ICCJ. Decizia nr. 3183/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 497 din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins atât excepției autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, cât și excepția admisibilității, ca neîntemeiată.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.M. și V.A.G. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca atare.
A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantele Z.F. și G.R.J.A., E.M.B. - decedată, prin moștenitor L.I.A., împotriva pârâților A.E., A.I.R., B.B., A.B.E., Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și SC H.N. SA.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
în ce privește autoritatea de lucru judecat, instanța a respins excepția respectivă, ca neîntemeiată, deoarece, pe de-o parte, Dosarele nr. 16135/2002, nr. 16136/2002 și nr. 11336/2002 ale Judecătoriei sectorului 1 București, soluționate definitiv și irevocabil, în raport cu care se invocă existența autorității de lucru judecat, au avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți cu privire la imobilul din cauză, în timp ce prezenta acțiune are ca obiect revendicarea aceluiași imobil, astfel încât nu se poate reține identitatea de obiect și cauză între cele două acțiuni. Pe de altă parte, s-a considerat că cererea reclamantelor, de constatare a nevalabilității ridului statului, nu este un capăt distinct de cerere, ci este formulat în susținerea acțiunii principale având ca obiect comparare de titluri, având în vedere și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, nici expres, nici implicit, acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, raportat la art. 480 C. civ., fostul proprietar are deschisă calea acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat fără titlu, de către stat.
Prin urmare, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea acțiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din legea specială de reparație este cel al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.
Cât privește dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a reținut că, într-adevăr, potrivit acestora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Legea nr. 213/1998 reglementează, însă, proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, astfel încât interpretarea corectă a acestor dispoziții legale este în sensul că vizează numai revendicările formulate împotriva statului, în condițiile în care există o lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001. De altfel, prin Legea nr. 10/2001 se stabilește o procedură specială de restituire a imobilelor aflate încă în proprietatea statului și nu a unor persoane fizice. Faptul că reclamantele nu au solicitat restituirea imobilului câtă vreme acesta se afla încă în proprietatea statului nu face ca cererea lor întemeiată pe dispozițiile dreptului comun să fie inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 nu instituie nici o obligație de restituire în sarcina persoanelor fizice care au dobândit astfel de imobile.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.M. și V.A.G., invocată din oficiu, instanța a admis-o, având în vedere, că potrivit Actului de donație autentificat sub nr. 459 din 09 octombrie 2001, de B.N.P. E.G., aflat la fila 36 dosar, cei doi pârâți au donat pârâtei A.E., pentru întregirea dreptului de proprietate al acesteia, cotele legale ce le reveneau, în calitate de moștenitori ai defunctei M.M., din apartamentul nr. 3, situat în București, dobândit de defunctă prin Contractul de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie 1996.
în consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Asupra fondului cauzei, instanța a reținut următoarele: Potrivit Contractului de vânzare-cumpărare, E.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, actul fiind transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 3372 din 01 martie 1935. De pe urma acesteia, decedată la data de 07 iulie 1971, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 9 din 06 iulie 2001, eliberat de B.N.P. T.C., au rămas, ca moștenitoare, reclamantele E.M.B. (fostă G.), M.F.Z. (născută K.) și R.J.A. (născută G.).
La data de 10 iulie 2007, a decedat reclamanta G.E.M., moștenitoarea acesteia fiind, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 26 din 12 septembrie 2007, eliberat de B.N.P. I.L.M., reclamanta L.I.A.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.
Prin Notificarea nr. 4123 din 22 octombrie 2001 adresată Primăriei municipiului București, reclamantele au solicitat restituirea în natură a întregului imobil, respectiv a apartamentelor nr. 1, 2 și 3, în cazul în care Primăria va redeveni proprietar, urmare a acțiunii pentru anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, formulată de reclamante.
Prin Contractele de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, din 06 noiembrie 1996 și din 14 octombrie 1996, încheiate între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, și A.B., în prezent decedat, autorul pârâtelor A.I.R. și B.B., pentru apartamentul nr. 1, pârâtul A.B.E., pentru apartamentul nr. 2, și M.M., în prezent decedată, autoarea pârâtei A.E., pentru apartamentul nr. 3, pârâții au dobândit proprietatea asupra imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aceste contracte sunt valabil încheiate câtă vreme, prin Sentințele civile nr. 2550 din 10 aprilie 2003, nr. 2549 din 10 aprilie 2003 și nr. 1133 din 20 februarie 2003, toate ale Judecătoriei sectorului 1 București, definitive și irevocabile, au fost respinse acțiunile formulate pentru constatarea nulității absolute, stabilindu-se, astfel, cu putere de lucru judecat, valabilitatea lor.
Prin acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților, reclamantele solicită, în temeiul art. 480, 481 C. civ., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului autoarei reclamantelor, cu obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.
Având în vedere, însă, că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanța a avut în vedere, la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Astfel, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic. Nu există nicio rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură, de către foștii proprietari.
în consecință, acțiunea reclamantelor nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piața corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale rezultă ca legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalenta interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
în consecință, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.
Nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat, constant, de jurisprudență și de literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunului în natură, deoarece este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
De asemenea, nici jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în natură. Astfel, în virtutea acestei jurisprudențe, exprimate în hotărârea Raicu contra României, pârâtei care a cumpărat apartamentul, în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. în această cauză, Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului, care a confiscat, în trecut, aceste bunuri. în ipoteza în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, în spiritul protejării drepturilor "reale și efective", pârâtul ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând ca reclamanta să obțină, de la stat, despăgubiri la valoarea de circulație.
Față de toate aceste considerente, instanța a dat preferabilitate titlului deținut de pârâți și a respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele Z.M.F., R.J.A.G. și L.I.A., criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 83 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantele reclamante, a dispus desființarea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanță.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele:
în mod greșit, prima instanță a reținut ca, în cadrul acțiunii în revendicare, criteriul de analiză nu îl reprezintă compararea tidurilor din perspectiva regulilor clasice a tidurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorilor cu titlul oneros ai bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului, respectiv prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Acțiunea în revendicare constituie cea mai energică acțiune reală imobiliară, care permite, pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate, compararea titlurilor de proprietate și, implicit, stabilirea titlului preferabil, operațiune care ține de esența revendicării.
Schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, prima instanță caracterizând acțiunea în revendicare ca pe o cerere intentată în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții au precizat, în mod clar, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, este contrară principiilor disponibilității și contradictorialității, ce guvernează procesul civil și prevederilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ.
Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, conform cererii de chemare în judecată formulate de către reclamante, precum și cererii precizatoare aflate la fila 59 dosar fond și formulată la data de 13 noiembrie 2006, temeiul juridic fiind dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.
Instanța de fond, ignorând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a analizat cererea dedusă judecății prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fără a compara titlurile.
Procedând în acest mod, Tribunalul nu a cercetat fondul dreptului dedus judecății, fiind incidente, în cauză, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ce necesită desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru soluționarea, pe fond, a acțiunii în revendicare.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții A.E., A. (în prezent O.) I.R., B.B. și A.B.E., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Susținerea în conformitate cu care judecătorul fondului nu s-ar fi pronunțat cu privire la obiectul și temeiul juridic explicite ale acțiunii este greșită (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Sentința nr. 487/2008 menționează, în mod expres, faptul că prin "acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților, reclamantele solicită, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de pârât, sa se dea preponderență ridului autoarei reclamanților ..." (pag. 6 alin. (4)).
în continuare, aceeași sentință se referă la "două reglementări diferite care vizează același raport juridic", pentru a caracteriza conceptele de normă generală, constând în reglementările Codului civil, și normă specială, constând în reglementările Legii 10/2001. Concluzia pe care o trage instanța este referitoare la modul în care norma generală a acțiunii în revendicare, ce constituie temeiul juridic al acțiunii, interacționează în condițiile aplicării normei speciale, constând în prevederile Legii nr. 10/2001.
Aceasta nu înseamnă ca instanța nu examinat temeiul juridic al acțiunii, ci că, referindu-se în mod expres la acesta, a tras concluziile reflectate în dispozitiv.
în acest context, a pretinde că instanța fondului ar fi încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. reprezintă o gravă eroare, invocarea acestui text procedural provocând prejudiciul admiterii apelului părții adverse.
2. Instanța a aplicat greșit legea, respectiv art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Legea 10/2001 (motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
în concepția instanței de apel, acțiunea în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., pe de o parte, și dispozițiile Legii 10/2001, având ca obiect restituirea unor imobile trecute abuziv în proprietatea statului, reprezintă două căi absolut distincte, fără nici un fel de legătură între ele. Mai mult decât atât, pretinzând că invocarea prevederilor Legii 10/2001, de către instanța de fond, în condițiile în care avea de soluționat o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., ar însemna o încălcare a temeiului juridic al acțiunii reclamanților, instanța de apel neagă orice legătură între aceste norme, propunând soluția absurdă ca, pentru același obiect și cu același scop, să existe două căi procedurale de acțiune, distincte.
"Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzută expres" (dispozitivul Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii privind problema revendicării imobilelor preluate abuziv de stat).
A crea o separație între legea generală și legea specială aplicabilă în materie constituie o încălcare a legii.
3. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin încălcarea prevederilor art. 329 alin. (3) din același cod, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțata de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a stabilit că, în cadrul acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, privind imobilele preluate abuziv de stat, prevederile din Legea nr. 10/2001 joacă rolul unor dispoziții de lege specială și au un caracter prevalent.
Instanța de apel, făcând distincție între normele generale și normele speciale, cărora decizia înaltei Curți de Casație și Justiție le dă un caracter unitar, a încălcat caracterul obligatoriu al acestei decizii.
Trebuie avut în vedere faptul că, deși nu se aplică asupra litigiilor soluționate anterior sau asupra celor examinate (art. 329 alin. (3) teza I C. proc. civ.), deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii, dat fiind caracterul lor definitiv și irevocabil, sunt, ca orice hotărâri astfel pronunțate, pe deplin executorii de la data pronunțării lor.
Chiar dacă această decizie a fost publicată în M. Of. partea I din 23 februarie 2009, efectele sale de obligativitate privind problemele de drept judecate se produc de la data pronunțării sale, publicarea în M. Of. neavând decât rolul de încunoștințare publică și nu de moment al intrării în vigoare, ca în cazul actelor normative.
Chiar în ipoteza în care intrarea în vigoare a efectelor obligativității unei astfel de decizii ar putea fi legată de publicarea în M. Of., ele devin obligatorii pe parcursul judecării cauzei în fața instanței de recurs.
Intimatele reclamante au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Au susținut că instanța de fond a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ceea ce este contrar principiilor disponibilității și contradictorialității; respingerea acțiunii în revendicare, prin hotărârea acestei instanțe, conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantele având "un bun" în sensul Convenției, respectiv speranța legitimă de a beneficia de dreptul lor de proprietate.
în mod greșit, prima instanță a considerat că, atât timp cât actele de vânzare-cumpărare ale pârâților nu au fost desființate, reclamantele nu pot cere restituirea în natură a imobilului, ci doar despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea Europeană a constatat, în cauza Străin contra României, că, până în prezent, nu s-a votat nicio lege de despăgubiri; în consecință Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate.
Instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la compararea ridurilor de proprietate ale părților și să dea eficiență celui al reclamantelor întrucât au dobândit imobilul cu 61 de ani anterior pârâților, prin cumpărare de la adevăratul proprietar, Contractul nr. 3372/1935 este un act autentic de vânzare-cumpărare, intrat în circuitul civil în anul 1935, necontestat sau desființat vreodată.
Titlul de proprietate al pârâților provine de la un neproprietar, iar buna lor credință, la încheierea actului juridic, nu valorează proprietate.
în ceea ce privește decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, prin aceasta s-a stabilit că, în cazul existenței neconcordanțelor între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Interpretarea potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude dreptul proprietarului unui imobil preluat abuziv de, a-și apăra dreptul de proprietate pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil contravine Convenției europene a drepturilor omului.
în acest sens, invocă art. 6 din Convenție și art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, privind dreptul de acces la justiție, care nu poate fi îngrădit.
Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
în primul rând, trebuie menționat că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză întrucât criticile formulate nu vizează încălcarea, de către instanța de apel, a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, ci modalitatea în care această instanța a examinat respectarea anumitor norme procedurale sau de drept substanțial, de către Tribunal. De asemenea, s-a susținut și nerespectarea, de către Curte, a caracterului obligatoriu al deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008 în dezlegarea problemei de drept referitoare la legea aplicabilă în materia acțiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, ceste critici privesc chestiuni de nelegalitate, ce se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi examinate de prezenta instanță.
1. într-adevăr, concluziile Curții de Apel în ceea ce privește schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, de către prima instanță, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunal, sunt greșite.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul raportului juridic dedus judecății, respectiv titlul de proprietate invocat de reclamante în susținerea pretențiilor formulate, care îl constituie Contractul de vânzare-cumpărare nr. 6170/1935, încheiat de autoarea acestora, E.G., pentru imobilul în litigiu.
Tribunalul nu a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ci a verificat în ce măsură acesta este apt să confere câștig de cauză reclamantelor, în raport de legislația în vigoare la data formulării acțiunii.
Identificarea legii aplicabile pretențiilor deduse judecății nu reprezintă, ca atare, o modificare de temei juridic, ci atributul instanței de judecată, îndeplinit, în mod corect, în speța de față, de prima instanță.
Simpla invocare a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., în cererea de chemare în judecată, nu înseamnă că deschide instanței posibilitatea, și cu atât mai puțin, obligația, de a proceda la verificarea solicitării reclamantelor după regulile pe care acestea le pretind, și anume după regulile acțiunii în revendicare clasice, cu ignorarea legislației actuale în materie.
De altfel, textele de lege respective nici nu prevăd regulile aplicabile în soluționarea acțiunii în revendicare, primul dintre texte determinând conținutul dreptului de proprietate, prin enumerarea atributelor acestuia (de a folosi bunul, de a-i culege fructele și de a dispune de el).
Cel de-al doilea text de lege vizează condițiile în care un bun poate fi expropriat, în concepția legiuitorului Codului civil.
Codul civil nu definește acțiunea în revendicare și nu cuprinde nicio prevedere pentru revendicarea imobiliară.
Regimul juridic al acestei acțiuni, inclusiv din perspectiva regulii solicitate de reclamante a fi aplicată, pentru ipoteza în care titlurile de proprietate ale părților provin de la autori diferiți, a fost conturat de jurisprudență și de literatura de specialitate, pornind de la principiile generale ale dreptului civil și de la unele dispoziții legale aplicabile în diferite materii.
Ca atare, în contextul juridic actual, dispozițiile art. 480 C. civ., folosit ca text cadru în formularea și soluționarea acțiunii în revendicare, trebuie raportate la legislația în materie, în vigoare la data sesizării instanței cu acțiune în revendicare privind un imobil preluat în mod abuziv, de stat sau alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
în acest sens, în mod corect a procedat și prima instanță, care a examinat acțiunea formulată de reclamante și din perspectiva legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în vigoare la data sesizării, acordând preferabilitate titlurilor de proprietate ale pârâților, față de acele dispoziții din legea specială compatibile cu demersul și intenția reclamantelor exprimată prin intermediul acțiunii formulate, respectiv de a obține imobilul pretins în natură.
Pe de altă parte, și prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008, relevantă în problematica supusă dezbaterii, s-a stabilit, printre altele, cu privire la acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada sus-menționată, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, confirm principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Examinarea cererii de chemare în judecată din perspectiva legii speciale de reparație indicate mai sus, în cazul acțiunii în revendicare formulată de reclamante ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este corectă și în deplin acord cu cele dezlegate în drept prin decizia în interesul legii, chiar dacă această decizie este ulterioară pronunțării hotărârii primei instanțe.
Deși nu se poate pune problema respectării sau nerespectării, de către instanța de judecată, a unei decizii în interesul legii ce nu fusese dată la momentul pronunțării hotărârii acelei instanțe, regăsirea, în sentință, a modalității de dezlegare a problemei de drept în discuție, dată de înalta Curte de Casație și Justiție Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, confirmă legalitatea acelei sentințe, sub aspectul menționat.
Prin urmare, nu i se poate reproșa Tribunalului că, apelând la dispozițiile Legii nr. 10/2001 în soluționarea acțiunii reclamantelor, ar fi schimbat temeiului juridic al cererii și că ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., text de lege care se referă, de altfel, la obiectul cererii, iar nu la fundamentul juridic al acesteia.
Considerând că Tribunalul a modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, prin stabilirea dispozițiilor legale aplicabile, și că, astfel, ar fi încălcat principiul disponibilității și al contradictorialității, raportat la art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., Curtea a procedat la o greșită interpretare a principiilor respective și a textelor de lege care le reglementează.
Sunt îndeplinite, în consecință, criteriile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod, care prevede modificarea hotărârii atacate dacă aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
2. Referitor la încălcarea art. 480 - 481 C. civ., prin distincția totală făcută de instanță între norma generală și cea specială, susținerile recurenților sunt, parțial, exacte.
Cum deja s-a arătat, art. 481 C. civ. nu are legătură directă cu legea aplicabilă în speță, respectiv dreptul comun sau legea specială, ci prevede condițiile în care un proprietar poate fi privat de dreptul său de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea C. civ.; în consecință, nu se poate reține o încălcare a acestei dispoziții legale, prin decizia Curții de Apel.
în ceea ce privește nerespectarea art. 480 C. civ., și în acest caz, după cum s-a subliniat deja, nu se poate constata o încălcare concretă și directă a acestui text de lege, prin soluția instanței de apel, pentru simplul motiv că textul menționat nu conține criterii efective de rezolvare a acțiunii în revendicare, ci reprezintă cadrul general din perspectiva căruia doctrina în materie și jurisprudența au creat regulile aplicabile în rezolvarea acestui tip de acțiune.
în cazul în care, însă, cererea în revendicare a reclamantului vizează un imobil preluat abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, rezolvarea demersului judiciar respectiv se face după regulile legii speciale de reparație, cu nuanțele evidențiate în Decizia nr. 33/2008,art. 480 C. civ. urmând a fi reconsiderat, ca normă generală, și din perspectiva legislației actuale în materie de restituire a bunurilor preluate în regimul trecut.
3. Referitor la caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 și momentul de la care operează obligativitatea unei decizii pronunțate în interesul legii, contrar celor susținute de recurenți, o asemenea decizie este obligatorie pentru instanțe de la momentul publicării sale în M. Of., în caz contrar nesubzistând explicația pentru care legea cuprinde o astfel de reglementare (art. 329 alin. (2) C. proc. civ.).
Raportat la faptul că decizia în interesul legii nu rezolvă o speță concretă, ci pronunțarea ei este generată de soluționarea diferită, de către instanțe, a unei chestiuni de drept, o asemenea decizie în interesul legii nu poate fi asimilată cu o hotărâre obișnuită. De altfel, și în cazul hotărârii pronunțate în rezolvarea unui anume proces, raportat, bineînțeles, și la faza procesuală în care a fost pronunțată, efectele hotărârii se produc doar în mod provizoriu de la data pronunțării ei și cu caracter definitiv de la data rămânerii irevocabile. Aceasta presupune, printre altele, comunicarea hotărârii, pentru a se asigura părții interesate posibilitatea de a exercita cale de atac împotriva acesteia.
Publicarea în M. Of. a deciziei în interesul legii reprezintă, în sens larg, o formă de "comunicare" a deciziei respective către cei ce trebuie să le respecte, și anume către instanțele de judecată, pentru care dezlegarea dată de înalta Curte problemei de drept controversate este obligatorie.
Prin urmare, nu se poate reproșa unei instanțe că nu a "cunoscut" și nu a aplicat decizia în interesul legii decât dacă aceasta era publicată în M. Of. la data soluționării cauzei, de către respectiva instanță, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a fost publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, iar decizia recurată a fost pronunțată anterior, la data de 2 februarie 2009.
Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel, prin soluția pronunțată, ar fi încălcat caracterul obligatoriu al deciziei susmenționate, reglementat de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu toate acestea, cum decizia respectivă a fost publicată în M. Of. anterior exercitării recursului în dosarul de față, ea este obligatorie pentru prezenta instanță, astfel înalta Curte va proceda la examinarea deciziei atacate și, implicit a hotărârii primei instanțe, și din perspectiva sus-menționatei decizii, invocată și în cadrul cererii de recurs.
De asemenea, această instanță va examina hotărârea atacată prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, dar și la apărările formulate de intimatele reclamante, prin întâmpinarea depusă în dosarul de față.
Potrivit deciziei în interesul legii invocate mai sus, după ce s-a stabilit aplicarea normei speciale față de norma generală, se arată că, în cazul neconcordanței dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată, în cazul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Reclamantele susțin că respingerea acțiunii în revendicare formulată de acestea conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, ele având "un bun" în sensul Convenției, respectiv speranța legitimă de a beneficia de dreptul lor de proprietate. Este încălcat și dreptul de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenție și de art. 21 din Constituția României.
Invocă, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare al autoarei lor, care, prin toate elementele sale caracteristice, este preferabil în raport de titlul de proprietate al pârâților, care este încheiat cu un neproprietar, iar buna lor credință, la încheierea actelor juridice respective, nu valorează proprietate.
De asemenea, instanța a considerat, în mod greșit, că, potrivit Legii nr. l0/2001, dacă nu s-a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, reclamantele nu pot obține restituirea în natură a imobilului, ci doar despăgubiri, din moment ce această lege nu le conferă posibilitatea concretă de a obține o reparație prin echivalent pentru privarea de proprietate.
Cum deja s-a arătat, indiferent de textul de lege invocat de solicitantul imobilului, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, formulate ulterior apariției acestui act normativ, nu se poate face abstracție de existența legii speciale, potrivit principiului "specialia generalibus derogant".
în ipoteza de mai sus, nu există, pentru reclamante, posibilitatea de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept de opțiune ar duce la încălcarea principiului sus-amintit.
Pe de altă parte, în ipoteza în care Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției europene a drepturilor omului, are prioritate aceasta din urmă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dar și Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securității raporturilor juridice.
în esență, Legea nr. 10/2001 este contrară Convenției deoarece, potrivit art. 2 alin. (2), text în vigoare la data depunerii notificărilor, recunoaște persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, și, totodată, prin alte dispoziții din cuprinsul său interzice reparația în natură (de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c)).
într-un asemenea caz, prioritatea Convenției față de legea națională trebuie apreciată și prin raportare la existența unui alt drept de proprietate asupra bunului pretins de proprietarul deposedat, precum și prin raportare la principiul stabilității raporturilor juridice.
Contradicția dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție presupune, însă, ca art. 2 alin. (2) să fie incident unei spețe concrete, și anume să fie recunoscut caracterul nevalabil al preluării bunului, de regulă, prin hotărâre judecătorească.
în cazul în care cel ce pretinde deposedarea de bun, în mod nevalabil, nu deține o asemenea hotărâre, nu se mai pune problema aplicării art. 2 alin. (2) și, în consecință, nici a neconcordanței legii naționale cu documentul european. Aceasta deoarece, art. 1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziției menționate.
în speță, contrar susținerilor reclamantelor, acestea nu au "un bun" în sensul Convenției și nici speranța legitimă de a-l dobândi.
Astfel, până în prezent, ele nu au obținut o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească nevalabilitatea preluării imobilului în litigiu. Dimpotrivă, în litigiile anterioare purtate cu pârâții din prezentul dosar, cererea lor cu un asemenea obiect a fost respinsă, fie ca inadmisibilă, ca urmare a respingerii, în același, mod a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta din acel dosar, M.M., fie ca nefondată, în cazul litigiilor purtate cu ceilalți pârâți. Hotărârile respective au rămas irevocabile, cele pronunțate pe fondul cererii, stabilind, cu putere de lucru judecat, că Decretul nr. 111/1951, în baza căruia a fost preluat imobilul de la autoarea reclamantelor, reprezintă titlu valabil.
Totodată, prin hotărârile respective, s-au respins și acțiunile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți.
S-a reținut că actele juridice încheiate de aceștia au fost perfectate cu respectarea Legii nr. 112/1995, în baza căreia au cumpărat diferite părți din imobil, dar și că ei au fost de bună-credință la încheierea contractelor, nefiind notificați cu privire la intenția reclamantelor de a revendica bunul respectiv.
în concluzie, în conflictul dintre reclamante și pârâți, numai aceștia din urmă au un titlu de proprietate, recunoscut și pe cale judiciară, prin hotărârile pronunțate în litigiile anterioare; în consecință, numai ei au "un bun" în sensul Convenției.
Autoarea reclamantelor a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului la momentul preluării și cum reclamantele, moștenitoare ale acesteia, nu au obținut o hotărâre judecătorească de constatare a preluării nevalabile, ele nu au nici titlu de proprietate și nici "bun" în sensul Convenției.
Potrivit legislației actuale și a jurisprudenței constante, reclamantele nu au nici "speranța legitimă" de a obține imobilul, în absența recunoașterii nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului și a desființării contractelor de vânzare-cumpărare.
în consecință, față de circumstanțele concrete ale speței, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se poate pune problema vreunei neconcordanțe între legea specială națională, Legea nr. 10/2001, și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamantele având dreptul doar la despăgubiri în temeiul acestui act normativ, cum a reținut și prima instanță.
Caracterul efectiv sau nu al despăgubirilor oferite de legislația actuală în favoarea foștilor proprietari deposedați de imobilele lor în regimul trecut nu face obiect de analiză al prezentului dosar și, oricum, chiar și o eventuală disfuncționalitate a mecanismelor prevăzute de lege pentru asigurarea reparației în echivalent (mai precis, a Fondului "Proprietatea") nu generează, în mod automat, dreptul reclamantelor la obținerea bunului în natură, cu ignorarea dreptului de proprietate dobândit de alte persoane pentru imobilul pretins sau as principiului stabilității raporturilor juridice.
în concluzie, din perspectiva acțiunii în revendicare formulate de reclamante, cum numai pârâții justifică un titlu de proprietate asupra imobilului, ei au câștig de cauză, acțiunea fiind respinsă, în mod corect, de prima instanță.
Aceasta chiar și raportat la criteriile dreptului comun în soluționarea unei asemenea acțiuni, potrivit art. 480 C. civ., din moment ce autoarea reclamantelor a pierdut proprietatea imobilului în urma unei preluări valabile de către stat, care, după cum s-a stabilit în litigiile anterioare, l-a transmis către pârâți prin acte juridice încheiate cu respectarea legii.
Pe de altă parte, nu se poate reține că, prin soluția pronunțată, s-ar încălca dreptul de acces la justiție al reclamantelor întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de acestea, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, sub rezerva ca această cale oferită de lege să fie și efectivă.
Or, reclamantele au avut la dispoziție calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care au și uzat prin promovarea litigiilor anterioare și a celui de față.
Soluția obținută de ele în acele procese nu este favorabilă, însă, unei soluții de admitere a acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, ceea ce nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului părților, de acces la justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă din speță.
în ceea ce privește susținerile intimatelor reclamante privind necondiționarea, potrivit legii speciale, a restituirii în natură a imobilului, către foștii proprietari sau moștenitorii lor, de anularea sau constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, ele sunt neîntemeiate.
Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Cum caracterul legal al înstrăinării imobilului către pârâți a fost constatat prin hotărâri irevocabile, reclamantele nu pot obține bunul în natură, cum a stabilit, în mod corect, și prima instanță.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte a constatat că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea normelor legale în materie, analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârâți, a modificat decizia atacată și, pentru aceleași argumente, conform art. 296 din Cod, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a păstrat-o în tot.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3187/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3188/2010. Civil → |
|---|
