ICCJ. Decizia nr. 323/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 323/2010
Dosar nr. 9007/3/2006
Şedinţa de la 25 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1595 din 13 decembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 9007/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia de inadmisibilitate; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul D.C.S.; a fost anulată Decizia nr. 49/2006 emisă de pârâta; a fost obligată pârâta să emită decizie motivată prin care să retrocedeze reclamantului cota de 1/2 din imobilul teren în suprafaţă de 652,21 m.p. situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum este identificat în raportul de expertiză nr. 1018 din 7 februarie 2007 întocmit de expertul M.N.D., cu următoarele vecinătăţi: la nord pe o lungime de 30,59 m - imobilul de la nr. 10, la Est - pe o lungime de 19,66 m imobilul din str. P., la Sud pe o lungime de 11,51 m şi 27,81 m - imobilul de la nr. X, iar de la punctul 38 la 33 cu str. P., la Vest pe o lungime de 18,88 m - str. A.I.; s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului construcţie, ca neîntemeiat; s-a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 1773/2001 (fila 78), reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din teren şi construcţie.
Prin Decizia nr. 49/2006 emisă de pârâtă s-a dispus respingerea notificării formulata de reclamanta S.G., ca neîntemeiată.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Imobilul - teren în suprafaţă de circa 660 mp situat în Bucureşti, sector 2, precum şi construcţiile edificate pe acest teren, au aparţinut autorilor reclamantei, numiţii H.S. şi J.S., aşa cum rezultă din actul de vânzare -cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. 19179/1932 (filele 80 - 82).
Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. 33081 din 30 noiembrie 1933, numitul J.S. a vândut lui H.S. cota sa indiviză de 1/2 din imobilul sus menţionat pe care vânzătorul o deţinea în baza actului de vânzare -cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sub nr. 19179/1932,
În urma decesului numitului H.S., au rămas ca moştenitori copii săi minori A.S. şi L.S.,conform jurnalului nr. 27428 din 21 decembrie 1943, pronunţat de Tribunalul Ilfov, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 7831/1943, numita V.S. având calitatea de tutore legat al minorilor (filele 85 - 87).
De pe urma defunctului S.A., decedat la data de 17 iunie 1996, a rămas ca unic moştenitor legal S.G., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 148 din 2 octombrie 1996, emis de B.N.P. C.M. (fila 84).
Pe parcursul soluţionării cauzei a decedat reclamanta S.G. (certificat deces fila 141), iar în baza art. 243 C. proc. civ., a fost introdus în cauză în calitate de reclamant moştenitorul acesteia, numitul C.S.D., conform certificatului de moştenitor nr. 69 din 20 iulie 2007 emis de B.N.P. M. şi M. (fila 155).
În concluzie, în raport de situaţia de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că autorul reclamantului, numitul H.S. a deţinut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren în suprafaţă de 660 mp (suprafaţa reală de 652,21 mp, conform raportului de expertiză tehnică nr. 108/2007, efectuat de expert M.N.D.) şi care a intrat în proprietatea statului în anul 1995, fiind preluat în mod abuziv de către regimul comunist prin Decretul nr. 409/1955, Decizia nr. 2204/1967 a Sfatului Popular al Raionului 23 august conform adresei din 19 iunie 2003, emisă de SC F. SA (fila 47).
În prezent, imobilul se regăseşte evidenţiat la poziţia nr. 307 din anexa 4 a HG nr. 533/2002 cuprinzând lista imobilelor aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome privind Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat RA, conform adresei din 25 august 2003 emisă de pârâtă (fila 73).
În speţa dedusă judecăţii, din conţinutul actelor menţionate în cele ce preced rezultă în mod evident că terenul în suprafaţă reală de 652/21 mp. (660 mp. din acte) a aparţinut autorului reclamantului H.S. şi a fost trecut în proprietatea statului fără titlu în anul 1955.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data formulării cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Totodată, potrivit art. 21, imobilele terenuri şi construcţii -preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de organizaţie cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Din conţinutul raportului de expertiză topografică nr. 1018 din 7 februarie 2007 întocmit de expertul M.N.D., rezultă că imobilul ce formează obiectul litigiului are o suprafaţă a terenului de 652,21 mp. şi că nu există impedimente la restituirea în natură a acestuia.
În consecinţă, în raport de considerentele arătate, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul prevăzut de Lege nr. 10/2001, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, precum şi faptul că imobilul se încadrează în cele menţionate de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare (motiv pentru care a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 49/2006 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să emită decizie motivată prin care să retocedeze reclamantului cota de xfa din imobilul teren în suprafaţă de 652,21 mp. situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum este identificat în raportul de expertiză nr. 1018 din 07 februarie 2007, întocmit de expertul M.N.D., cu vecinătăţile arătate anterior.
Tribunalul a apreciat necesar să dispună restituirea imobilului teren numai pentru cota de V-2 şi nu în integralitatea sa, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că cererea de restituire formulată în baza acesteia are valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită şi că, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, însă aceste dispoziţii nu conferă reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită pentru întregul imobil, întrucât aşa cum s-a arătat anterior, în urma decesului lui H.S. au rămas ca moştenitori copiii săi minori A.S. şi L.S., conform jurnalului nr. 27428 din 21 decembrie 1943, pronunţat de Tribunalul Ilfov, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 7831/1943, numita V.S. având calitatea de tutore legal al minorilor (filele 85 - 87).
De pe urma defunctului S.A., decedat la 17 iunie 1996, a rămas ca unic moştenitor legal S.G., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 148 din 02 octombrie 1996 emis de B.N.P. C.M. (fila 84). Aşadar, Tribunalul a constatat că autorul reclamantului, H.S., care a deţinut imobilul integral în proprietate a decedat la data de 12 noiembrie 1943 (certificat deces - fila 58), pe câtă vreme imobilul a fost trecut în proprietatea statului la o dată ulterioară, respectiv în anul 1955, fiind preluat în mod abuziv de către regimul comunist prin Decretul nr. 409/1955, Decizia nr. 2204/1967 a Sfatului Popular al Raionului 23 August, conform adresei din 19 iunie 2003, emisă de SC F. SA (fila 47).
În consecinţă, la data preluării de către stat a imobilului, proprietar nu era H.S., ci existau doi proprietari, respectiv S.A. (al cărui moştenitor este reclamantul) şi S.L. care, aşa cum a arătat reclamanta iniţială, este plecată din ţară la o adresă necunoscută şi nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
În raport de aceste considerente, tribunalul a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) invocate de către reclamant, întrucât în speţă nu este vorba de un alt moştenitor al persoanei îndreptăţite care nu a depus în termen cerere de restituire, ci S.L. este ea însăşi persoana îndreptăţită la restituire pentru că la data preluării bunului de către stat avea calitatea de proprietar al acestuia în cotă de 1/2.
Numai în situaţia în care S.L. ar fi decedat şi ar fi avut ca moştenitor pe contestatoarea iniţială şi alte persoane, iar aceste persoane nu ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, atunci contestatoarea - reclamantă iniţială ar fi putut beneficia de cotele cuvenite acestora.
Reclamanta iniţială este unică moştenitoare a lui S.A. care era proprietar la momentul preluării bunului de către stat în cota de V-2 alături de sora sa S.L., şi, în consecinţă, dreptul de proprietate nu se poate constata decât în raport de cota parte ideală deţinută de către S.A., de 1/2, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a imobilului construcţie, aceasta este nefondată, întrucât potrivit raportului de expertiză tehnică topografică nr. 1018 din 7 februarie 2007, efectuat de expert M.N.D., pe terenul în suprafaţă de 652,21 mp situat în Bucureşti, sector 2, se află edificată o construcţie CI, în suprafaţă de 221,32 mp la care se adaugă terasele C2 şi C3 de 37,93 mp şi 4,85 mp precum şi construcţia C4, în suprafaţă de 38,65 mp, având ca posesor Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
Potrivit aceluiaşi raport de expertiză, nu există o identitate între imobilul construcţie care a aparţinut autorilor contestatoarei şi clădirea existentă în prezent, iar amplasarea şi forma actualei construcţii diferă faţă de cea menţionată în schiţa anexă la actul de vânzare - cumpărare, care constituie titlul de proprietate al autorilor reclamantului potrivit expertizei, fiind o altă construcţie amplasată în alt loc.
Reclamantul a susţinut că, în realitate construcţia veche a fost demolată, iar autorul său a edificat o nouă construcţie şi dovedeşte calitatea de proprietar a autorului său cu fotografiile depuse la dosarul cauzei, în care familia este fotografiată în faţa imobilului - construcţie, imobil care este absolut identic cu cel existent în prezent.
Expertul C.S. precizează că, imobilul din fotografiile anexate cauzei este identic cu construcţia existentă în prezent pe str. A.l., sectorul 2, aşa cum a fost identificată de expert M.N.D.
Tribunalul a apreciat că, atât fotografiile depuse la dosarul cauzei, cât şi concluziile raportului de expertiză nu demonstrează că autorul reclamantului ar fi fost proprietarul actualei construcţii, pentru ca reclamantul să beneficieze şi de restituirea în natură a acesteia.
Hotărârea instanţei de fond a fost atacată la 13 septembrie 2008 cu apel de către ambele părţi. În urma criticilor formulate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 321 din 08 mai 2009, cu majoritate a respins ca nefondat apelul formulat de RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinţei civile nr. 1595 din 13 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost admis apelul formulat de contestatorul C.D.S. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii şi obligării pârâtei RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat să emită o decizie motivată privind retrocedarea către contestator a întregului imobil sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 652,21 mp. şi construcţie, aşa cum a fost stabilit prin expertiză.
A fost menţinută dispoziţia privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Prin opinia separată, s-a menţinut cota indiviză de V2 din imobilul teren şi construcţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, în opinie majoritară, a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 660 m.p. şi clădiri a fost dobândit de H. şi J.S. prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 16 iulie 1932, autentificat sub nr. 19179/1932, la Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov. H.S. a cumpărat de la J.S. jumătatea indiviză prin actul de vânzare-cumpărare întocmit la 30 noiembrie 1933 şi autentificat sub nr. 33081/1933 de Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov.
H.S. şi V.S., au avut împreună un fiu, S.A. şi o fiică S.L. S.H . a decedat în anul 1943, fiind moştenit de soţia sa, S.V. şi minorii L. şi A.S., astfel cum rezultă din jurnalul din 2 decembrie 1943, întocmit de Tribunalul Ilfov, secţia a Vl-a. Prin procesul verbal întocmit în Dosarul nr. 7831/1943 s-a considerat deschisă succesiunea lui H.S., fiind acceptată sub beneficiul de inventar de către V.S. şi în acest document a fost menţionat că averea defunctului era compusă din drepturile şi bunurile mobile menţionate în inventar.
S.A. a decedat la 7 iunie 1996, fiind moştenit de soţia sa S.G. conform certificatului de calitate de moştenitor din 2 octombrie 1996. Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 12928 din 16 iulie 2001, transmisă ulterior spre competentă soluţionare la RA A.P.P.S., S.G. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din construcţie şi terenul aferent. S.G. a decedat la 7 iunie 2007, fiind moştenită de C.S.D. în calitate de fiu, conform certificatului de moştenitor din 20 iulie 2007.
Imobilul proprietatea lui H.S., deşi conform susţinerilor din contestaţie a fost ocupat înainte de 23 august 1944 de armata germană, iar ulterior de armata sovietică a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 409/1955, prin Decizia nr. 2204/1967 a Biroului Permanent al Biroului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti. Prin Decizia civilă nr. 396 din 10 mai 1990, imobilul a fost trecut în administrarea R.A.L., iar ulterior în administrarea RA A.P.P.S. Anterior emiterii Deciziei nr. 224/1967 nu există nici un alt act oficial de preluare a acestui imobil, astfel că susţinerile apelantei pârâte R.A.A.P.P.S. în sensul că acţiunea este inadmisibilă, sunt nefondate deoarece nu s-a probat că imobilul a fost preluat legal de către stat înainte de anul 1945 şi că prin urmare o cerere de restituire a acestuia formulată în baza Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, deoarece imobilul vizat nu a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Preluarea în fapt a imobilului succesiv de către forţele armate germane şi sovietice nu echivalează cu o preluare legală a imobilului înainte de anul 1945, fiind evident că doar Statul Român este cel care în anul 1967 a preluat în mod oficial imobilul în baza Decretului nr. 409/1955.
Fiind vorba de un imobil preluat abuziv după anul 1945, autoarea contestatorului – S.G. avea dreptul să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001. Aprecierea ca inadmisibilă a prezentei acţiuni ar echivala cu o încălcare a accesului liber la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din C.E.D.O.
Accesului liber la justiţie i se pot aduce limitări care însă trebuie să respecte câteva principii. Aceste limitări trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului; de asemenea, este necesară asigurarea unui raport îngrădit de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Limitările stabilite în practica C.E.D.O. vizează următoarele aspecte:
1) autorizarea prealabilă pentru sesizarea instanţei în cazul persoanelor alienate mintal, în cazul persoanelor care au abuzat de dreptul de acces la o instanţă, în cazul minorilor sau la procedurile de faliment şi întotdeauna autorizarea trebuie să vină din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie dată în conformitate cu anumite criterii.
2) condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie reprezintă un alt tip de restricţii admise:termenele pentru efectuarea diferitelor acte de procedură termenele de prescripţie, de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora, obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare, etc.
3) măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive (autorizaţia de a introduce apel sau recurs şi de a sesiza instanţa de fond sau instituirea unei amenzi pentru introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs.
4) Limitare din motive de securitate naţională (de ex. ascultări telefonice neanunţate).
5) renunţarea la dreptul de acces la o instanţă.
6) retragerea personalităţi juridice.
7) acordarea imunităţii de jurisdicţie anumitor persoane.
Existenţa unei proceduri administrative prevăzută de o lege internă nu se regăseşte printre limitările statuate şi enumerate anterior.
În acelaşi sens, s-a arătat că în hotărârea pronunţată de C.E.D.O. la 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României se arată că,indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti se face, în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 şi deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privinţa căruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri, că nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. în plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu ţin cont de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.
S-a mai arătat că Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu în prezent, nefiind în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea în natură sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
În aceste condiţii, imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. i). şi având în vedere că acest imobil nu este înstrăinat, fiind în continuare în administrarea Statului Român, respectiv a R.A.A.P.P.S., în mod corect instanţa de fond a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii ca neîntemeiată, iar reiterarea ca motiv de ordine publică a acestei excepţii de către apelanta R.A.A.P.P.S., este nefondată.
În privinţa susţinerilor apelantei R.A.A.P.P.S. că între imobilul construcţie care a aparţinut autorilor apelantului contestator şi clădirea existentă în prezent nu există identitate, Curtea a reţinut că sunt nefondate, având în vedere atât înscrisurile depuse la dosarul de fond, cât şi în apel (acte de proprietate, schiţe şi fotografii) cât şi faţă de concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de inginer H.V. care precizează că, imobilul cu componentele sale, situat la adresa din Bucureşti, sector 2 construcţia CI corp principal, terasă, C2 din faţa corpului principal, terasa C3, din spatele corpului principal a fost executată datorită schimbării poziţiei casei scărilor şi construcţia C4 corp semnalat numai parter au acelaşi amplasament şi s-au păstrat în proporţie de 100%. Astfel este evident că imobilul solicitat a fi restituit este unul şi acelaşi cu cel deţinut de autorul contestatorului. Expertiza efectuată în apel înlătură astfel caracterul incert al concluziilor expertizei de la fond care a arătat că este foarte posibil ca imobilul din fotografiile prezentate din anii 1935 - 1937 să fie identic cu construcţia existentă în prezent.
Raportul de expertiză efectuat în apel a analizat toate schiţele şi planurile depuse la dosar şi a stabilit cu certitudine că imobilul solicitat este unul şi acelaşi cu cel preluat de către stat în 1967.
În privinţa susţinerilor apelantei R.A. Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, în sensul că D.S.C. ar avea dreptul numai la o cotă de V2 din imobil, în timp ce apelantul susţine că este îndreptăţit la restituirea întregului imobil, Curtea în majoritate a constatat că succesiunea fostului proprietar H.S. nu a fost dezbătută stabilindu-se prin procesul - verbal din Dosarul nr. 7831/1943 că V.S. a acceptat succesiunea în numele său şi pentru numiţii S.A. şi S.L. în privinţa bunurilor mobile precizate în inventar. Succesiunea lui S.V. nu a fost de asemenea dezbătută, astfel încât moştenitorii lui H.S. şi H.V. sunt cei doi copii A. şi L. H.A. a decedat la 17 iunie 1996 fiind moştenit de S.G., iar S.G. decedată la 7 iunie 2007 a fost moştenită de C.D.S.
Moştenitorii lui H.S. nu au acceptat moştenirea pentru imobilul în cauză după 6 martie 1945, astfel încât sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii, iar de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat această procedură profită moştenitorii care au depus în termen cererea de reconstituire (art. 4 alin. (3), (4)).
Astfel, persoanele îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil erau S.A. moştenit de S.G. şi S.L.
Cum S.L. nu a formulat notificare, cota de V2 ce-i revenea acesteia îi profită lui S.G. - singura moştenitoare legală a persoanelor îndreptăţite la restituire - S.A. care beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001 conform art. 4 alin. (2).
Prin urmare, S.G. singura care a formulat notificare era îndreptăţită la restituirea în natură a întregului imobil şi nu numai la cota de V2 .
Astfel, procedura administrativă prevăzută în Legea nr. 10/2001 în baza art. 4 urmăreşte de fapt principiul restituirii în natură prevăzut în art. 1 a întregului imobil, chiar dacă notificarea nu a fost formulată de toate persoanele coproprietare îndreptăţite la restituire, ci numai de unul dintre moştenitori.
Acelaşi principiu a fost consacrat în cadrul procedurilor judiciare prin jurisprudenta constantă a C.E.D.O. care a precizat, în cauza L. împotriva României, că în mod greşit instanţele de judecată au respins ea inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată doar de un singur moştenitor, pentru nerespectarea principiului unanimităţii,încălcându-se astfel art. 6 din C.E.D.O. privind liberul acces la un tribunal.
Faţă de aceste considerente s-a pronunţat hotărârea de către instanţa de apel cu majoritate.
În ceea ce priveşte opinia separată care s-a pronunţat în sensul menţinerii cotei indivize de V2 din imobilul teren şi construcţie, s-a învederat că potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată, „în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale imobilului solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi egale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite".
Din examinarea actelor dosarului, s-a reţinut că proprietarul imobilului din litigiu H.S. decedat în anul 1943 a fost moştenit de cei doi descendenţi ai săi S.L. şi S.A. Acesta din urmă a decedat la data de 17 iunie 1996 şi a fost moştenit de către soţia supravieţuitoare S.G. decedată la 7 iunie 2007. La rândul său, S.G. a fost moştenită de către C.D.S., care a continuat procesul declanşat de către mama sa.
S-a reţinut că intimatul C.D.S. este îndreptăţit la restituire numai în limita cotei moştenită de autoarea sa, şi respectiv soţul acesteia S.A. şi anume cota de 1/2 din moştenirea rămasă după H.S. Cealaltă cotă de V2 i se cuvenea numitei S.L., care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici nu există indicii precum că ar fi decedat.
În acest sens s-a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul 3, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire. Or, persoană îndreptăţită putea fi, dacă trăia, S.A., dar numai în limita cotei de V2.
Contestatorul C.D.S. nu are calitatea de moştenitor al celei ce ar fi putut avea calitatea de persoană îndreptăţită S.L., situaţie în care nu poate fi îndrituit şi la restituirea cotei acesteia.
Pentru considerentele de mai sus, s-a opinat în sensul acordării dreptului la cota de V2 din imobil, aşa cum s-a stabilit prin sentinţa instanţei de fond.
Împotriva Deciziei nr. 321 din 08 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta R.A.A.P.P.S. care, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Recurenta a susţinut că, instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că apelantul contestator este îndreptăţit la restituirea întregului imobil.
În acest sens, arată că la data preluării de către stat a imobilului prin Decretul nr. 409/1955 şi Decizia nr. 2204/1976 a Sfatului Popular al Raionului 23 August, proprietar nu era H.S., ci existau doi proprietari, S.A. şi S.L., ultima neformulând notificare în baza Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat că, dispoziţiile legale nu conferă reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită pentru restituirea întregului imobil, întrucât nu este vorba în speţă de un alt moştenitor al persoanei îndreptăţite care nu a depus în termen cerere de restituire, ci S.L. este ea însăşi persoana îndreptăţită la restituire, pentru că la data preluării bunului de către stat avea calitatea de proprietar al acesteia în cotă de V2.
Critica recurentei-pârâte este de fapt în sensul opiniei separate formulate în apel.
Un alt aspect criticat este cel referitor la faptul că nu există identitate între imobilul construcţie care a aparţinut autorilor apelantului-contestator şi clădirea există în prezent.
Se susţine că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză s-a evidenţiat că amplasarea şi forma actuală a construcţiei diferă faţă de cea menţionată în schiţa anexă la actul de vânzare-cumpărare, care constituie titlu de proprietate al autorilor reclamantului, construcţia prezentă este diferită şi amplasată în alt loc.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs îl reţine ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la cota din imobilul construcţie şi teren ce urmează a fi restituită contestatorului, se reţine că instanţa de apel a stabilit corect că aceasta este de 100% şi nu numai de V2 parte cum susţine recurenta.
Este adevărat că succesiunea defunctului H.S. nu a fost dezbătută dar, prin procesul verbal întocmit în 1943 s-a stabilit că numai soţia supravieţuitoare S.V. a acceptat succesiunea în numele său pentru minorii S.A. şi L.
Nici succesiunea lui S.V. nu a fost dezbătută.
În raport de aceste considerente, nu poate fi tăgăduit faptul că moştenitorii lui H.S. şi V.S. sunt cei doi descendenţi S.A. şi S.L.
Chiar dacă moştenitorii lui H.S. nu au acceptat expres succesiunea pentru imobilul din cauză, conform Legii 10/2001 au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii, chiar prin cererea de restituire a bunului care echivalează cu o cerere de acceptare expresă a moştenirii.
Persoanele îndreptăţite la restituirea imobilului în cauză erau S.A., care a fost moştenit de soţia sa S.G. şi S.L.
S-a dovedit că moştenitoarea S.L. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, împrejurare în care de cota sa profită cealaltă moştenitoare, S.G. care, în termen legal, în calitatea sa de moştenitoare a soţului său S.A., conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a formulat notificare.
Moştenitorul lui S.G. este contestatorul C.D.S. care este persoană îndreptăţită la restituirea întregului imobil, teren şi construcţie, situat în Bucureşti.
Corect s-a reţinut de către instanţa de apel şi faptul că imobilul teren şi construcţie în litigiu de faţă este cel edificat de autorul contestatorului, H.S., care este unul şi acelaşi cu imobilul preluat de către Statul Român.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit în faţa instanţei de fond, s-a arătat că „imobilul teren este acelaşi cu cel descris prin schiţa anexă la actul de vânzare".
În ceea ce priveşte imobilul construcţie, s-a reţinut că la 19 august 1933, Municipiul Bucureşti - Primăria Sectorului 2 - Serviciul Arhitectură a eliberat autorizaţia nr. 59/A prin care a fost autorizat autorul contestatorului, H.S., să edifice o construcţie pe proprietatea sa din Bucureşti.
Prin expertiza tehnică în construcţii, efectuată în faza procesuală a apelului, s-a concluzionat că "în mod sigur construcţiile au subzistat până în prezent au acelaşi amplasament şi în mod sigur s-au păstrat în proporţie de 100%".
Acelaşi expert menţionează că în raport de schiţele anexe la autorizaţia de construire, emisă la 19 august 1933 există două mici modificări în sensul că "faţă de cele 4 puncte din autorizaţie proprietarul în timpul executării a dorit să facă două modificări, în rest totul fiind identic faţă de planurile prin care s-a obţinut autorizaţia nr. 59/A/1933.".
Mai arată că, în fotografiile prezentate de contestator sunt proprietarii imobilului, respectiv H.S. împreună cu soţia, imobilul fiind cel din litigiu.
Corect instanţa de apel a concluzionat că în speţă s-a făcut dovada deplină a identităţii dintre imobilul teren + construcţie, situat în Bucureşti, imobil de care autorul contestatorului a fost deposedat abuziv de Statul Român.
Pentru considerentele expuse, se reţine că hotărârea instanţei de apel este legală, în afara criticilor formulate prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de pârâtă să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.
Împotriva Deciziei nr. 321 din 08 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3868/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 316/2010. Civil → |
|---|
