ICCJ. Decizia nr. 3026/2010. Civil. Grăniţuire. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3026/2010
Dosar nr. 1033/1/2009
Şedinţa de la 14 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a înregistrat cererea de revizuire formulată de revizuenţii G.G. şi G.M. împotriva Deciziei nr. 2083 din 28 mai 2002 a acestei instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii s-au arătat următoarele:
Prin Hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza Gâgă împotriva României (cererea nr. 42.792/2002), definitivă la 7 mai 2008, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, prin încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei prin încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor.
Ca o consecinţă a admiterii recursului în anulare şi menţinerii Ordinului nr. 147/1994 emis intimaţilor D.A. şi A.D., au fost repuse pe rol toate dosarele privind grăniţuirea celor două proprietăţi şi obligaţia de a face.
Prin Sentinţa civilă nr. 2439/2000 a Judecătoriei Beiuş, rămasă irevocabilă tocmai datorită soluţiei Curţii Supreme de Justiţie, la care s-a făcut trimitere expresă, revizuenţii au fost obligaţi să ridice o serie de construcţii de pe teren - sentinţă care a fost pusă în executare.
Soluţia a cărei revizuire se solicită a produs consecinţe grave, materializate în numărul mare de litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată în diferite faze procesuale.
Efectele încălcării drepturilor, stabilite prin hotărârea Curţii Europene, nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate de Înalta Curte.
Intimaţii D.A. şi A.D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire, pentru următoarele motive:
- Cererea adresată Curţii Europene a fost îndreptată împotriva Statului Român şi nu împotriva lor, iar prin hotărârea Curţii reclamanţii au primit reparaţii morale de 3000 euro. Nesolicitându-se daune materiale (retrocedarea terenului, despăgubiri), se înţelege că nu mai au pretenţii cu privire la teren.
- Prin Hotărârea Curţii Europene s-a considerat că hotărârea Curţii Supreme a fost urmarea unei ";imixtiuni"; în proces a procurorului general.
Dispoziţiile legale care reglementau recursul în anulare erau în vigoare la data respectivă, iar intervenţia procurorului general nu poate fi considerată o imixtiune.
Prin abrogarea anumitor dispoziţii de procedură nu se poate aduce atingere unor hotărâri judecătoreşti irevocabile. Cererea de revizuire trebuie analizată prin prisma legislaţiei interne în vigoare, dar ţinându-se seama de prevederile legale din momentul desfăşurării evenimentelor.
- S-au formulat critici cu privire la Hotărârea Curţii Europene.
Faţă de pct. 11 - 12 din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 330 şi art. 3301 C. proc. civ., legea civilă nu poate retroactiva. Aceste textele legale au fost abrogate la peste 1 an de la data pronunţării deciziei atacate şi nu pot aduce atingere unor hotărâri luate în condiţii de deplină legalitate.
- Motivarea Curţii Europene denotă o recunoaştere a stării de fapt (ambiguă), cât şi a legislaţiei civile interne, care apoi este preluată şi în cererea de revizuire.
Se face o detaliere a litigiului dintre părţi, cu referire şi la situaţia de fapt; se face o evidenţiere a unor probe cu privire la care se susţine că se confirmă dreptul intimaţilor şi care ar duce la respingerea cererii de revizuire.
- Prin admiterea cererii de revizuire s-ar aduce atingere şi altor hotărâri puse deja în executare şi s-ar putea dispune de terenul aferent casei lor.
Analizând cererea de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune admiterea acesteia, în considerarea celor ce urmează:
Potrivit normei procedurale menţionate, se poate solicita revizuirea unei hotărâri în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
- Admisibilitatea cererii de revizuire, potrivit art. 362 alin. (3) C. proc. civ. - dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază şi art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
a. În cauză s-a pronunţat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărârea din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 782/24.11.2008, prin care s-a stabilit că revizuenţilor li s-au încălcat dreptul la un proces echitabil - art. 6 parag. 1 din Convenţie şi dreptul asupra bunurilor - art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Derularea litigiului dintre părţi, astfel cum a fost reţinută în Hotărârea Curţii Europene:
Prin Sentinţa civilă din 22 mai 1992, Judecătoria Beiuş a admis acţiunea reclamanţilor G. împotriva pârâţilor D., obligându-i pe aceştia să le restituie 500 mp teren, în vederea construirii unei case.
La data de 13 iulie 1992 Comisia Judeţeană Bihor de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 le-a eliberat reclamanţilor un titlu de proprietate pentru 483 mp.
În baza Hotărârii din data de 6 septembrie 1994, Prefectura Bihor a emis, în temeiul Legii nr. 18/1991, o decizie care stabilea dreptul de proprietate al soţilor D. asupra unui teren în suprafaţă de 250 mp, care în parte se suprapuneau cu terenul restituit în anul 1992 reclamanţilor.
Prin sentinţa din data de 14 octombrie 1999, pronunţată după două casări cu trimitere, Judecătoria Beiuş a admis acţiunea reclamanţilor şi a anulat decizia prefecturii. Sentinţa a fost confirmată prin decizia definitivă din data de 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Oradea. Prin decizia din data de 4 mai 2001 aceeaşi curte de apel a respins contestaţia în anulare a soţilor D.
În termenul legal de un an prevăzut de art. 3301 C. proc. civ., termen care începuse să curgă de la data deciziei din 19 februarie 2001, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva sentinţei din data de 14 octombrie 1999 şi a deciziei din data de 19 februarie 2001, invocând încălcarea Legii nr. 18/1991 de către instanţele care au soluţionat cauza.
Prin decizia definitivă din data de 28 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul procurorului general şi, rejudecând fondul cauzei, a respins acţiunea reclamanţilor cu motivarea că decizia prefectului fusese dată în conformitate cu prevederile relevante din lege.
- Considerentele Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2008 în cauza Gâgă împotriva României: ";Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când există motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2003-IX).
Curtea observă că desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive s-a bazat exclusiv pe pretinsa încălcare a prevederilor legale de către instanţele inferioare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica desfiinţarea unei hotărâri definitive, în ciuda faptului că şi particularii erau parte la procedură (vezi, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, §25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, §§ 33 - 37, 5 octombrie 2006). De altfel, nici faptul că exercitarea acestei căi extraordinare de atac a intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art. 3301 C. proc. civ., nici faptul că soţii D. sunt cei care au determinat declararea recursului în anulare nu sunt în măsură să determine Curtea să se abată de la abordarea adoptată în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (vezi, în special, S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., Raicu şi Popea mai sus-menţionate).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive din 19 februarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, încălcând astfel dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Curtea reaminteşte în primul rând că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu fusese stabilit prin sentinţa definitivă din data de 22 mai 1992 a Judecătoriei Beiuş, prin titlul de proprietate eliberat la data de 13 iulie 1992 în conformitate cu această sentinţă, precum şi prin decizia definitivă din data de 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Oradea, care anula titlul concurent al soţilor D., asupra terenului în litigiu. Reclamanţii aveau, aşadar, un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, menţionată mai sus, § 70).
Curtea constată apoi că decizia din data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a desfiinţat decizia definitivă din data de 19 februarie 2001 şi a confirmat dreptul de proprietate al soţilor D. asupra terenului în litigiu. Ea consideră că această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin similară cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu menţionată mai sus. Curtea apreciază, aşadar, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 28 mai 2002 a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 73 - 74, şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., menţionată mai sus, § 44). Or, Guvernul nu a oferit nicio justificare convingătoare pentru situaţia astfel creată.
Prin urmare, Curtea apreciază că încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.";
b) Consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Situaţia conflictuală dintre revizuenţi şi intimaţi, precum şi litigiile care există între părţi rezultă atât din cererea de revizuire cât şi din întâmpinare. Intimaţii îşi afirmă în continuare dreptul asupra imobilului în litigiu, invocă punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti şi faptul că prin admiterea prezentei cereri s-ar putea dispune de terenul aferent casei lor.
Intimaţii au formulat apărări împotriva cererii de revizuire prin întâmpinare, care nu vor fi primite pentru argumentele ce succed:
- Faptul că procedura în faţa Curţii Europene se derulează împotriva Statului Român, ca garant al obligaţiei generale pozitive de asigurare a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului nu înlătură efectele Hotărârii Curţii Europene pe plan naţional, faţă de celelalte părţi din litigiul respectiv; acestea se produc în condiţiile reglementate de legislaţia naţională, în speţă de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., statul condamnat de instanţa europeană fiind obligat să ia toate măsurile care se impun pentru asigurarea respectării şi a drepturilor constatate a fi încălcate.
Nesolicitarea de daune materiale în faţa Curţii Europene nu prezintă relevanţă în cauză, remediul fiind oferit în acest sens de legislaţia internă, respectiv art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
- Considerentele pentru care s-a constatat încălcarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană nu pot fi analizate şi înlăturate de instanţa naţională, excedând competenţei acesteia.
Cererea de revizuire se judecă potrivit normelor procedurale în vigoare, urmând ca, în cazul în care aceasta se încuviinţează, rejudecarea cauzei să se facă cu aplicarea art. 725 alin. (3) C. proc. civ., care sunt în sensul că hotărârile pot fi atacate pe căile prevăzute de lege la data pronunţării.
Constatând, prin urmare, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire, Înalta Curte urmează să o admită, făcând aplicarea art. 322 pct. 9 şi art. 326 alin. (3) C. proc. civ.
Rejudecând recursul în anulare, Înalta Curte constată, cu aplicarea art. 327 alin. (1) C. proc. civ., că se impune schimbarea deciziei atacate, în sensul respingerii recursului în anulare, pentru argumentele ce succed:
Art. 330 pct. 2 C. proc. civ. prevedea că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, o hotărâre judecătorească irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, iar art. 3301 prevedea că, în atare situaţie, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Prin O.U.G. nr. 58/2003 aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă art. 725 alin. (3) C. proc. civ. prevede că hotărârile pot fi atacate pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunţării - în cauză hotărârile fiind pronunţate anterior O.U.G. nr. 58/2003.
Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, iar conform art. 20 din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate cele dintâi.
Prin urmare, chiar dacă instanţa ar ajunge la concluzia că în speţă s-a produs o încălcare esenţială a legii, care a condus la o admitere greşită a acţiunii, hotărârile pronunţate în favoarea reclamantului nu ar putea fi anulate, deoarece ar aduce atingere dreptului lor la un proces echitabil şi dreptului de proprietate, adică unora dintre drepturile garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte din anul 1994, astfel cum s-a şi detaliat, de altfel, prin decizia Curţii Europene pronunţată în cauză.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., intimaţii vor fi obligaţi la plata sumei de 3.757 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către revizuenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de revizuire a Deciziei nr. 2083 din 28 mai 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în Dosar nr. 3537/2001, formulată de revizuenţii G.G. şi G.M.
Schimbă decizia atacată în sensul că:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva Deciziei nr. 189/R din 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Oradea.
Obligă pe intimaţi la plata sumei de 3.757 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către revizuenţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 2955/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 3028/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
