ICCJ. Decizia nr. 3001/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3001/2010
Dosar nr. 45873/3/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamantul P.P.V. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.L.V. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi să dispună obligarea pârâtei S.L.V. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat împreună cu cota-indiviză din părţile comune corespunzătoare şi terenul aferent.
Prin întâmpinare, pârâta S.L.V. a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 în raport de valoarea imobilului de peste 5 miliarde lei, a anulării acţiunii, ca netimbrată, a inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea şi a lipsei calităţii procesuale active.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere privind constatarea nulităţii titlului statului.
Totodată, prin cerere reconvenţională, pârâta S.L.V. a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la plata contravalorii apartamentului la preţul actualizat, şi, în solidar cu reclamantul, la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 9733 de la 20 iunie 2007 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Învestit cu soluţionarea litigiului, prin încheierea din data de 15 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia anulării acţiunii pentru netimbrarea capătului de cerere privind revendicarea şi a unit cu fondul excepţiile lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii,
Prin sentinţa civilă nr. 436 din 29 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, a lipsei de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează doar raporturile juridice dintre persoanele îndreptăţite la restituire şi unităţile deţinătoare, neexistând nici o restricţie şi nici o procedură prealabilă, de natură a împiedica exercitarea dreptului la acţiune pentru apărarea şi valorificarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun.
Reţinând astfel admisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţa a constatat că cererea privind constatarea valabilităţii tidului statului nu este lipsită de interes pentru reclamant, căci de soarta acesteia depinde aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.
A mai reţinut că reclamantul justifică calitatea procesuală activă şi că, prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 martie 1999, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, a vândut pârâtei S.L.V. imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din 4 camere, hol, bucătărie, baie oficiu - în suprafaţă utilă de 141,38 mp cota indiviză de 12,75 % din părţile de folosinţă comună şi terenul aferent situat sub construcţie în suprafaţă de 42,50 mp.
Prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 26 septembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură, conform Legii nr. 3 10/2001, către Ş.I. a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, imobil format din teren de 259,50 mp din totalul de 414 mp şi construcţia de tip S+P+2 E+M, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care se află şi acela deţinut de pârâta în speţă.
Preluarea către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut fără titlu valabil, întrucât acest act normativ era contrar dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948. In consecinţă, dreptul de proprietate al reclamantului trebuie recunoscut cu efect retroactiv, ceea ce face ca acesta să deţină un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriaş, s-a realizat o privare a reclamantului de proprietatea sa.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de reclamant şi de pârâta S.L.V., tribunalul a acordat preferabilitate titlului reclamantului care provine de la adevăratul proprietar, în raport de titlul de proprietate al pârâtului ce provine de la un neproprietar.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi, iar prin Decizia civilă nr. 19 din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
C.E.D.O., a cărei jurisprudenţă este obligatorie pentru România şi are prioritate în aplicare în raport de dreptul intern, în baza art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a principiilor ce guvernează tratatele internaţionale, în cauza Faimblat contra României a constatat încălcarea art. 6 din C.E.D.O. pentru respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea nulităţii titlului statului.
În considerentele hotărârii, Curtea Europeană a reţinut că ingerinţa în dreptul de acces al reclamanţilor în justiţie, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă, nu respectă proporţionalitatea dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, căci procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, nu asigură satisfacerea dreptului reclamantului.
Instanţa de apel a apreciat că titlul statului este nul, iar ca efect al nulităţii, dreptul reclamantului şi al autorilor săi nu a ieşit niciodată din patrimoniul acestora, ceea ce face inaplicabil principiul neretroactivităţii legii, invocat prin motivele de apel de Municipiul Bucureşti.
S-a mai reţinut că în acţiunea de comparare a titlurilor de proprietate se au în vedere titlurile autorilor, respectiv actul dotai din 23 septembrie 1913 şi procesul-verbal de intabulare din 10 iulie 1940 pentru reclamant, şi Decretul nr. 92/1950 pentru Statul Român.
Or, în timp ce prin actul dotai s-a transmis dreptul de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantului, statul nu a devenit proprietarul aceluiaşi bun prin Decretul nr. 92/1950, aflat în contradicţie cu Constituţia din 1948.
Aşa fiind, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a acordat preferabilitate ridului reclamantului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de titlul pârâtei provenit de la statul neproprietar,
Faptul că pentru apartamentul din litigiu reclamantul a uzitat şi de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, nu poate constitui un fine de neprimire pentru acţiunea în revendicare, atâta timp cât au trecut circa 7 ani de la înştiinţarea notificării, iar reclamantul, până în prezent, nu a primit nici o despăgubire. Or, reclamantul este titularul unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa încât, vânzarea de către stat a bunului altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o încălcare a cerinţelor instituite de norma europeană.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii S.L.V. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivele de recurs, pârâta S.L.V. formulează următoarele critici de nelegalitate:
1. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
3. Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 întrucât acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 este inadmisibilă când statul a vândut imobilul, în acest sens fiind şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008. De asemenea, instanţa a neglijat interpretarea dată prin jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. prin care se recunoaşte terţului dobânditor printr-un contract de vânzare-cumpărare, cu titlu oneros, calitatea de proprietar.
4. Din punct de vedere procedural instanţa a privat-o pe pârâtă de dreptul constituţional de apărare, a ignorat un înscris medical autentic şi a judecat cauza în absenţa sa.
5. Hotărârea instanţei se bazează pe luarea în calcul a unor înscrisuri depuse de reclamant cu multiple şi vizibile erori materiale, fără să admită verificarea de scripte.
În drept, motivele de recurs au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin recursul declarat, pârâtul Municipiul Bucureşti formulează următoarele critici de nelegalitate:
Restituirea imobilelor în natură ori acordarea măsurilor reparatorii nu mai pot fi soluţionate pe calea dreptului comun. Pentru restituirea imobilelor, persoanele îndreptăţite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, având apoi la îndemână calea acţiunii în justiţie împotriva dispoziţiei primarului, sub forma contestaţiei.
Nu se poate reţine faptul că reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau a principiului liberului acces la justiţie, faţă de împrejurarea că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, în procedură judiciară.
La încheierea contractului de vânzare-cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respectate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., iar din materialul probator administrat în cauză nu se poate reţine că părţile contractante ar fi fost de rea-credinţă.
Nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât nu poale fi invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze validitatea actului juridic incriminat.
În drept au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin critica formulată la punctul 4 al motivelor de recurs, pârâta S.L.V. invocă încălcare dreptului său la apărare în faza procesuală a apelului.
Deşi motivarea în drept a recursului declarat de pârâtă nu indică şi dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că prin această critică se susţine nesocotirea unuia dintre principiile fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra acest motiv de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Critica este fondată.
Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională, fiind garantat prin art. 24 din Constituţie care prevede că în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Acelaşi principiu este recunoscut şi prin dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 304/2004.
Nesocotirea acestui principiu produce părţii o vătămare ce atrage, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
În cauză, la termenul de judecată din data de 07 octombrie 2008, s-a dispus amânarea judecăţii pentru ca pârâta S.L.V. să ia cunoştinţă de conţinutul întâmpinării formulate de intimatul-reclamant.
La următorul termen de judecată, cauza a fost amânată pentru imposibilitatea de prezentare a apelantei pârâte S.L.V. care a făcut dovada acestei imposibilităţi printr-un act medical.
Pentru termenul de judecată din data de 06 ianuarie 2010, termen la care au avut loc dezbaterile asupra apelurilor formulate în cauză, apelanta pârâtă S.L.V. a depus un certificat medical prin care dovedea imposibilitatea sa de deplasare şi a solicitat, în baza acestui act medical, acordarea unui nou termen.
Deşi certificatul medical depus proba imposibilitatea de deplasare a apelantei pârâte şi deşi, potrivit actului medical, cauza acestei imposibilităţi survenise cu o zi înaintea termenului de judecată fixat, fiind astfel imposibil pentru apelanta pârâtă să-şi desemneze un reprezentant convenţional, instanţa de apel a respins cererea de amânare a judecăţii şi a acordat părţilor prezente cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Înalta Curte apreciază, că în acest fel, drepturile procesuale ale apelantei-pârâte au fost încălcate.
Faţă de complexitatea pricinii şi din necesitatea de a respecta prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil şi presupune satisfacerea exigenţelor impuse procedurilor de judecată de normele convenţionale europene, se impunea amânarea cauzei de către instanţa de apel. Prin respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată, dreptul apelantei pârâte de a supune instanţei cererile, apărările şi argumentele aduse în susţinerea acestora, posibilitatea sa de a-şi susţinea cauza, au fost încălcate prin hotărârea pronunţată, deşi apelanta-pârâtă a făcut dovada imposibilităţii sale de prezentare la termenul acordat de instanţă.
În acest mod, s-a produs apelantei-pârâte o vătămare ce atrage sancţiunea nulităţii şi consecinţa admiterii recursului în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Dată fiind soluţia pronunţată, de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa de apel, ca şi necesitatea ca, în rejudecare, să fie analizate pretenţiile tuturor părţilor atrase în litigiu, urmează a fi admis şi recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Celelalte motive formulate prin recursurile declarate în cauză nu vor mai fi analizate de Înalta Curte, ele constituindu-se în susţineri ce urmează a fi cenzurate cu ocazia rejudecării cauzei de instanţa de apel, cu respectarea drepturilor procedurale ale părţilor şi a principiilor care guvernează desfăşurarea litigiului civil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii S.L.V. şi de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 19 din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3008/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1856/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
