere normele legale de drept intern şi internaţional care au constituit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv, au devenit incidente prin efectul garanţiilor ce trebuie recunoscute dreptului disputat în judecată. Ambele părţi cu interese contrare au formulat pretenţii concrete cu privire la imobilul în litigiu (restabilirea situaţiei anterioare actului de preluare /menţinerea situaţiei juridice născute din convenţia încheiată) în contextul unei acţiuni ce impunea, pe de o parte, cercetarea unor criterii de preferabilitate în raport cu titlurile aflate în conflict judiciar, iar, pe de altă parte, constatarea existenţei dreptului, dar şi a posibilităţilor concrete şi efective de apărare a acestuia în patrimoniul fiecare părţi.
Pe acelaşi temei de drept procedural, s-a susţinut şi ipoteza existenţei unor motive contradictorii, cu referire directă la expunerea de motive a deciziei atacate, dar şi a celei a sentinţei tribunalului, în ceea ce priveşte chestiunea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară şi la efectele acestei înscrieri, critică ce nu poate fi primită dat fiind faptul că situaţia-premisa nu este îndeplinită (pretinsele motive contradictorii nu se regăsesc în cuprinsul aceleiaşi hotărâri judecătoreşti).
Pe de altă parte, nu se poate susţine că ar exista o contradicţie în expunerea de motive a deciziei atacate, în condiţiile în care deşi calitatea de reclamant a fost transmisă cesionarului dreptului litigios, drepturile recurenţilor-pârâţi au fost comparate permanent cu cele ale reclamantului iniţial, E.S.M., întrucât nu pot fi ignorate efectele de natură procedurală, dar mai ales, substanţială intervenite prin convenţia părţilor - cumpărătorul (reclamantul - cesionar a preluat, prin subrogare, toate drepturile si obligaţiile vânzătorului de drepturi litigioase (reclamantul - cedent).
În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţa materiala de primă instanţă a tribunalului, instanţa de apel a reţinut corect că principalul capăt de cerere al acţiunii reclamantului este cel privind revendicarea.
Pentru a proceda în acest fel s-a avut în vedere posibilitatea legală pe care o are instanţa de judecată de a atribui capetelor de cerere caracter principal sau accesoriu, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., fără a se socoti că prin aceasta s-ar aduce atingere principiului disponibilităţii, respectiv dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Într-adevăr, pentru calificarea unui capăt de cerere ca fiind principal sau accesoriu nu prezintă importanţă locul acestuia în configuraţia generală a cererii introductive de instanţă, ci doar dacă rezolvarea sa depinde sau nu de soluţia dată celorlalte capete de cerere.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate care uzează în mod explicit fondul raportului juridic litigios, este important de reţinut că, instanţele anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situaţiei de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situaţiei juridice patrimoniale a fiecărei părţi cu interese contrare din dosarul de faţă, după cum urmează:
În primul rând, este important de precizat că, principiul disponibilităţii le-a permis reclamantelor să-şi apere dreptul de proprietate prin invocarea expresă a art. 480 C. civ., in forma specifică a comparării de titluri, în condiţiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis în mod explicit această opţiune juridică.
Cu prioritate, instanţele anterioare au reţinut că imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului, a fost preluat în stăpânirea statului comunist în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
În condiţiile în care preluarea imobilului a fost realizată pe numele unei altei persoane decât adevăratul proprietar, măsura naţionalizării fiind totodată contrară prevederilor Constituţiei din 1948 (art. 8, 10 şi 16 privind ocrotirea dreptului de proprietate), prevederilor Codului civil în materie de proprietate (art. 480 şi 481), dar şi tratatelor internaţionale la care România era deja parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, în art. 17, prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa), în mod corect şi judicios s-a apreciat că decretul de naţionalizare nu şi-a putut produce efectul juridic propus - translaţia dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului în patrimoniul statului comunist.
Concluzia firească pentru o astfel de situaţie dovedită şi necontestată în cauză este aceea că niciodată dreptul de proprietate al reclamantului nu a ieşit din patrimoniul său în mod valabil.
Reclamantul şi-a susţinut pretenţia concretă de revendicare a bunului imobil în litigiu invocând drept titlu de proprietate, contractul de donaţie autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notarială, din 08 martie 1944, respectiv contractul de vânzare - cumpărare al autoarei sale, nr. x/1926, transcris sub nr. x/1926 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat. Din cuprinsul probelor administrate în cauză a rezultat totodată că dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în cartea funciară, ceea ce înseamnă că publicitatea dreptului a fost realizată, semnificaţia juridică pentru o astfel de operaţiune fiind opozabilitatea convenţiei (actul de donaţie care a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei în acela al donatarului) faţă de terţi.
Actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au constituit, în fapt, titlurile de proprietate opuse de pârâţii-persoane fizice din prezenta cauză, reclamantului.
Considerentele redate anterior şi care configurează pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte se impun, faţă de natura criticilor formulate, a fi valorificate in contextul dispoziţiilor legale - interne şi internaţionale - incidente în cauză, după cum urmează:
Din perspectiva dreptului intern, dispoziţiile art. 481 C. civ. prescriu în termeni imperativi că nimeni că nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Aceste dispoziţii legale au constituit în timp, în legislaţia naţională, fundamentul apărării dreptului de proprietate privată, respectiv au asigurat repararea concretă şi efectivă a prejudiciului cauzat pentru orice formă de încălcare a acestuia, situaţie confirmată în mod constant şi consecvent de literatura de specialitate, respectiv de jurisprudenţa naţională.
În prezenta acţiune în revendicare, reclamantul şi pârâţii sunt în ipoteza de a invoca titluri valabile de proprietate cu privire la acelaşi bun - ce provin de la autori diferiţi - situaţie ce impune, conform regulilor naţionale ale unei astfel de acţiuni civile, compararea lor şi stabilirea preferabilităţii unuia dintre ele.
Într-o astfel de analiză trebuie avute în vedere în mod necesar drepturile autorilor de la care provin titlurile de proprietate în discuţie, urmând să se dea eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil, pentru că nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât a dobândit, această soluţie fiind o aplicaţie a principiului „nemo plus juris adallium transfere potest quam ipse habet”.
Instanţele anterioare au apreciat corect şi în consens, în baza probele administrate în cauză, că titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar, fiind astfel mai vechi, în timp ce pârâţii au dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la statul neproprietar.
Din perspectiva, dreptului internaţional, fiind vorba de un drept fundamental al omului, sunt incidente în cauză prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Complexitatea cauzei pendinte care a condus la configurarea prezentului litigiu în care două părţi cu interese contrare - fostul proprietar şi chiriaşii-cumpărători ai apartamentelor în litigiu - revendică în concret dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, sub toate atributele proteguite de lege, au obligat instanţele naţionale să realizeze o amplă cercetare de fond, pe de o parte, din perspectiva dreptului intern - a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat) - pe de altă parte, din perspectiva dispoziţiilor convenţionale.
Dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impun verificarea existenţei unui bun speranţe legitime în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii (în accepţiunea de echilibru just între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).
Pentru o astfel de analiză trebuie, în egală măsură, să se ţină cont de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei cauze, singurele în măsură să configureze în termeni foarte clari, dincolo de complexitatea raporturilor juridice succesive intervenite cu privire la posesiunea bunului, de interesele părţilor aflate în conflict judiciar, semnificaţia noţiunii de bun/ privare de bun/ justificarea acestei privaţiuni (ingerinţe), conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie, instanţele anterioare s-au raportat atât la conţinutul normativ al acestui tratat, cât şi la jurisprudenţa constantă a instanţei europene care a explicitat în cuprinsul ei, conţinutul principiilor care asigură pe deplin protecţia/garanţiile dreptului de proprietate.
Hotărârea primei instanţe, confirmată de instanţa de apel, care constată nevalabilitatea titlului statului, de altfel necontestată sub acest aspect în căile de atac, consolidează titlul de proprietate al reclamantului, punându-1 pe acesta în mod efectiv sub protecţia art. 1 din Primul Protocolul adiţional al Convenţiei.
În aceste condiţii, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, reprezentată de înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, după criteriile prezentate în paragrafele anterioare.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv în Cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porţeanu împotriva României, Rock împotriva României etc
Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă s-a realizat anterior datei confirmării definitive în instanţă a acestui drept, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri pentru adevăratul proprietar, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Primul Protocolul la Convenţie. Curtea a constatat totodată că Legea nr. 112/1995, invocată de stat ca temei al înstrăinării, nu-i permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Cauza Străin, paragraful 47).
Cum, în prezenta cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenţiei iar vânzarea imobilului în aceste condiţii de către stat constituie o ingerinţă care a rupt echilibrul dintre protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, s-a apreciat corect şi în consens că restituirea în natură a imobilului către reclamant trebuie privită drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamant.
Tot astfel, se impun a fi avute în vedere statuările cuprinse in hotărârea pronunţată în Cauza Katz contra României, conform cărora drepturile şi libertăţile garantate prin Convenţie sunt protejate, în primul rând, de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale, respectiv, prin înlăturarea obstacolelor juridice care îi împiedică pe foştii proprietari să obţină restituirea bunurilor lor, indiferent că este vorba de o restituire în natură sau prin acordarea unei despăgubiri rapide și corespunzătoare pentru prejudiciul suportat.
În materie imobiliară, chiar dacă pârâţii care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună credinţă, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la concluzia că titlul paraţilor ar fi preferabil în comparaţie cu titlul reclamantului.
Pe de altă parte, faptul că art. 46 din Legea nr. 10/2001 a instituit în favoarea chiriaşilor-cumpărători prezumţia de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare, dacă acesta a fost încheiat cu bună credinţă, nu înseamnă că în conflictul juridic dintre fostul proprietar şi pârâţii cumpărători ai imobilului nu mai prezintă relevanţă şi pertinenţă toate celelalte chestiunile de circumstanţiere, legate de modalitatea efectivă de preluare a imobilului în stăpânirea statului, cu toate consecinţele referitoare la recunoaşterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, la existenţa unei ingerinţe în exerciţiul acestui drept, respectiv la necesitatea imperativă de justificare a ingerinţei astfel constatate, din perspectiva exigenţelor stabilite de jurisprudenţa instanţei europene.
S-a reţinut corect de instanţa anterioară, faptul că această privare a reclamantului de bunul proprietatea sa este o situaţie continuă, care îşi produce efectele şi în prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate situaţie care, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Primul Protocol al Convenţiei.
Circumstanţele particulare ale cauzei astfel cum au fost redate, atât în cuprinsul hotărârilor instanţelor anterioare - singurele abilitate să stabilească situaţia de fapt a cauzei pendinte - cât şi în expunerea de până acum, îndreptăţesc concluzia finală conform căreia ambele părţi în litigiul de faţă deţin un titlu de proprietate şi au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Înalta Curte a avut în vedere şi împrejurarea că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al recurenţilor-pârâţi a fost eliminat, în condiţiile în care aceştia au posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Dispoziţiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea pârâţilor, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
S-a avut astfel în vedere că interpretarea legii naţionale - în contextul multitudinii actelor normative care s-au succedat, s-au completat şi modificat în mod continuu - trebuie să se realizeze şi din perspectiva posibilităţii acesteia de a asigura în mod efectiv repararea prejudiciului cauzat prin ingerinţa asupra unui drept protejat prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, iar, atunci când ambele părţi deţin bunuri în sensul Convenţiei, să se aplice criterii de preferinţă a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă şi efectivă reparare a prejudiciului.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamantul E.S.M. (E.V.S.), decedat, calitatea sa procesuală fiind preluată de moştenitorul său, S.P.G., şi intervenientul P.I.O., de pârâţii H.(P.) D.A., G.A.R.Ş., G.A.G., B.A., B.A.A., B.I., B.M., B.R. şi C.D.E. şi de Consiliul General al municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4180/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4828/2010. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
