ICCJ. Decizia nr. 3187/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

Prin Sentința civilă nr. 197 din 7 aprilie 2004, Tribunalul Buzău, secția civilă a respins contestația formulată de reclamantul D.V. împotriva Dispoziției nr. 109 din 18 martie 2003, emisă de Primarul comunei M., ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că, urmare a apariției Legii nr. 10/2001, reclamantul, în calitate de moștenitor al E.R., a formulat notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 29 prăjini, situată în vatra satului L., și acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția demolată.

Prin Dispoziția nr. 109/2003, Primarul comunei M. a respins notificarea, motivat de faptul că terenul solicitat nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, regimul juridic al acestuia fiind reglementat de legile fondului funciar.

Autoarea petentului a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, asupra terenului în litigiu, cerere care i-a fost admisă în totalitate, ca urmare a plângerii formulate împotriva hotărârii Comisiei județene Buzău pentru aplicarea Legii fondului funciar (Sentința 506 din 24 ianuarie 1992 pronunțată de Judecătoria Buzău, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991).

Prima instanță a mai reținut că, pe suprafața de teren solicitată, au fost puse în posesie alte persoane, cărora le-a fost eliberat și titluri de proprietate, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Actul de dare cu plată a lui T.V., potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, se înscrie în proprietatea beneficiarului, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în arendă de la foștii proprietari. Mai mult, acesta are titlu de proprietate pentru terenul pe care îl deține, act ce nu a fost anulat până în prezent.

împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care, prin Decizia nr. 1840 din 10 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost respins, ca nefondat.

Recursul declarat împotriva deciziei mai sus menționate a fost admis de înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 6803 din 15 septembrie 2005, dispunându-se casarea Deciziei civile nr. 1840 din 10 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, și trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

Instanța supremă a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, și anume instanța de apel nu a verificat dacă imobilul pretins de reclamant a fost preluat de stat, momentul și actul în baza căruia a avut loc preluarea.

De asemenea, nu s-a depus întreaga documentație în baza căreia s-a hotărât reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei reclamantului, R.E.

Se impunea refacerea sau completarea raportului de expertiză întocmit în dosarul de fond față de susținerile recurentului cu privire la terenurile referitor la care instanța a reținut că aparțin unor terțe persoane.

învestită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia civilă nr. 384 din 13 noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.V. împotriva Sentinței civile nr. 197 din 7 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei M.

Pentru a se pronunța astfel, instanța învestită cu rejudecarea apelului a reținut următoarele:

- terenul în litigiu, situat în cvartalul nr. 33, intravilan L., comuna M., a trecut în proprietatea statului român, la data de 3 ianuarie 1952, în baza cererii de renunțare în folosul statului, formulată de bunicul apelantului, R.I., terenul fiind atribuit fostului C.A.P.

- în actul de proprietate al autorilor apelantului, respectiv actul de vânzare din data de 5 octombrie 1933, care a fost menționat în notificare, suprafața terenului este de 22 prăjini (4400 mp conform calcului efectuat de expert C.E.), pentru ca ulterior, în faza de rejudecare a apelului, contestatorul să precizeze că înțelege să solicite restituirea suprafeței de 6.500 mp, invocând în acest sens Adresa nr. 241/1952, cerere efectuată cu încălcarea art. 294 C. proc. civ.;

- în raportul de expertiză topografică întocmit în faza de rejudecare a apelului, de ing. S.M., terenul a fost identificat și măsurat în prezența părților, ocazie cu care s-a constatat că este folosit, în prezent, de T.V. - 2.095 mp, G.G. - 2.660 mp, F.M. - 923 mp și P.D. - 822 mp;

- potrivit aceluiași raport de expertiză, terenul solicitat a format obiectul reconstituirii, conform Legii nr. 18/1991, către alte persoane, care au primit titluri de proprietate, și anume:

- F.Ș., care a fost pus în posesie cu suprafața de 257 mp - teren arabil în cvartal 33, parcela 226 D, înscris în Titlul de proprietate nr. 58474/1998, iar acest teren a fost, ulterior, înstrăinat, prin Actul de vânzare-cumpărare nr. 235/2004, numiților G.G. și E;

- F.I., care a fost pus în posesie cu suprafața de 820 mp teren arabil, în cvartalul 33, parcela 2275, înscrisă în Titlul de proprietate 40646/10/1998, terenul fiind folosit, în prezent, de F.D.;

- P.G. a fost pus în posesie, eliberându-i-se Titlul de proprietate nr. 55578/55/2003, pentru suprafețele de 9.802 mp și 9.800 mp, teren arabil situat în cvartalul 33, parcelele 2268, 2269, 2274 și 2275, din care suprafața de 822 mp folosită de moștenitorul său, P.D., fiind inclusă în terenul identificat de apelant;

- cu privire la terenul menționat în actul de dare în plată din 20 aprilie 1990, în suprafață de 1000 mp, expertul a constatat că, pe acest teren, s-a edificat un imobil, casă de locuit și anexe, terenul fiind apreciat, în raport de vecinătățile menționate în act și în absența schițelor de plan, ca putând fi amplasat, parțial sau în întregime, pe suprafața în litigiu. Sub acest aspect, aprecierea expertului S. se coroborează cu cea a expertului C.E., care a identificat, la rândul său, existența acestor construcții pe terenul solicitat de apelant.

în final, instanța de apel a conchis că autoarea apelantului a solicitat anterior, pe cale administrativă și judecătorească, conform Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și că, în prezent, terenul, pe care parțial sunt edificate și construcții, este ocupat de mai multe persoane, care au fost puse în posesie și cărora li s-au eliberat titluri de proprietate a căror valabilitate nu a fost contestată în justiție.

împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 2629 din 23 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au casat Decizia 384 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, precum și Sentința 197 din 7 aprilie 2004 a Tribunalului Buzău, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la același tribunal.

S-a reținut că instanțele nu au identificat, cu certitudine, terenul în litigiu, de 6.386 mp, care este suprafața ocupată și dacă aceasta este înscrisă în titlurile de proprietate ale deținătorilor terenurilor, nu au evaluat suprafețele în cauză potrivit îndrumărilor date prin Decizia nr. 6803 din 15 septembrie 2005, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de trimitere urmând a dispune refacerea expertizelor.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 204/114/2008, instanța dispunând efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele precizate prin decizia de casare.

Prin Sentința civilă nr. 346 din 27 martie 2009, Tribunalul Buzău, secția civilă a admis contestația formulată de reclamantul D.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei M., județul Buzău.

A anulat Dispoziția nr. 109 din 13 martie 2003, emisă de Primarul comunei M., județul Buzău.

A dispus restituirea în natură, petentului, a suprafeței de 6.416 mp teren situat în sat L., comuna M., județul Buzău, identificat conform expertizei efectuate de O.M.

S-a constatat dreptul petentului la despăgubiri prin echivalent de 84 euro/mp, pentru diferența de teren de 84 mp până la 6.500 mp, cât ar fi avut dreptul.

A fost obligat pârâtul la 1.750 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Este de neconstatat că suprafața terenului în discuție este de 6.500 mp, conform adeverinței nr. 24 din 19 iunie 1952, împărțit în patru parcele, situat în comuna M., sat L., județul Buzău.

1. Suprafața de 1.059 mp, din care 964 mp arabil și 95 mp categorie vii, evidențiat în schița de plan anexa nr. l la raportul de expertiză, prin poligonul de culoare portocalie, este liberă și poate fi restituită în natură, conform art. 10 alin. (1) din Legea 10/2001.

2. Suprafața de 1.000 mp evidențiată în schița de plan anexa nr. l, prin poligonul de culoare maro, este deținută, în mod nelegal, de familia T.

3. Suprafața de 1.735 mp, categorie arabil, este evidențiată în schița de plan anexa nr. l la raportul de expertiză, prin poligonul de culoare albastră.

4. Suprafața de 2.622 mp, teren arabil, este evidențiată prin poligonul de culoare verde.

5. Suprafața de 84 mp, diferența până la 6.500 mp teren, nu a putut fi identificată de expert, astfel că, pentru aceasta, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (7) din Legea 10/2001, valoarea de circulație prin echivalent fiind stabilită de expert la 84 euro/mp.

împotriva sentinței a declarat apel pârâta Primăria comunei M., prin Primar, iar Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 187 din 9 noiembrie 2009, a admis apelul, a schimbat, în tot, Sentința civilă nr. 346 din 27 martie 2009 a Tribunalului Buzău și, pe fond, a respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele aspecte:

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și Normelor Metodologice de aplicare unitară a menționatei legi, nu intră sub incidența acesteia terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere.

Or, în cauză, obiectul cererii de restituire formulate în baza Legii nr. 10/2001 îl constituie tocmai terenuri de natura celor enumerate în actele normative anterior menționate.

Pentru terenul în litigiu - " cca. 29 prăjini, situat în vatra satului L." s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, de către autoarea contestatorului, R.E., astfel cum se poate reține atât din conținutul plângerii sale împotriva Hotărârii nr. 6/1991 emisă de Comisia județeană Buzău pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor ("să-mi acorde cele 29 prăjini situate în vatra satului"), precum și din considerentele Sentinței civile nr. 506 din 24 ianuarie 1992 a Judecătoriei Buzău (devenită irevocabilă), prin care s-a admis plângerea respectivă și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 10 ha teren agricol, cu reducerile practicate la nivel de comună, pe raza comunei M., județul Buzău.

împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, nu s-a dispus pe vechiul amplasament nu este de natură a-l îndreptăți pe reclamant să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, raportat la dispozițiile din art. 8 alin. (1).

Din conținutul raportului de expertiză topografică ing. O.M. se reține că terenul în litigiu a făcut obiectul reconstituirii, conform Legii nr. 18/1991, către alte persoane, care au primit titluri de proprietate.

Astfel, pentru 2.622 mp, categoria de folosință arabil, s-a emis Titlul de proprietate nr. 58474/16 din 12 martie 1998, numitului F.I.Ș., în prezent, aflându-se în posesia moștenitorilor acestuia.

De asemenea, pentru 1.735 mp, categoria de folosință arabil, s-a emis Titlul de proprietate nr. 55578/55/13 mai 2003, numitului P.G., în prezent, aflându-se în posesia numitului A.V., care l-a cumpărat de la P.D., moștenitorul lui P.G.

Terenul de 1.000 mp (915 mp - curți-construcții plus arabil și 85 mp - vii) se află în posesia moștenitorilor defunctului T.Ș., conform actului de dare în plată din 20 aprilie 1990. Pe acest teren se află și construcția notată C 1, cu suprafață construită desfășurată de 56 mp.

Sub acest aspect, relevante sunt și mențiunile cuprinse în Sentința civilă nr. 6727 din 1 septembrie 1997 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a constatat că numiții T.M. și T.V. sunt coindivizari asupra imobilului casă de locuit, edificat pe suprafața de 1.000 mp, pe raza comunei M., sat L., județul Buzău, dobândită de numitul T.Ș., prin actul de dare cu plată transcris la notariatul de stat județean Buzău, sub nr. 2812 din 24 februarie 1992.

Tot în posesia moștenitorilor lui T.Ș. se mai află și suprafața de 1.059 mp.

Față de considerentele expuse, este cert că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, conform dispozițiilor din art. 8 alin. (1).

împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul D.V., criticând-o pentru următoarele motive:

1. în mod greșit, instanța de apel a nesocotit îndrumările date de instanța supremă, prin cele două decizii de casare, refuzând să efectueze verificările dispuse de înalta Curte de Casație și Justiție în cele două cicluri procesuale anterioare, și preluând considerentele greșite ale instanțelor anterioare, ale căror hotărâri au fost casate.

2. în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în baza Legii nr. 18/1991, mama recurentului, Roman Eugenia, ar fi obținut terenul în suprafață de 6.500 mp, solicitat în baza Legii nr. 10/2001, prin Sentința nr. 506 din 24 ianuarie 1992.

Este adevărat că, în baza Legii nr. 18/1991, prin Cererea cu nr. 2292 din 12 martie 1991, autoarea părții a solicitat restituirea a 13 ha teren agricol, situat în extravilan, precum și restituirea terenului situat în intravilan, dar cererea referitoare la terenul din intravilan a fost respinsă de Primăria M., acordându-i-se doar 5,5 ha vie în extravilan, conform Titlului de proprietate nr. 56060/95 din 25 iunie 2002.

Deși, prin Sentința civilă nr. 506/1992, rămasă irevocabilă la 9 martie 1994, i s-a reconstituit autoarei reclamantului dreptul de proprietate pentru 10 ha teren agricol, situat în extravilan, nici până în prezent, Primăria M. nu a restituit în natură diferența de 4,5 ha teren extravilan, motivat de faptul că nu mai deține terenuri disponibile, sentința nr. 506 fiind trimisă la Administrația Domeniilor Statului, în scopul rezolvării pretențiilor privind diferența de teren respectivă.

Ca atare, în mod greșit, Curtea de Apel a considerat că autoarea apelantului a obținut întregul teren de 10 ha, deși au fost emise titluri de proprietate în favoarea altor persoane decât R.E.

3. în mod greșit, instanța de apel nu a observat adresa Primăriei M. nr. 1566 din 19 noiembrie 1991, prin care această instituție recunoaște că "locul de casă intravilan există".

Cu adresa respectivă se dovedește că autoarea reclamantului a solicitat locul de casă din intravilan încă din anul 1991 și că intimata, deși a luat cunoștință de această cerere, a ignorat prevederile legale ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, potrivit cărora terenurile din intravilan revin de drept în proprietate deținătorilor inițiali sau a moștenitorilor acestora, repartizând, în mod nelegal, terenul solicitat altor persoane. Titlurile de proprietate emise în favoarea acestor persoane sunt lovite de nulitate absolută.

4. în mod greșit, instanța de apel a reținut că nereconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu este de natură a-l îndreptăți pe reclamant să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, încălcând, astfel, scopul legii, de restituire a proprietății.

5. Instanța de apel a lăsat nelămurită problema estimării valorice a terenului preluat în mod abuziv, aspect important în soluționarea cauzei întrucât, dacă restituirea în natură nu este posibilă conform art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, trebuie acordate despăgubiri în echivalent.

6. în ceea ce privește suprafața terenului revendicat, instanța a greșit întrucât nu a precizat care este suprafața reală, deși în cele trei expertize efectuate apăreau valori diferite .

7. în mod greșit, instanța a reținut că actualii proprietari au cumpărat terenul, deși nu există niciun act de vânzare-cumpărare, pronunțându-se asupra acestor aspecte fără să existe, în dosar, actele de proprietate.

8. Curtea a ignorat faptul că T.V. a construit, pe terenul solicitat, după anul 1991, fără a avea autorizație de construcție, și că, în prezent, deține 2.059 mp, deși niciun act nu-i justifică proprietatea pe această suprafață de teren.

9. Instanța de apel nu a acordat cheltuieli de judecată, deși efectuarea celor trei expertize a fost încuviințată de instanța supremă.

Intimata pârâtă Primăria comunei M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Nu se poate reține nesocotirea, de către instanța de apel, a deciziilor de casare, în condițiile art. 315 C. proc. civ.

în primul rând, încălcarea dispozițiilor obligatorii din prima Decizie de casare, nr. 6803 din 15 septembrie 2005 a înaltei Curți, nu poate fi verificată în prezentul recurs deoarece, cu privire la acest aspect, s-a pronunțat o altă hotărâre irevocabilă, Decizia nr. 2629 din 23 martie 2007 a aceleiași instanțe, care ea însăși a stabilit limitele casării, respectarea acestor limite urmând a fi verificată în calea de atac de față.

Referitor la dispozițiile obligatorii din cea de-a doua decizie de casare, prin această hotărâre s-a stabilit că instanțele nu au identificat, cu certitudine, terenul în litigiu, de 6386 mp, care este suprafața ocupată și care este cea înscrisă în titlurile de proprietate ale deținătorilor terenurilor, nu s-au evaluat suprafețele respective, ceea ce necesită refacerea expertizelor în scopul lămuririi acestor chestiuni.

în fond după casare, în dosarul de primă instanță, Tribunalul a dispus efectuarea unei noi expertize topografice, de către un alt expert față de cei care au întocmit lucrarea în ciclurile procesuale anterioare, cu obiectivele stabilite prin decizia de casare și cu cele formulate de reclamant, raportul de expertiză fiind depus la filele 26 - 31 din dosar. La raport a depus obiecțiuni, în două rânduri, partea menționată, încuviințate de către instanță, la care expertul a răspuns potrivit celor consemnate în suplimentul la raport de la fila 45 și, respectiv, de la fila 56 din dosar.

Prin raportul de expertiză s-au identificat terenul pretins de reclamant, suprafețele din acest teren ocupate de diferite persoane și în ce măsură acestea dețin acte de proprietate pentru terenul aflat în posesia lor; de asemenea, a fost evaluat imobilul, aspect care, însă, nu prezintă relevanță pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Soluția instanței de apel a avut în vedere, pe lângă unele dintre argumentele menționate de instanțe și în fazele procesuale anterioare, și concluziile raportului de expertiză întocmit ulterior casării cu trimitere, probă a cărei necesitate de administrare a fost stabilită prin ultima decizie din recurs.

Ca atare, primul motiv de recurs este neîntemeiat, neputându-se considera că instanța de apel nu a procedat la verificările impuse de înalta Curte, prin Decizia de casare nr. 2629 din 23 martie 2007, și că, astfel, ar fi încălcat art. 315 C. proc. civ.

2. Contrar celor susținute de recurent, Curtea nu a reținut că reclamantul ar fi intrat, în mod efectiv, în posesia terenului pretins în prezenta cauză, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Față de situația de fapt reținută în dosar, Curtea de Apel a constatat că terenul în litigiu a fost solicitat de autoarea părții menționate, conform Legii fondului funciar, raportat la conținutul plângerii înregistrate, de aceasta, împotriva Hotărârii nr. 6/1991 emisă de Comisia județeană Buzău pentru stabilirea dreptului de proprietate. A mai reținut că s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 10 ha teren agricol, cu reducerile practicate la nivel de comună, pe raza comunei M., județul Buzău, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă (Sentința civilă nr. 506 din 24 ianuarie 1992 a Judecătoriei Buzău).

De asemenea, a constatat că terenul a format fie obiect de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991, în favoarea altor persoane, care dețin diverse suprafețe din terenul pretins, fie obiect al unui act de dare cu plată (pentru suprafața de 1.000 mp), încheiat în favoarea lui T.Ș., această suprafață aflându-se, în prezent, în posesia moștenitorilor acestuia, care dețin și suprafața de 1.059 mp.

în concluzie, a considerat că terenului în litigiu nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de art. 8 din același act normativ, care exclude aplicabilitatea legii în discuție în cazul terenurilor ce cad sub incidența legilor fondului funciar.

A arătat și faptul că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei reclamantului pe un alt amplasament decât cel avut de teren la data preluării nu îl îndreptățește pe acesta să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de apel nu a reținut că reclamantul sau autoarea sa ar fi obținut terenul pretins, în materialitatea lui, ci că s-a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru acest bun pe un alt amplasament decât cel de la data preluării.

Pe de altă parte, față de toate împrejurările de fapt reținute de către Curte, considerentele acestei instanțe privind inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, în speța de față, sunt corecte.

Astfel, în ipoteza în care regimul juridic al imobilului este reglementat de Legea nr. 18/1991, nu pot fi obținute măsuri reparatorii, nici în natură și nici prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001,art. 8 alin. (1) excluzând incidența acestei legi, printre altele, în cazul arătat.

Ca urmare, nu este suficient ca terenul notificat să se situeze în intravilan la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind necesar, pentru incidența acestei legi, printre altele, ca regimul juridic al bunului respectiv să nu fie reglementat prin alte acte normative speciale, cum este și cazul Legii nr. 18/1991.

Or, cum deja s-a arătat, Curtea a stabilit nu numai că terenul în litigiu a fost pretins în temeiul Legii nr. 18/1991, de către autoarea reclamantului, dar și că, referitor la acest bun, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, ceea ce prezumă, în mod absolut, că regimul juridic al imobilului era supus Legii fondului funciar, lege aplicată de către instanța care a pronunțat hotărârea respectivă.

Un argument în plus pentru înlăturarea incidenței legii speciale, raportat la art. 8 din actul normativ în discuție, l-a vizat și faptul că, pentru cea mai mare parte din teren, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor terțe persoane, în temeiul aceleiași legi. Ca atare, organele administrației de stat care au emis ridurile de proprietate respective au considerat că suprafețele de teren pentru care s-a dispus eliberarea acestor titluri sunt supuse regimului juridic al legii în baza căreia au fost emise, respectiv Legii nr. 18/1991. Tidurile de proprietate emise conform Legii fondului funciar, nefiind contestate și anulate în formele prevăzute de lege, își păstrează, pe deplin, valabilitatea și confirmă legalitatea emiterii lor în temeiul acestui act normativ.

în concluzie, printr-o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în speța de față, în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, aceasta a considerat, în mod legal, că recurentului nu i se cuvin măsuri reparatorii stabilite de legea specială de reparație, invocată în prezenta cauză.

Susținerile recurentului în sensul că autoarea sa nu ar fi obținut, în materialitatea lui, terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Sentinței civile nr. 506/1992, respectiv diferența de 4,5 ha, nu interesează dosarul de față deoarece vizează aspecte de executare a acelei hotărâri sau implică alte remedii de ordin legal privind obținerea terenului, fără să-1 îndreptățească, însă, pe reclamant să beneficieze de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, întrucât problema restituirii terenului de 4.5 ha nu face obiectul dosarului de față, criticile părții în legătură cu aspectul menționat nu pot forma obiect de analiză al prezentei instanțe.

în ceea ce privește obținerea ridurilor de proprietate pentru diverse suprafețe din terenul solicitat în prezentul dosar, de către terțe persoane, această chestiune interesează în litigiul de față doar ca argument în plus pentru stabilirea regimului juridic aplicabil terenului pretins de reclamant.

Legalitatea emiterii titlurilor de proprietate nu poate fi pusă în discuție, în prezentul dosar, în absența celor în favoarea cărora au fost emise, și nici nu poate fi înlăturată atât timp cât reclamantul nu a obținut, într-un alt proces sau în altă modalitate, desființarea lor.

Eventualul conflict dintre reclamant, cu privire la care s-a constat că autoarea sa beneficiază de hotărâre irevocabilă prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest teren, în baza Legii nr. 18/1991, și terții care dețin titluri de proprietate în temeiul aceleiași legi, nu formează, de asemenea, obiect de analiză al litigiului de față, și nu se poate rezolva decât prin implicarea, inclusiv de natură procesuală, a tuturor celor care invocă un drept propriu pentru terenul în discuție, în consecință și a persoanelor care ocupă suprafețele ce compun imobilul notificat, indiferent că dețin acte de proprietate pentru bunurile respective sau sunt doar posesori de fapt ai acestor suprafețe de teren.

în concluzie, nici în privința acestui motiv de recurs, nu se poate reține temeinicia criticilor formulate, decizia atacată fiind dată cu respectarea art. 8 din Legea nr. 10/2001.

3. Referitor la Adresa nr. 1566 din 19 noiembrie 1991 emisă de Primăria comunei M., pe lângă faptul că susținerile recurentului vizează ignorarea, de către instanță, a unui mijloc de probă determinant în cauză, în opinia sa, ceea ce nu mai poate constitui motiv de recurs față de abrogarea art. 304 pct. 10 C. proc. civ., prin art. 1 pct. III1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, se referă, totodată, și la modul în care intimata a înțeles să soluționeze cererea formulată de autoarea reclamantului, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru terenul din intravilan.

Or, după cum s-a subliniat deja, respectarea, de către intimată, a dispozițiilor Legii fondului funciar (mai precis, a art. 25 alin. (1) din Lege, invocat de parte) nu constituie obiect de analiză în dosarul de față, pretențiile reclamantului fiind întemeiate pe un alt fundament juridic, și anume pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De altfel, prin susținerile prezentate, recurentul recunoaște că autoarea sa a formulat cerere cu privire la terenul în litigiu și în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, chiar dacă nu și suficient în sine, este în măsură să confirme, alături de celelalte chestiuni reținute de instanță (pronunțarea unei hotărâri irevocabile, eliberarea ridurilor de proprietate în favoarea terților în baza Legii nr. 18/1991), regimul juridic aplicabil terenului solicitat de reclamant, inclusiv din perspectiva poziției autoarei sale, care a înțeles să-l pretindă în baza Legii fondului funciar.

în ceea ce privește valabilitatea ridurilor de proprietate emise în favoarea terților, contestată de recurent prin critica de la pct. 3, după cum s-a arătat în mai multe rânduri, acest aspect nu formează obiect de analiză al litigiului de față și nici nu poate fi examinat în absența din proces a beneficiarilor acestor acte juridice, nici persoanele respective și nici moștenitorii lor nefigurând în cauza de față.

4. Critica privind încălcarea scopului reparator al Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanță deoarece, contrar celor afirmate de reclamant, Curtea de Apel a reținut că dreptul de proprietate asupra terenului a fost reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991, iar inexistența dreptului acestei părți la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 a fost determinată, în principal, nu de reparația obținută în baza acestei legi, de autoarea sa, ci de regimul juridic aplicabil în cazul bunului, cu privire la care instanța a reținut, în mod corect, că nu este cel al actului normativ invocat de parte.

în plus, într-adevăr, obținând deja reparația pretinsă, așa cum s-a constatat de Curte, reclamantul nu mai poate beneficia de o a doua reparație, în baza unui act normativ distinct, pentru același drept.

Problemele legate de caracterul efectiv și concret al reparației, constând în intrarea în posesia bunului, interesează modalitățile de executare ale hotărârii pronunțate într-un alt litigiu sau de valorificare a acesteia prin alte modalități prevăzute de lege. Faptul că partea nu a obținut bunul în natură, după cum susține, nu îi conferă acesteia dreptul de a beneficia de o lege ce nu este aplicabilă pretențiilor sale.

5. în mod corect, instanța de apel nu a menționat, în decizia atacată, valoarea terenului solicitat, față de soluția pronunțată și de considerentele acesteia.

Considerând că imobilul în litigiu nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, implicit, Curtea a constatat că reclamantului nu i se cuvin măsurile reparatorii stabilite de acest act normativ, nici în natură, nici în echivalent.

Doar în măsura în care reclamantului i s-ar fi cuvenit măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să menționeze valoarea terenului în limitele căreia ar fi urmat să se facă propunerea de despăgubiri și numai dacă dispoziția sau decizia atacată ar fi fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției și unele măsuri adiacente (art. 16 cap.V titlul VII și decizia în interesul legii nr. 52/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție).

Nu este cazul în speță, astfel cum s-a amintit, terenul în litigiu nefiind supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001.

6. Nici menționarea, în cuprinsul deciziei recurate, a dimensiunii suprafeței de teren solicitate, nu prezintă relevanță, atât timp cât, din considerentele hotărârii respective rezultă, în mod neîndoielnic, faptul că soluția pronunțată a vizat întregul teren pretins de reclamant, în suprafață de 6.500 mp, astfel cum a fost reținută de instanța de fond, în raport de expertiza efectuată de inginer O.M.

7. în ceea ce privește inexistența actelor în susținerea dreptului de proprietate al terților asupra terenului în litigiu, critica vizează situația de fapt raportată la probele administrate, instanța de recurs nemaiputând analiza, în prezent, în ce măsură există sau nu aceste dovezi în dosar, față de abrogarea art. 304 pct. II C. proc. civ. De altfel, după cum s-a arătat în precedent, dreptul de proprietate al terților asupra terenului în litigiu nu se poate discuta în absența participării lor în proces.

8. Aceleași argumente prezentate în examinarea criticii de la pct. 7 din cererea de recurs sunt incidente și referitor la justificarea dreptului de proprietate al lui T.V. pentru suprafața de 2.059 mp teren.

în ceea ce privește edificarea unei construcții pe o parte din terenul deținut de persoana sus-menționată, fără autorizație de construire, acest aspect nu interesează în litigiul de față atât timp cât imobilul este exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001 și, ca atare, nu se poate pune problema ca reclamantul să beneficieze de restituirea lui în natură, pentru a se verifica în ce măsură inexistența autorizației de construire ar putea genera posibilitatea obținerii formei de reparație pretinse.

9. în mod corect, instanța de apel nu a acordat cheltuieli de judecată intimatului reclamant din moment ce acesta a pierdut litigiul în faza procesuală respectivă, astfel încât este parte căzută în pretenții, neputând obține, în acest caz, cheltuieli de judecată, în condițiile art. 274 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, criticile formulate fiind neîntemeiate.

în consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

← ICCJ. Decizia nr. 3193/2010. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3183/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3187/2010. Civil