ICCJ. Decizia nr. 3486/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3486/2010
Dosar nr. 34004/3/2007
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 16 iunie 2007, reclamantul T.M.V. a chemat în judecată pe pârâta L.N., solicitând compararea titlurilor de proprietate, constatarea preferabilităţii propriului titlu şi obligarea părţii adverse la lăsarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1 în deplină proprietate şi liniştită posesie.
In motivarea acţiunii, întemeiată pe art. 480-481 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a susţinut că:
- imobilul situat la adresa menţionată, a aparţinut M.R., autoarea sa, care l-a primit în anul 1909 cu titlu de dotă;
- în urma mai multor transmisiuni succesorale şi unui partaj voluntar, cu începere din anul 1946, el şi A.R., mama sa, au devenit coproprietari ai imobilului revendicat (având cote de 3/4 şi,respectiv, 1/4 din nuda proprietate), naţionalizat ulterior prin Decretul nr. 92/1950;
- deşi existau 2 coproprietari ai imobilului, în anexa actului normativ menţionat a fost trecută greşit doar A.R.;
- la data naţionalizării niciunul dintre coproprietari nu se încadra în prevederile art. II al acelui act normativ, care, oricum, era contrar art. 8 din Constituţia atunci în vigoare;
- este unic moştenitor al mamei sale, decedată la 8 octombrie 1958;
- deoarece s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, măsura naţionalizării a avut caracter abuziv, astfel că titlul statului nu este valabil;
- prin urmare, titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât titlul de proprietate al pârâtei, care a cumpărat imobilul în anul 1997 de la SC H.N. SA, deci de la un neproprietar.
La 27 august 2007, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că, potrivit art. 1895 C. civ., a uzucapat imobilul deoarece în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5206/22113 din 21 noiembrie 1997, are calitate de proprietar necontestat, astfel că se impune respingerea acţiunii principale şi admiterea propriei cereri.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 11351 din 4 septembrie 2007, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe considerentul că reclamantul a evaluat imobilul revendicat la 200.000 Euro, sumă mai mare decât plafonul maxim prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
La 9 ianuarie 2008, reclamantul şi-a precizat acţiunea, învederând că solicită ca pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din două camere, două debarale, o boxă şi cota de 42,94% din părţile comune (vestibul, hol, culoar, bucătărie, w.c, baie, hol, spălătorie, magazie, pivniţă, culoar), cu suprafaţa utilă de 102,87 mp; ce reprezintă o cotă de 42,94% din imobil şi 61,41 mp teren sub construcţie.
In motivarea cererii precizatoare, reclamantul a susţinut că:
- titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 5297/22114 din 21 noiembrie 1997) provine de la un neproprietar şi, în consecinţă, este mai puţin caracterizat decât propriul său titlu, care emană de la adevăratul proprietar,
- a promovat corect acţiunea în revendicare dedusă judecăţii deoarece această acţiune are obiect diferit de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia nu a fost încă emisă vreo dispoziţie cu măsuri reparatorii;
- pretenţiile sale se întemeiază pe art. 480 C. civ., astfel că în speţă nu sunt operante prevederile art. 46 din Legea. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1355 din 24 septembrie 2008, a respins excepţiile referitoare la inadmisibilitate, prescripţie, perimare şi lipsa calităţii procesuale active, precum şi acţiunea precizată şi cererea reconvenţională, toate ca neîntemeiate.
S-a reţinut că:
- în deplină concordanţă cu principiul liberului acces la justiţie, Legea nr. 10/2001 nu exclude dreptul fostului proprietar de a promova împotriva actualului proprietar, fost chiriaş, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun;
- prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la prescripţia dreptului de a cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi cu unitatea deţinătoare a imobilului şi, ca atare, nu sunt operante în privinţa acţiunii în revendicare dedusă judecăţii;
- instituţia perimării vizează un proces deja început;
- iar argumentele invocate de pârâtă se bazează pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, care permite opţiunea între procedura administrativă instituită prin această lege specială şi continuarea unei acţiuni de drept comun, text aşadar inaplicabil în cauză;
- în dovedirea calităţii procesuale active, reclamantul a invocat şi actul autentificat din anul 1909, prin care autoarea sa iniţială a dobândit imobilul revendicat, iar actul de partaj voluntar ulterior confirmă atât calitatea de moştenitor, cât şi existenţa masei succesorale, deci are 6 dublă natură juridică;
- reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat şi preluării abuzive a acestui bun de către stat, ceea ce rezultă de altfel şi din emiterea Dispoziţiei nr. 8619 din 21 august 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995
- printr-un contract încheiat conform prevederilor Legii nr. 112/1995 şi pârâta a dobândit, la rândul său, dreptul de proprietate asupra aceluiaşi apartament;
- titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar dar şi-a pierdut eficienţa, iar titlul pârâtei provine de la statul neproprietar, care s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune şi să dispună de bunurile stăpânite o lungă perioadă de timp:
- în urma comparării acestor titluri se constată că titlul pârâtei este preferabil pentru că, fiind constituit de stat în temeiul unei legi speciale, reprezintă o garanţie a siguranţei circuitului civil;
- această concluzie este conformă soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (adoptată la 9 iunie 2008 în dosarul nr. 60/2007), potrivit căreia în cazul sesizării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun dacă astfel nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice;
- susţinerile pârâtei referitoare la uzucapiunea de scurtă durată sunt neîntemeiate deoarece aceasta posedă sub nume de proprietar de la 21 noiembrie 1997 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), iar acţiunea în revendicare dedusă judecăţii a fost promovată la 16 iulie 2007, deci anterior împlinirii termenului de 10 ani prevăzut imperativ de art. 1895 C. civ.
Reclamantul a declarat apel, solicitând desfiinţarea sentinţei şi admiterea acţiunii principale, aşa cum a fost formulată.
In motivarea apelului, întemeiat pe art. 282 şi urm. C. proc. civ., art. 480-481 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, reclamantul a susţinut că:
- titlul său de proprietate nu avea cum să-şi piardă eficienţa în timp deoarece în dreptul român nu există instituţia „pierderii eficienţei în timp;
- în materia acţiunii în revendicare prin comparare de titluri doctrina şi jurisprudenţa, în mod constant, acordă preferabilitate titlului de proprietate care are data mai veche, şi nu invers, iar dacă aceste titluri provin de la autori diferiţi aplică principiul „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet";
- preferabilitatea titlului provenind de la un neproprietar (care a preluat abuziv mobilul, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950) nu poate fi argumentată logic şi juridic.
- argumentul instanţei de fond, că statul neproprietar s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune sub aspect legislativ şi să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, este lipsit de temei juridic şi contrar principiilor generale de drept;
- instanţa de fond nu arată în ce mod preferabilitatea titlului său ar aduce atingere siguranţei circuitului civil, care, dimpotrivă, poate fi afectată tocmai de ignorarea principiilor generale de drept, a dispoziţiilor legale interne şi ale Convenţiei Europene;
- Decizia pronunţată de I.C.C.J. în dosarul nr. 60/2007 a fost publicată ulterior judecării pricinii, astfel că, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., soluţia adoptată în recursul în interesul legii ce a format obiectul acelui dosar nu era obligatorie pentru instanţa de fond;
- de altfel, soluţia instanţei de fond este contrară deciziei menţionate deoarece dreptul de proprietate al pârâtei era contestat şi, provenind de la un neproprietar care a preluat abuziv imobilul, nu putea fi apreciat ca perfect valabil;
- soluţia apelată încalcă prevederile Convenţiei Europene referitoare la predictibilitatea hotărârilor judecătoreşti, fiind contrară soluţiei pronunţate de Tribunalul Bucureşti într-un alt dosar, având obiect similar (revendicarea unui spaţiu din acelaşi imobil, dobândit de alt chiriaş).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 426 din 2 iulie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
S-a reţinut că:
- susţinerile reclamantului referitoare la dobândirea abuzivă a imobilului şi, pe cale de consecinţă, nevalabilitatea titlului statului, au fost recunoscute de prima instanţă;
- în urma comparării titlurilor de proprietate, prima instanţă a preferat titlul pârâtei pentru criterii bazate pe interpretarea corectă a prevederilor Convenţiei Europene şi deciziei nr. 60/2007 a I.C.C.J.
Reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului, schimbării totale a sentinţei şi admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
In motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 480-481 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, reclamantul a susţinut că:
- hotărârea supusă recursului este nemotivată, instanţa de apel neprezentând argumentele pentru care a reţinut că toate criticile pe care le-a formulat împotriva sentinţei sunt nefondate;
- prin Decizia atacată au fost încălcate normele referitoare la proprietate, jurisprudenţa în materia comparării de titluri, precum şi principiul predictibilităţii hotărârilor judecătoreşti, potrivit căruia în speţe identice urmează a se pronunţa soluţii identice.
Pârâta a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, susţinând că.
- recurentul a reprodus conţinutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar nu a formulat critici privitoare la modul în care instanţa de apel a judecat pricina şi nici nu a indicat pretinsele greşeli, exprimându-şi practic simpla nemulţumire faţă de respingerea apelului;
- art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se referă la „predictibilitatea hotărârilor judecătoreşti", ci la încălcarea normelor de drept substanţial, iar recurentul nu a indicat textele de lege pe care instanţa de apel le-a încălcat sau aplicat greşit şi nu poate impune Înaltei Curţi să cerceteze întreaga jurisprudenţă internă (în materia comparării de titluri) ori a Curţii Europene;
- pe fond, a dobândit apartamentul deţinut legal, în calitate de chiriaş, nu avea posibilitatea să analizeze valabilitatea titlului statului, iar din cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care reclamantul solicita acordarea de despăgubiri băneşti, rezultă că naţionalizarea imobilului s-a realizat cu respectarea prevederilor legale;
- reclamantul nu a contestat hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi în notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001 nu a solicitat restituirea în natură, ci tot despăgubiri băneşti, poziţie care întăreşte şi definitivează valabilitatea titlului statului, precum şi prezumţia bunei credinţea chiriaşului cumpărător,
- pe parcursul procesului a fost emisă Dispoziţia nr. 8618 din 21 august 2001, prin care pentru apartamentul revendicat s-au acordat reclamantului 287.095.615 lei măsuri reparatorii în echivalent;
- la data înstrăinării nu exista niciun litigiu referitor la apartamentul revendicat, iar această împrejurare i-a creat convingerea că Statul Român are toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea;
- potrivit literaturii şi practicii judiciare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dispoziţiile dreptului comun privitoare la revendicare au devenit inaplicabile.
- soluţia primei instanţe, confirmată în apel, este conformă deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată deSECŢIILE UNITEale I.C.C.J. în dosarul nr. 60/2007.
Ambele critici formulate de recurentul reclamant sunt fondate în sensul celor ce urmează:
Astfel, în litigiul dedus judecăţii este vorba despre o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi având ca obiect un imobil preluat de stat conform prevederilor Decretului nr. 92/1950.
- Problema de drept în discuţie a fost analizată deSECŢIILE UNITEale I.C.C.J., care s-au pronunţat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 în sensul că, de regulă, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale dar, în ipoteza sesizării unor neconcordanţe între această lege şi Convenţia Europeană Drepturilor Omului, instanţele trebuie să dea prioritate Convenţiei chiar într-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.
Decizia menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial la 23 februarie 2009, astfel că potrivit art. 329 alin. (2)-(3) C. proc. civ., la data judecării pricinii în primă instanţă, soluţia de principiu a adoptată deSECŢIILE UNITEale I.C.C.J. prin această hotărâre nu era încă obligatoriei
Totuşi, sentinţa pronunţată în cauză reproduce dispozitivul deciziei Secţiilor Unite, utilizat ca argument în sprijinul soluţiei instanţei de fond, care, consecutiv comparării titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor, a dat câştig de cauză pârâtei posesoare pe considerentul că titlul acesteia ar fi mai bine caracterizat şi, ca atare, dreptul său este preferabil.
Apelantul reclamant a criticat această soluţie, invocând în sprijinul preferabilităţii propriului său titlu inexistenţa instituţiei „pierderii eficienţei în timp" a titlurilor de proprietate, criteriile de preferabilitate considerate dominante în doctrină şi jurisprudenţă, imposibilitatea argumentării logice şi juridice a preferabilităţii titlului ce provine de la un neproprietar, inaplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 ca urmare a nepublicării în Monitorul Oficial şi alte asemenea argumente concrete.
Instanţa de apel a prezentat însă extrem de sumar argumentele reclamantului şi totodată, în loc să le analizeze conform dezlegării date problemei de drept în discuţie prin Decizia nr. 33/2008, devenită între timp obligatorie, a reţinut, la modul general, că „susţinerile apelantului referitor la nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanţă", „prima instanţă argumentează corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri şi a avut în vedere şi legislaţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului" şi că „argumentele instanţei se bazează pe interpretarea corectă a deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţa, fiind şi în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 1/2009, dar şi cu legislaţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului".
Această motivare este vădit insuficientă deoarece, pe de-o parte, nu răspunde argumentelor concrete invocate de apelant, iar pe de altă parte nu permite să se verifice dacă acţiunea în revendicare de drept comun dedusă judecăţii îndeplineşte sau nu condiţiile de admisibilitate stabilite deSECŢIILE UNITEale I.CCJ. printr-o hotărâre pronunţată în baza art. 329 C. proc. civ.
Or, motivarea insuficientă face imposibilă analizarea, în cadrul recursului, a legalităţii hotărârii instanţei de apel şi, în fapt, echivalează cu necercetarea fondului pricinii.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prezentul recurs va fi admis, în sensul casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul R.M.V. împotriva deciziei nr. 426 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3488/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3476/2010. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
