ICCJ. Decizia nr. 3567/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3567/2010
Dosar nr. 13818/3/2007
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 13818/3 din 19 aprilie 2007, reclamantul C.A.T.S. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general, obligarea pârâtei ca, în principal, să emită dispoziţia de retrocedare în natură în baza Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a suprafeţei de teren de 556,60 mp, situată în sector 1, Bucureşti, iar în subsidiar, în cazul în care retrocedarea în natură a terenului în cauză nu este posibilă, să se atribuie o suprafaţa de teren echivalentă ca valoare celei confiscate abuziv în aceiaşi zona sau într-o zonă similară, în conformitate cu art. 1 alin. (2) teza principală din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, şi într-un al doilea subsidiar, în cazul în care nici una din primele doua variante nu este posibilă, să acorde despăgubiri, prin echivalent bănesc, la valoarea de piaţa a bunului în momentul acordării, ce va fi stabilită prin expertiză, în conformitate cu teza ultimă din art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 cu modificările si completările ulterioare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1908 din 22 decembrie 2008, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâta să emită decizie/dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 556,60 mp, situat în Bucureşti, sector 1; a respins cererea de obligare a pârâtei la cheltuieli de judecată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada existenţei în patrimoniul pârâtei unor bunuri sau servicii ce ar putea fi acordate în compensare.
Prin Decizia civilă nr. 628/A din 26 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele părţi, a respins, ca nefondate, ambele căi de atac pentru motivele ce urmează.
Decizia nr. XX/2007, pronunţată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ., a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Având în vedere că în cauză Primăria Municipiului Bucureşti a fost învestită cu o notificare la data de 5 iulie 2001, notificare nesoluţionată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor acestuia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparaţie prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziţii motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecăţii, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamantul, în raport de conduita unităţii deţinătoare, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa a reţinut că nu se poate substitui părţii - care a beneficiat şi de asistenţa juridică calificată oferită de avocat - în dovedirea pretenţiilor sale, sarcina probaţiunii revenindu-i în principal reclamantului, conform art. 1169 C. civ.
Astfel, în condiţiile arătate, reclamantul avea posibilitatea să indice un bun, ce putea fi acordat în compensare pentru a se verifica care este regimul său juridic actual şi, respectiv, pentru a se statua, după individualizarea deplină a sa, dacă acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit în natură, instanţa putând stabili în cauză, în măsura în care bunul indicat nu a fost înscris în tabelul întocmit de entitatea deţinătoare în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedeşte a fi unul abuziv.
Împrejurarea că entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire avea posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent a altor bunuri sau servicii deţinute de aceasta nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, deoarece o astfel de compensare nu este obligatorie pentru unitate, fiind doar o alternativă prevăzută de lege pentru o asemenea reparaţie în echivalent, iar în cauză , în lipsa unei astfel de oferte provenind de la entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu s-a probat că există posibilitatea unei compensări cu alt bun, potrivit celor deja arătate anterior.
Decizia a fost recurată atât de reclamant cât şi de pârât.
Reclamantul C.A.T.S. critică Decizia instanţei de apel pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că ambele instanţe s-au pronunţat în lipsa unui probatoriu incomplet întrucât este de notorietate că pârâtul deţine bunuri de natură a fi restituite prin echivalent pentru bunul confiscat.
Se mai arată că în interpretarea corectă a Legii nr. 10/2001 se impunea admiterea cererii principale şi nu capătul subsidiar de cerere.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a învestit instanţa cu un capăt principal de cerere, restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a suprafeţei de teren de 556,60 mp situat în sector 1, şi mai multe cereri subsidiare: atribuirea unei suprafeţe de teren prin echivalent , ori acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc.
Instanţa de apel, validând hotărârea primei instanţe ce a obligat pârâtul să emită dispoziţie/decizie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 556,60 mp, situat în Bucureşti, sector 1, s-a pronunţat strict în limitele învestirii de către reclamant prin cererea de apel.
Reclamantul invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), a doua propoziţie, prima ipoteză şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în sensul că măsura reparatorie trebuia să fie prin acordare de bunuri sau servicii în compensare şi nu în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fără însă a aduce precizări referitoare la existenţa de bunuri sau servicii posibil a fi acordate în compensare pentru terenul preluat abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul avea posibilitatea să indice existenţa unui atare bun, pentru ca instanţa să poată verifica regimul său juridic şi, eventual, să constate reaua-credinţă a unităţii administrativ-teritoriale în neînscrierea lui în tabelul menţionat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cum recurentul nu a făcut dovezi în sensul arătat soluţia adoptată de ambele instanţe de fond este conformă dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 13 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pârâtul Municipiul Bucureşti critică Decizia pentru nelegalitate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 instituie două date de referinţă pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire şi cum reclamantul nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, unitatea este încă în termenul de 60 de zile dispus de lege.
Se mai arată că reclamantul avea obligaţia să depună dovezi prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului.
Recursul este nefondat.
Recurentul a fost învestit cu soluţionarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la 5 iulie 2001, notificare nesoluţionată până în prezent.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX/2007, au statuat că lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu poate îngrădi dreptul persoanei de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale.
Critica referitoare la absenţa dovezilor privind neîncasarea despăgubirilor ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită fiind făcută, omisso medio, direct în calea extraordinară de atac a recursului.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul C.A.T.S. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 628/A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3563/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3556/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
