ICCJ. Decizia nr. 3189/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 22 din 12 februarie 2009, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta I.T. în contradictoriu cu pârâții Prefectura județului Argeș, Prefectul județului Argeș, Primăria comunei M. și Primarul comunei M., sens în care a anulat Dispoziția nr. 147/2008 emisă de Primarul comunei M. și a menținut Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008 emisă de același primar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin Dispoziția nr. 147 din 05 iulie 2008, emisă de primarul comunei M., s-a respins Cererea nr. 2867 din 03 septembrie 2001 și Notificarea nr. 44 din 03 aprilie 2008 formulate de reclamantă, reținându-se că prima cerere nu îmbracă forma unei notificări potrivit Legii nr. 10/2001, nefiind înregistrată și înaintată prin executor judecătoresc, iar Notificarea cu nr. 44 din 03 aprilie 2008 este tardivă, fiind depusă peste termenul legal.
Anterior, însă, emiterii acestei dispoziții, prin Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008 emisă de același primar, în raport de documentația depusă de reclamantă, inclusiv cererile și notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut în mod expres calitatea de persoană îndreptățită a acesteia de pe urma autorilor săi și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele situate în comuna M., respectiv construcțiile formate din 7 camere și anexe, 5 camere și un alt imobil compus din 5 camere și anexe, identice cu cele care fac obiectul prezentei contestații.
Prin urmare, Dispoziția cu nr. 147 din 05 iulie 2008, emisă ulterior Dispoziției cu nr. 26 din 08 februarie 2008, încalcă dreptul recunoscut reclamantei potrivit Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a autorilor săi, I.I. și I.A., cu privire la despăgubirile ce i se cuvin pentru cele 3 imobile case de locuit și anexe, preluate în mod abuziv de către stat în 1949, prin procesul-verbal de la fila 114 dosar.
Astfel, reclamanta deține un bun legitim, căruia i s-a adus atingere prin dispoziția contestată, motiv pentru care, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 26 alin. (3) raportat la art. 10 din Legea nr. 10/2001, se impune desființarea Dispoziției nr. 147 din 05 iulie 2008, cu consecința menținerii Dispoziției cu nr. 26 din 08 februarie 2008 emisă de Primarul comunei M..
în ce privește excepțiile invocate de pârâte prin întâmpinare, acestea sunt neîntemeiate, întrucât cele două etape în care s-a formulat notificare, prima care nu îmbracă forma expresă cerută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și cea de-a doua în afara termenului legal, prin executor judecătoresc, nu trebuie disociate, ci trebuie să li se confere eficiență juridică specifică voinței manifestată într-un act juridic nul, iar aspectele de ordin formal - respectiv notificarea prin executor judecătoresc - respectate de reclamantă, dar cu depășirea termenului legal, trebuie raportate la momentul inițial al manifestării de voință, căci aceasta din urmă conferă conținut formei.
De altfel, aceste aspecte au fost avute în vedere la momentul emiterii Dispoziției inițiale cu nr. 26 din 08 februarie 2008, când s-a recunoscut reclamantei calitatea de persoană îndreptățită a primi măsuri reparatorii pentru imobilele ce au aparținut autorilor săi, conform art. 1,art. 4 și art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 122/A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Primăria comunei M. și Primarul comunei M. împotriva sentinței susmenționate. Judecata în apel s-a făcut în contradictoriu cu moștenitorii reclamantei decedate după pronunțarea hotărârii de fond, respectiv I.I., P.C. și M.A.
în motivarea soluției, curtea de apel a reținut că, în mod corect, instanța de fond a statuat că Primăria comunei M. trebuia să confere eficiență juridică specifică voinței manifestată de reclamantă, iar aspectele de ordin formal, legate de expedierea notificării prin executor judecătoresc, dar tardiv, trebuiau raportate la momentul inițial al manifestării de voință, sens în care sunt și dispozițiile Deciziei nr. 6185 din 23 iunie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Faptul că, în speță, reclamanta și-a manifestat voința în termenul stabilit de lege, respectiv alin. (1) și (5) din art. 22, chiar dacă la data de 03 septembrie 2001 nu au fost respectate cerințele de formă - comunicarea notificării prin executor judecătoresc - nu înseamnă că această manifestare de voință rămâne fără efecte juridice, devreme ce notificarea din data de 03 aprilie 2008, care face referire la prima notificare, a fost făcută cu respectarea cerințelor de ordin formal, prevăzute imperativ de art. 22 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001.
Drept urmare, cele două etape de care a uzat reclamanta nu trebuie disociate, ci trebuie să li se confere eficiența juridică specifică voinței manifestate într-un act juridic nul, iar aspectele de ordin formal, respectiv notificarea prin executorul judecătoresc, respectate de reclamantă, dar cu depășirea termenului legal, trebuie raportate la momentul inițial al manifestării de voință.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că, în mod legal, a fost admisă contestația, dispunându-se anularea Dispoziției nr. 147/2008.
De asemenea, curtea a apreciat că prima instanță nu a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus menținerea Dispoziției nr. 26 din 08 februarie 2008, întrucât o asemenea măsură este o consecință a anulării Dispoziției nr. 147/2008.
Pe de altă parte, prin precizarea contestației s-a solicitat, pe lângă anularea Dispoziției nr. 147/2008, și acordarea de măsuri reparatorii, cu emiterea unei dispoziții în acest sens, or, în atare situație, nu se poate susține că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, ci exact ce s-a cerut prin cererea precizatoare.
Astfel, din Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008 rezultă că a fost recunoscută reclamantei calitatea de persoană îndreptățită, propunându-i-se acordarea de măsuri reparatorii. Drept urmare, nu s-a mai impus emiterea unei noi dispoziții pentru acordarea de măsuri reparatorii, din moment ce, prin anularea Dispoziției nr. 147/2008, a rămas valabilă Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008, prin care s-au propus astfel de măsuri, așa încât această din urmă dispoziție a fost menținută în mod corect.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâții Primăria comunei M. și Primarul comunei M., care au invocat nelegalitatea ei în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. în mod greșit instanța nu a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd imperativ cerința comunicării notificării prin executor judecătoresc.
Cât timp aceste dispoziții sunt în vigoare, ele trebuie aplicate și nu ocolite, consecința aplicării lor fiind imposibilitatea acordării de măsuri reparatorii în baza unei notificări care nu a fost transmisă prin executor judecătoresc.
Nerespectarea acestei cerințe formale a fost și motivul pentru care, în exercitarea competenței de a cenzura legalitatea actelor emise de primar, Prefectura județului Argeș a returnat autorității locale Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008, prin care se acordaseră reclamantei despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că o simplă cerere depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, fără concursul executorului judecătoresc, este valabilă pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, practica judiciară nu constituie izvor de drept, așa încât instanța trebuia să facă aplicarea la speță a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu lasă loc nici unei interpretări.
2. Instanța de apel a reținut în mod greșit că la fond nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Dispunând menținerea Dispoziției nr. 26/2008, prima instanță a depășit obiectul cu care a fost învestită, deoarece nici prin cererea introductivă și nici ulterior nu s-a solicitat acest lucru.
Dispoziția nr. 26/2008 nu mai este valabilă, fiind anulată prin dispoziția emisă ulterior sub nr. 147/2008.
Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
1. Contrar susținerilor recurenților, prin confirmarea soluției fondului, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 21 alin. (3) în redactarea inițială a legii), criticile formulate în acest sens fiind neîntemeiate.
Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, în condițiile în care ea a respectat și cerința formală prevăzută de art. 22 alin. (3) din această lege, aceea a comunicării notificării prin executor judecătoresc.
Faptul că Notificarea nr. 2867 din 03 septembrie 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, nu a fost comunicată unității deținătoare prin executor judecătoresc, nu constituia un impediment la acordarea măsurilor reparatorii cuvenite potrivit Legii nr. 10/2001, cum greșit pretind recurenții, cât timp această cerință formală a fost complinită de reclamantă, prin formularea Notificării nr. 44 din 03 aprilie 2008, care a fost comunicată prin executor judecătoresc și care face referire la prima notificare.
Cele două etape de care a uzat reclamanta în exercitarea dreptului la restituire nu pot fi disociate, vizând aceeași manifestare de voință a părții, așa încât condițiile de ordin formal impuse de lege și respectate de reclamantă, chiar cu depășirea termenului prevăzut la art. 22 alin. (1), trebuie raportate la momentul inițial al manifestării de voință, exprimată în termenul legal, deoarece aceasta din urmă conferă conținut formei. O asemenea interpretare este conformă principiilor de drept civil cu care norma specială se completează și anume că manifestarea de voință trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, regăsită într-o formă specifică, în limitarea efectelor nulității actului juridic prin conversiunea acestuia într-un act valabil.
Procedând în acest mod, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare la speță a dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
împrejurarea că, în exercitarea controlului de legalitate a actelor emise de primar, prefectul a restituit autorității locale Dispoziția nr. 26 din 28 februarie 2008, prin care se făcuse, în favoarea reclamantei, propunere de acordare de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu a fost respectată cerința de formă prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este lipsită de eficiență juridică, cât timp chestiunea respectării menționatei cerințe de formă a fost supusă controlului judecătoresc în prezenta cauză, iar în cadrul acestui control s-a stabilit că reclamanta a respectat și cerința prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în exercitarea în termen a dreptului la restituire.
Pe de altă parte, faptul că practica judiciară nu este izvor de drept nu este un argument de natură să infirme legalitatea hotărârii din apel, în motivarea căreia s-a făcut trimitere la o decizie de speță a înaltei Curți, pronunțată într-o cauză similară, deoarece instanța de apel nu s-a limitat la invocarea acestei decizii ca temei al soluției pronunțate, ci a făcut o analiză proprie a raportului juridic dedus judecății din perspectiva nomelor legale aplicabile, pe care le-a interpretat în mod corect.
2. Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a reținut corect și faptul că prima instanță nu și-a depășit limitele învestirii atunci când a dispus menținerea Dispoziției nr. 26 din 28 februarie 2008, așa încât nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt întemeiate.
Prin cererea înregistrată la instanța de fond la data de 03 noiembrie 2008, reclamanta I.T. și-a precizat natura și obiectul acțiunii, arătând că aceasta reprezintă o contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva Dispoziției nr. 147/2008 emisă de Primarul comunei M. și că solicită anularea dispoziției menționate și emiterea unei noi dispoziții prin care să-i fie acordate măsuri reparatorii pentru imobilele cerute prin Notificarea nr. 2867 din 03 septembrie 2001.
Prin Dispoziția nr. 147 din 05 iulie 2008 emisă de Primarul comunei M. s-a respins cererea reclamantei de acordare de măsuri reparatorii, pe motiv că aceasta nu a fost comunicată prin executor judecătoresc, după ce, anterior, aceeași autoritate emisese Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008, prin care a recunoscut reclamantei, în baza aceleiași cereri, calitatea de persoană îndreptățită și a propus să-i fie acordate măsuri reparatorii.
Cât timp, în soluționarea primului capăt de cerere, instanța a stabilit că Dispoziția nr. 147 din 05 iulie 2008 este nelegală, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, deoarece a respectat și cerința formală a comunicării notificării prin executor judecătoresc, anularea acestei dispoziții a impus, drept consecință, menținerea Dispoziției inițiale, nr. 26 din 08 februarie 2008, prin care s-a făcut propunere de acordare de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei. Această din urmă măsură se circumscrie obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, satisfăcând pretenția reclamantei de acordare de măsuri reparatorii prin dispoziție emisă de primar, deoarece în favoarea reclamantei s-a emis deja dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii, respectiv Dispoziția nr. 26 din 28 februarie 2008, rămasă valabilă în urma anulării Dispoziției nr. 147 din 05 iulie 2008.
Față de considerentele prezentate, înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea și interpretarea corectă la speță a dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind, totodată, în mod corect, asupra respectării de către prima instanță a limitelor legalei sale învestiri, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților a apărut ca nefondat și a fost respins ca atare, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3191/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3193/2010. Civil → |
|---|
