ICCJ. Decizia nr. 2984/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2984/2010
Dosar nr. 762/118/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 27 ianuarie 2009, reclamanţii P.G. şi P.F. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Primarul municipiului Constanţa, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul acestora la măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în Constanţa, şi obligarea pârâţilor de a emite dispoziţie pentru acordarea despăgubirilor respective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au dobândit imobilul situat în Constanţa, potrivit contractului încheiat cu O.J.C.V.L. din 1971 şi procesului-verbal de predare primire din 1972. Apartamentul a fost trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 500 din 14 decembrie 1979 a Consiliului popular al judeţului Constanţa, în baza Decretului nr. 223/1974 şi, deşi s-a prevăzut că preluarea se face „contra cost", aceştia nu au primit nicio sumă de bani.
Au formulat notificare pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, înregistrată la B.E.J. D.V. la 12 septembrie 2001, însă se tergiversează soluţionarea acesteia, deşi legea prevede un termen de 2 luni.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 514 din 14 aprilie 2009, a admis în parte acţiunea reclamanţilor P.G. şi P.F., formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Primarul municipiului Constanţa; a obligat pârâţii sa emită o dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor, in compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, situat în Constanţa, a respins cererea de constatare a dreptului reclamanţilor la despăgubiri în echivalent, ca inadmisibilă şi a respins cererea reclamanţilor de plată a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanţa, preluat abuziv, conform Deciziei nr. 500 din 14 decembrie 1979 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliul popular al judeţului Constanţa.
Întrucât imobilul preluat în mod abuziv a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, instanţa a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată prin care să acorde reclamanţilor, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.
Cu privire la constatarea dreptului reclamanţilor la despăgubiri în echivalent, cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că acţiunea în realizare, de obligare a pârâţilor să emită o dispoziţie de acordare a despăgubirilor a fost formulată concomitent cu cererea în constatare a dreptului la despăgubiri în echivalent, iar, in această situaţie cererea de constatare este inadmisibilă, câtă vreme reclamanţii au la îndemână acţiunea în realizarea dreptului.
De asemenea, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât reclamanţii nu au dovedit că ar fi suportat vreun cost cu promovarea şi susţinerea prezentei acţiuni.
Prin Decizia nr. 234/ C din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de apelanţii P.G. şi P.F., ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi Municipiul Constanţa, prin primar şi Primarul municipiului Constanţa; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că, din despăgubirile cuvenite reclamanţilor, se va deduce suma de 40.000 lei primită cu titlul de despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 şi a obligat pe reclamanţi către apelanţii-pârâţi la 357 lei cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţi, s-a reţinut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând despăgubiri pentru imobilul în litigiu, preluat în baza Deciziei nr. 500 din 14 decembrie 1979, emisă conform Decretului nr. 223/1974; că instanţa de fond, în mod corect, a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 2 lit. a) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că imobilul a fost preluat, în mod abuziv, cu titlu şi că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, care constă în restituirea în natură sau prin echivalent.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, pentru că reclamanţii au părăsit ţara, fiind, astfel, lipsiţi în mod abuziv de dreptul lor de proprietate recunoscut şi protejat atât pe plan intern, cât şi internaţional.
Acest act normativ era în contradicţie cu prevederile Constituţiei din anul 1965, cu dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România era parte şi prin urmare, titlul statului nu este valabil constituit.
Chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă şi a compensat suma de 40.000 lei, primită cu titlu de preţ, cu suma pe care reclamanţii o datorau la C.E.C. cu titlu de împrumut, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii prin obligaţia impusă proprietarului de a înstrăina imobilul.
În ceea ce priveşte critica privind modalitatea de stabilire a despăgubirilor, s-a reţinut că, potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor expropriate - care nu se pot restitui în natură, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite din despăgubirile ce urmează a fi primite.
Valoarea actualizată a despăgubirilor primite se stabileşte conform art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, care prevede că „Pentru actualizarea despăgubirilor acordate in perioada cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar SUA din anul preluării, la cursul leu/dolar SUA din anul emiterii deciziei/dispoziţiei prin care se soluţionează notificarea.
Acest coeficient de actualizare se va utiliza şi pentru calculul valorii estimative a construcţiilor şi terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referinţă a legii."
Prin urmare, la stabilirea obligaţiei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat de către stat, trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (7) din Lege, respectiv să se aibă în vedere faptul că imobilul în cauză a fost preluat contra cost, aşa cum rezultă din probele administrate.
S-a mai reţinut, că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că despăgubirile s-au stabilit la o sumă inferioară preţului de achiziţie al apartamentului, ceea ce a condus la concluzia că nu au primit nicio despăgubire pentru bunul ce a fost preluat în patrimoniul statului.
Suma de 40.000 lei, stabilită drept despăgubiri, a fost virată în contul C.E.C.-ului pentru împrumutul acordat, pentru a se stinge datoria ce se va deduce din despăgubirile cuvenite reclamanţilor,sumă ce se va actualiza cu coeficientul de inflaţie prevăzută la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.
Critica potrivit căreia pentru „despăgubire” instanţa a stabilit in sarcina pârâţilor doua obligaţii în mod alternativ şi echivoc, a fost apreciată ca nefondată, deoarece, prin sentinţa apelată, instanţa a obligat pârâţii să emită dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv, situat în Constanţa.
Este adevărat că prin dispozitivul hotărârii instanţa a stabilit obligaţii alternative în sarcina pârâţilor, dar acordarea acestor măsuri depinde de aducerea la îndeplinire a uneia dintre cele două modalităţi, de compensare sau propunere de despăgubiri.
Apelul declarat de către reclamanţii P.G. şi P.F. a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că instanţa de fond, în mod corect, a respins capătul de cerere privind constatarea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ca inadmisibil, în raport de capătul doi din cerere privind obligarea pârâţilor să emită dispoziţie motivată de acordare a despăgubirilor, având în vedere că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.; că reclamanţii au folosit simultan atât cerea în constatarea dreptului la măsuri reparatorii, cât şi acţiunea în realizarea dreptului de a emite dispoziţie de acordare a despăgubirilor şi că, din însăşi formularea acţiunii, reiese inadmisibilitatea cererii în constatare.
S-a mai reţinut, că, în mod corect, instanţa de fond a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, şi reclamanţii P.G. şi P.F.
Prin recursul lor, recurenţii P.G. şi P.F. au arătat că instanţa de apel, admiţând apelul declarat de pârâţi, a schimbat parţial sentinţa atacată şi a decis că „din despăgubirile cuvenite reclamanţilor se deduce suma de 40.000 lei primită cu titlu de despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002”, şi că a motivat această situaţie pe prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, deşi prin acest text de lege s-a reglementat numai situaţia imobilelor expropriate, nu şi a celor preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974; că nu sunt incidente nici prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea condiţionează restituirea în natură a imobilului de rambursarea despăgubirii actualizată, ori în speţă nu s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, întrucât a fost vândut chiriaşilor, iar reclamanţii nu au primit nici o despăgubire.
S-a mai arătat, că, din perspectiva art. 1578 C. civ., ar fi o discriminare dacă reclamanţilor li se impun un alt tratament decât celor care au beneficiat de eficienţa aplicării prevederilor acestui text de lege, în condiţiile în care suprimarea executării contractului de împrumut nu s-a bazat pe culpa lor, ci a fost dictată de autorităţi în cadrul aplicării abuzive a prevederilor Decretului nr. 223/1974 şi că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată, pe inexistenţa la dosar a probei doveditoare, soluţie fără argument juridic, întrucât aceste probe se puteau administra şi în calea de atac a apelului.
Intimaţii-pârâţi au criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs au arătat că în mod greşit instanţele au calificat preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 223/1979, ca fiind abuzivă, întrucât art. 645 C. civ. prevede că legea este unul din modurile de dobândire a proprietăţii.
În speţă, statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin aplicarea în mod legal a Decretului nr. 223/1974.
S-a mai arătat, că, în regimul constituţional al vremii, controlul constituţional nu putea fi făcut de către instanţele de judecată, concluzia fiind aceea că, nici în prezent, instanţele de judecată nu pot verifica constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 şi că preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a făcut contra cost, iar contravaloarea imobilului a fost depusă de stat în vederea stingerii creditului ipotecar contractat de către reclamanţi pentru achitarea acestuia; că, în mod greşit, instanţa de apel a respins motivul de apel privind greşita stabilire de către instanţa de fond, în sarcina pârâţilor, a două obligaţii, în mod alternativ şi echivoc, câtă vreme dispozitivul hotărârii trebuie să stabilească cu exactitate obligaţiile ce revin fiecărei părţi, neputând lăsa la aprecierea părţilor modalitatea de aducere la îndeplinire a acestora sau posibilitatea/imposibilitatea aducerii lor la îndeplinire.
Examinând decizia civilă în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Critica formulată de recurenţii-reclamanţi, în sensul că greşit instanţa de apel a schimbat parţial sentinţa atacată şi a decis că din despăgubirile cuvenite reclamanţilor se va deduce suma de 40.000 lei, primită cu titlu de despăgubiri, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, întrucât în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (7) şi art. 12 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu nu a fost expropriat şi nici nu se solicită restituirea în natură a acestuia, este nefondată.
Este adevărat că regimul juridic al imobilului în litigiu nu este reglementat de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată pentru că acesta nu a fost expropriat de către stat, nici de dispoziţiile art. 12 din acelaşi act normativ, deoarece nu este deţinut de o organizaţie cooperatistă sau de o persoană juridică din cele prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4) din Lege, şi nu s-a solicitat restituirea în natură a acestuia.
Însă, instanţa de apel a stabilit că din despăgubirile cuvenite reclamanţilor pentru imobilul în litigiu se va deduce suma de 40.000 lei primită cu titlu de despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, având în vedere că acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 500 din 14 decembrie 1979 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Constanţa şi că reclamanţii mai aveau de achitat din creditul ipotecar contractat pentru achitarea diferenţei de preţ pentru apartamentul în litigiu, de 73.600 lei, suma de 43.844 lei, la data preluării acestuia, fila 10 dosar fond.
Regimul juridic al imobilului în litigiu este reglementat de art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată şi, întrucât acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1991, recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, pentru diferenţa dintre suma primită şi valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, conform art. 1.4 lit. b) alin. ultim din H.G. nr. 250/2007.
Prin urmare, critica formulată de recurenţii-reclamanţi sub acest aspect este nefondată. Şi celelalte critici formulate de recurenţi-reclamanţi sunt nefondate. Astfel, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 1578 C. civ., pentru a motiva deducerea din despăgubirile cuvenite acestora a sumei de 40.000 lei primită cu titlu de despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, iar, pe de altă parte, a menţinut soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nici la prima instanţă şi nici în apel, reclamanţii nu au produs probe doveditoare în sensul avansării acestora.
Şi recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, întrucât, în mod corect, instanţele de fond şi apel au calificat preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974, ca fiind abuzivă.
Astfel, la data preluării atât Constituţia din anul 1965, în vigoare în acel moment, cât şi Codul civil ocroteau dreptul de proprietate, iar art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte, prevedea că nimeni nu poate fi deposedat de averea sa în mod arbitrar.
Mai mult, preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără dovedirea vreunei utilităţi publice, iar faptul trecerii contra cost în proprietatea statului a acestuia nu exclude caracterul abuziv al preluării, neputându-se reţine că reclamanţii au fost îndestulaţi rezonabil prin acordarea sumei de 40.000 lei cu titlu de despăgubiri, ceea ce nu constituie o reparaţie echitabilă în ceea ce priveşte preluarea făcută în baza Decretului nr. 223/1974, prin raportare la prevederile Constituţiei din anul 1965.
Prin art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, s-a prevăzut că preluarea în temeiul acestui act normativ „urmează a fi considerată abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa către stat”, aşa cum este cazul în speţă.
Prin urmare, preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 este calificată prin lege ca fiind „abuzivă”, cu încălcarea dispoziţiilor Constituţiei în vigoare la data preluării.
Critica potrivit căreia, greşit, instanţa de fond prin hotărârea pronunţată, păstrată prin decizia recurată, a stabilit în sarcina pârâţilor două obligaţii alternative, se constată că este nefondată.
Astfel, instanţele de fond şi apel au constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii ce constă fie în acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, fie în acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, obligând pârâţii să emită o dispoziţie prin care să dispună în acest sens.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în schimb de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar, îndeplinirea uneia din aceste obligaţii, în modalitatea prevăzută de lege, va exclude dreptul reclamanţilor la aducerea la îndeplinire a celeilalte obligaţii stabilită în sarcina pârâţilor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi P.G. şi P.F. şi recurenţii-pârâţi Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanţii P.G. şi P.F. şi pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva Deciziei nr. 234/ C din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2976/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4022/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
