ICCJ. Decizia nr. 3185/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 1927 din 09 decembrie 2008, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul H.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atât ca urmare a admiterii excepției, cât și pe fondul cauzei.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că acțiunea prin care reclamantul a invocat faptul că a suferit un prejudiciu material și moral datorită procesului penal soluționat prin hotărâre judecătorească definitivă de achitare și datorită reținerii este prescrisă: procesul penal a fost soluționat definitiv la data de 13 ianuarie 2005, iar acțiunea în despăgubiri a fost formulată la data de 20 decembrie 2007, peste termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, reclamantul a susținut că a suferit un prejudiciu material și moral datorită faptului că, ulterior achitării sale prin hotărâre judecătorească definitivă, a fost cercetat penal în dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduș, dosar în care s-a dat rezoluție de încetare a urmăririi penale la data de 13 noiembrie 2006.
Acest petit al acțiunii nu este fondat, deoarece în cauză nu este incident nici unul dintre motivele prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, prin rezoluția dată în dosar al Parchetului pe lângă Judecătoria Luduș s-a dispus doar încetarea urmăririi penale față de reclamant, reținându-se că există autoritate de lucru judecat, fără a se stabili că reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, așa cum prevede art. 504 alin. (3) C. proc. pen. în plus, în dosar nu s-a luat nicio măsură privativă de libertate față de reclamant.
Prin Decizia nr. 96/ A din 06 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, ca nefondat.
Pentru a adopta această soluție, curtea a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, prin ea stabilindu-se reala situație de fapt, în raport cu care s-a aplicat corect legea.
Astfel, în mod corect s-a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale, susținând că a suferit un prejudiciu material și moral ca urmare a unei erori judiciare datorate faptului că a fost cercetat și trimis în judecată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și că a fost reținut la data de 13 decembrie 2000.
Instanța de fond a reținut și aplicat în mod legal prevederile art. 504 alin. (2) și (3) și ale art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Din studiul dosarelor penale acvirate la prezenta cauză rezultă că procesul penal a fost soluționat definitiv a data de 13 ianuarie 2005, iar acțiunea civilă a reclamantului fost introdusă la instanță la data de 20 decembrie 2007, cu depășirea termenului imperativ de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Ca atare, în mod corect s-o respins ca fiind prescris petitul privind obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat prin procesul penal soluționat definitiv prin Decizia nr. 256 din 13 ianuarie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție. Motivele de apel invocate de reclamant pe fondul cauzei sunt de prisos a fi analizate, câta vreme instanța de control apreciază corectă reținerea acestei excepții.
Cu privire la petitul respins pe fond, în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu este incident nici unul dintre motivele prevăzute de art. 504 alin. (3) sau alin. (1) C. proc. pen. Prin rezoluția dată în dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduș, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de reclamant, în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., reținându-se existența autorității de lucru judecat, fără a se stabili că reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal. Cu atât mai mult cu cât în acest dosar penal nu s-a luat nici o măsură privativă de libertate.
Aplicabilitatea textelor de lege și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului invocate în cererea de apel ar fi putut fi analizate doar în situația în care acțiunea civilă nu ar fi fost prescrisă sau ar fi fost incidente prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul care, după expunerea situației de fapt din procesul penal în care a fost achitat, a criticat soluția dată în cauză pe excepția de prescripție (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, recurentul-reclamant a arătat că soluția dată pe prescripție este nelegală, deoarece reluarea cercetărilor împotriva sa pentru aceeași faptă, pentru care fusese achitat de instanțele de judecată, a dus la întreruperea termenului de prescripție.
De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că întreg procesul penal a fost o înșiruire de erori judiciare, cauzatoare de grave prejudicii materiale și morale: cercetarea abuzivă pe parcursul căreia a fost reținut fără nici un temei legal pe data de 13 decembrie 2000, făcându-se din aceasta o știre publică, scoaterea de sub sechestru asigurător instituit de organele financiare a unui bun al societății comerciale, fără înștiințarea acestora, declanșarea acțiunii penale, întocmirea rechizitoriului, trimiterea în judecată pentru o infracțiune inexistentă, fapta incriminată fiind de natură comercială, nefiind prevăzută de legea penală. Nedreptățile nu s-au terminat prin faptul achitării, ci au continuat, pe considerentul că s-ar fi descoperit fapte noi săvârșite de același inculpat și că se impune reluarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie.
Un alt aspect care a contribuit la cauzarea prejudiciului material și moral a fost întinderea nejustificată în timp a procesului penal (1998 - 2005 - 2006), ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum aceasta a fost reținută de Curtea Europeană în cauza Stoianom și Neddm împotrivi României, Hotărârea din 04 august 2005.
Potrivit art. 48 alin. (3) teza I din Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar art. 504 alin. (2) C. proc. pen. stabilește în mod expres că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Contenciosul constituțional, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, a constatat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute în text. Tot prin aceeași decizie se menționează faptul că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei sa fie suportate de aceasta.
în același sens, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau lege.
La evaluarea întinderii despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere prejudiciul moral și material efectiv suferit ca urmare a abuzurilor și erorilor judiciare menționate, cu consecința pierderii demnității publice, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional, precum și a personalității morale, care s-au întins pe o perioada mult prea lungă de timp 1998 - 2006.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:
Cu titlu preliminar, este de observat că prezentarea situației de fapt privind procesul penal în care reclamantul a fost achitat, pe care acesta o face în preambulul memoriului de recurs, nu se constituie în critici la adresa soluției instanței de apel, susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Singura critică de nelegalitate formulată de recurent cu privire la hotărârea atacată vizează confirmarea în apel a soluției dată în primă instanță pe excepția de prescripție, susținându-se că redeschiderea procesului penal împotriva sa, după achitarea prin hotărâre definitivă, ar reprezenta o cauză de întrerupere a prescripției.
Critica nu este întemeiată, deoarece împrejurarea invocată de recurent nu se încadrează în cazurile de întrerupere a prescripției, expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Conform textului de lege menționat, prescripția se întrerupe:
a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ arbitrai, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Or, în speță, recurentul nu invocă nicio împrejurare care să se circumscrie acestor cauze de întrerupere a prescripției.
Faptul că după achitarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus reluarea cercetării penale împotriva sa, demers soldat cu încetarea urmăririi penale pe temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., nu are efect întreruptiv de prescripție, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pe cererea reclamantului privind repararea prejudiciului material și moral pretins cauzat prin procesul penal soluționat definitiv prin Decizia nr. 256 din 13 ianuarie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
în absența unei cauze legale de întrerupere a prescripției care să fie operantă în speță, în mod corect instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acestei cereri ca prescrisă, reținând că termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. civ., a început să curgă, conform acestui text de lege, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de achitare a reclamantului, respectiv de la data de 13 ianuarie 2005, când a fost pronunțată Decizia nr. 256 a înaltei Curți de Casație și Justiție, și că el era depășit la data sesizării instanței civile cu acțiunea în despăgubiri, respectiv 20 iulie 2007.
Rezultă că, pe aspectul criticat, hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de confirmarea legalității soluției pe prescripție, criticile de fond privind cererea astfel soluționată, justificate de parte pe texte din legislația națională și europeană, inclusiv prin trimitere la o Hotărâre Curții Europene a Drepturilor Omului, nu mai pot fi cercetate de instanța de control judiciar, întrucât prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, fiind, așadar, o piedică în cercetarea fondului cauzei.
Având în vedere considerentele expuse, înalta Curte a constatat că recursul reclamantului nu era fondat și l-a respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3188/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3181/2010. Civil → |
|---|
