ICCJ. Decizia nr. 3181/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 1486 din 17 septembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamantul P.P. în contradictoriu cu pârâții Orașul E., prin primar, și Primarul orașului E., împotriva Dispoziției nr. 362 din 08 septembrie 2006 emisă de Primarul orașului E.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada calității sale de moștenitor de pe urma unchiului său S.I., dar că acesta nu a făcut și dovada că bunul a cărui restituire a solicitat-o se află în patrimoniul statului, prezumția relativă de preluare abuzivă negăsindu-și aplicarea în cauză.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.
Prin Decizia nr. 51/C din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a admis contestația; a anulat Dispoziția nr. 362/2006 emisă de Primarul orașului E.; a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 339 mp, identificat prin raportul de expertiză B.E. prin punctele 1-2-3-4-1, la intersecția străzii H. cu Str. M.E. din E.; a obligat pe pârât să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 261 mp, ce nu poate fi restituită în natură.
în motivarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele:
Autorul reclamantului a fost proprietarul unui teren în suprafață de 600 mp, identificat ca lotul nr. 1162 din planul de parcelare aprobat de Prefectura județului Constanța sub nr. 7007 din 27 iunie 1898, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21674 din 8 octombrie 1921 de Tribunalul Ilfov și transcris în dosar.
Reclamantul, moștenitor al defunctului său unchi S.I., are calitatea de persoană îndreptățită la masuri reparatorii, dovedindu-și calitatea prin actele de stare civilă și prin notificarea formulată după apariția Legii nr. 10/2001.
în această calitate, reclamantul a solicitat restituirea terenului lot 1162, în suprafață de 600 mp, care a fost identificat în apel prin expertiza B., după depunerea planului de parcelare T.T. aprobat de Prefectura județului Constanta sub nr. 7007 din 27 iunie 1898, ca fiind situat la intersecția străzii M.E. cu str. H. din localitatea E..
Din concluziile raportului de expertiză efectuat rezultă că terenul, afectat de construcția unui bloc de locuințe, a unui post de transformare, curtea unui imobil proprietate privată și ghena de gunoi amenajată de administrația locală pentru depozitarea gunoiului menajer al locatarilor blocului "B", s-a aflat în posesia statului care, prin autoritatea locală, i-a dat destinația actuală.
Potrivit pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va face și în funcție de acest element. Textul instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, care nu a fost răsturnată de administrația locală pârâtă după identificarea terenului prin expertiza efectuată în apel. De aceea, deținerea terenului de către autoritatea locală este o probă suficientă pentru a se reține că, în speță, a avut loc o preluare abuzivă, în fapt, a terenului.
Această concluzie determină aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 și îndreptățirea reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de respectivul act normativ.
Conform concluziilor raportului de expertiză B., din terenul solicitat este liberă o suprafață de 339 mp, identificată în răspunsul la obiecțiuni prin punctele 1-2-3-4-1, respectiv terenul afectat de spațiu verde pe care este amplasată ghena de gunoi.
Ca atare, această suprafață poate fi restituită în natură, chiar dacă are destinația de spațiu verde între blocuri, pentru că nu este înscrisă în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism ale localității E. ca amenajare de utilitate publică.
Restul terenului, până la 600 mp, nu poate fi restituit în natură, fiind afectat folosirii postului de transformare PT 353 și pe o porțiune de curte proprietate privată, astfel că pentru diferența de teren de 261 mp reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii constând în despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâți, care au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv, recurenții au formulat următoarele critici:
1. Instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, în raport de actele de stare civilă depuse, pe acest aspect hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv a dispozițiilor art. 23.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Dreptul de proprietate poate fi atestat cu actele doveditoare definite prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, text care la lit. b) prevede și care sunt actele care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor.
în speță nu se face o astfel de dovadă, care era cu atât mai necesară cu cât reclamantul este un colateral în raport de titularul dreptului de proprietate, fiind nepot de soră, deci moștenitor nerezervatar.
Actele depuse la dosar nu sunt suficiente pentru a convinge că reclamantul a moștenit bunul în litigiu de la unchiul său și că acesta nu a avut descendenți.
2. Instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra modului în care a fost preluat imobilul litigios de către stat.
Una din condițiile pe care le impune Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură este ca bunul imobil solicitat să fi fost preluat în mod abuziv de către stat, or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.
împrejurarea că terenul se află în deținerea orașului E. nu este suficientă pentru a justifica preluarea abuzivă, în fapt, reținută de instanța de apel.
Dacă legiuitorul nu ar fi vrut să facă nicio diferență între bunurile preluate abuziv și celelalte, ar fi folosit o exprimare generică, referindu-se ca fiind aplicabile prevederile legii reparatorii asupra tuturor bunurilor care au aparținut foștilor proprietari pe care persoanele juridice le au în deținere.
Reclamantul nu a putut depune nici un act juridic care să ateste deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, conform prevederilor art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Mai mult decât atât, informațiile furnizate de Direcția Financiară a orașului E. arată că lotul 1162 din parcelarea M.T. nu se regăsește înscris în evidențele fiscale ale orașului E., situație care este de natură să întărească suspiciunile cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită.
3. Prin restituirea în natură dispusă pentru suprafață de 339 mp, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv a dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi.
Concluzia instanței de apel, în sensul că suprafața de teren de 339 mp are destinația de spațiu verde între blocuri, intră în contradicție cu prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care explică dispoziția inserată în art. 10 alin. (2) din lege, conform căreia, pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Sintagma "amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume: căi de comunicații, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spatii verzi din jurul blocurilor de locuit (art. 10.3).
Norma reglementează în mod expres situația pe care o relevă expertiza efectuată în cauză, anume spațiul verde din jurul blocului, așa încât pentru suprafața de teren cu această destinație, curtea de apel nu putea dispune restituirea în natură, ci numai prin echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:
1. Recurenții au invocat, în primul rând, faptul că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât nu a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma defunctului proprietar al imobilului solicitat, în opinia sa, actele de stare civilă depuse la dosar fiind insuficiente în reținerea ca dovedită a calității de moștenitor a reclamantului.
Practic, se contestă modul de stabilire a situației de fapt cu privire la calitatea reclamantului de moștenitor al defunctului proprietar, ceea ce implică o reapreciere a probelor administrate, or criticile vizând acest aspect nu se încadrează în cazul de modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - și nici în celelalte cazuri de modificare sau de casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile referitoare la dovedirea calității reclamantului de moștenitor al defunctului proprietar al imobilului litigios nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Ceea ce are competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.
Or, în speță, legea a fost aplicată corect la situația de fapt stabilită de instanța de apel pe aspectul criticat în recurs, cu consecința că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanța de apel a reținut, în urma analizei actelor de stare civilă depuse la dosar, că reclamantul este moștenitorul legal al defunctului său unchi S.I., proprietarul terenului solicitat prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, așa încât, prin raportare la această situație de fapt stabilită pe bază de probe, hotărârea atacată, prin care s-a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt persoane îndreptățite la restituire și moștenitorii legali ai persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
în ceea ce privește actele avute în vedere de instanța de apel în stabilirea calității de moștenitor a reclamantului, acestea sunt acte de stare civilă, deci acte cărora pct. 23.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 le recunoaște expres valoarea de acte doveditoare a calității de moștenitor.
2. în al doilea rând, recurenții au contestat dovedirea de către reclamant a preluării abuzive a imobilului solicitat și a deținerii proprietății de către autorul său la data preluării abuzive.
în acest sens, ei au susținut că deținerea imobilului de către stat nu este suficientă pentru a se reține preluarea lui abuzivă și că reclamantul nu a depus probe care să ateste deținerea proprietății de către autorul său la data preluării abuzive.
Aceste critici tind la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil față de actuala structură a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Astfel, ca situație de fapt, instanța de apel a reținut că autorul reclamantului a fost proprietarul terenului litigios, conform Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21674 din 08 octombrie 1921 și că acest teren a fost preluat abuziv, în fapt, deținerea lui de către autoritatea locală făcând operantă prezumția relativă de preluare abuzivă prevăzută de art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, pe care administrația locală pârâtă nu a răsturnat-o.
Or, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, criticile prin care recurenții urmăresc schimbarea acestei situații de fapt nu pot fi analizate de instanța de recurs.
3. în fine, recurenții au invocat nelegalitatea hotărârii atacate prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, cu referire la soluția de restituire în natură a suprafeței de teren de 339 mp.
Critica nu este întemeiată, deoarece prin restituirea în natură a suprafeței de teren de 339 mp, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale arătate de recurenți, spre a fi operant motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, este adevărat că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 interzice restituirea în natură a terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică și că la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi sunt enumerate printre amenajările de utilitate publică și spațiile verzi din jurul blocurilor de locuit.
Pentru a fi, însă, calificate amenajări de utilitate publică, bunurile enumerate exemplificativ la pct. 10.3 din Norme trebuie să îndeplinească condiția impusă de același text, respectiv să deservească nevoile comunității. Este concluzia ce se impune din redactarea pct. 10.3, care explică conținutul sintagmei "amenajări de utilitate publică" din lege, în sensul că acestea reprezintă "acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității".
Prin urmare, simpla destinație a terenului nu este suficientă și nu determină excluderea bunului de la restituire către fostul proprietar pe motiv că este afectat de o amenajare de utilitate publică, ci este necesar în acest scop să se verifice în ce măsură imobilul deservește utilității publice, în sensul de a acoperi nevoile comunității.
Or, în speță, instanța de apel a reținut, în fapt, potrivit raportului de expertiză efectuat în apel, a răspunsului la obiecțiunile la acest raport și a schiței anexe de la fila 49 din dosarul de apel, că suprafața de teren de 339 mp reprezintă teren liber, pentru că deși are destinația de spațiu verde între blocuri și pe ea este amplasată o ghenă de gunoi, respectiva suprafață nu este înscrisă în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism ale localității E. ca amenajare de utilitate publică.
Simpla destinație de spațiu verde a suprafeței de teren de 339 mp nu este suficientă pentru a o încadra în categoria amenajărilor de utilitate publică, esențial în acest sens fiind faptul dacă imobilul deservește în concret utilității publice, adică acoperă nevoile comunității.
Cât timp pe respectiva suprafață de teren este amplasată exclusiv o ghenă de gunoi și aceasta nu este înscrisă în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism ale localității ca amenajare de utilitate publică, concluzia instanței de apel, potrivit căreia suprafața de teren în discuție nu este afectată de amenajări de utilitate publică, este conformă prevederilor pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Neavând, deci, caracterul unei amenajări de utilitate publică, suprafața de 399 mp în litigiu a fost corect restituiră în natură, neîncadrându-se în excepția de la această măsură, prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere considerentele prezentate, înalta Curte urmează să respingă recursul pârâților ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a obligat pe recurenți, ca părți care au căzut în pretenții prin respingerea cererii lor de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul - reclamant în această etapă procesuală. Cheltuielile de judecată reprezintă onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON, care era dovedit cu chitanța de la fila 31 dosar recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3185/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7429/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
