ICCJ. Decizia nr. 3943/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3943/2010
Dosar nr. 278/1/2010
Şedinţa de la 22 iunie 2010
Prin Decizia civilă nr. 542A din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul promovat de apelanta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Sentinţei civile nr. 230 din 18 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-contestator P.M.D.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatorul P.M.D. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de intimată, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă, s-a arătat că intimata a tergiversat soluţionarea notificării formulate de contestator timp de cinci ani, până când aceasta a fost soluţionată pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 1307/2005 pronunţată de Tribunalul Harghita (prin care i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, constând în acţiuni tranzacţionate la bursă sau pe piaţa secundară, în limita sumei de 1.617.618.264 lei/rol), iar prin decizia contestată s-a dat o nouă soluţionare notificării, în contradicţie cu hotărârea menţionată (s-a propus acordarea de măsuri reparatorii şi înaintarea propunerii la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor).
- Prin Sentinţa civilă nr. 1752 din 22 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul P.M.D. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
A reţinut instanţa, în motivarea acestei sentinţe, că reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 (emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în baza Sentinţei nr. 1307/2004, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Harghita, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 23 din 05 martie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca răspuns la Notificarea nr. 664 din 14 august 2001 formulată de contestator).
Prin respectiva notificare s-a solicitat unităţii deţinătoare, restituirea imobilului situat în Topliţa, str. R., compus din teren, construcţii şi instalaţii, prin echivalent, respectiv măsuri reparatorii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1307/2004, irevocabilă, Tribunalul Harghita a dispus anularea Deciziei nr. 23 din 05 martie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a transmis spre competentă soluţionare, notificarea către Primăria Topliţa şi a stabilit în sarcina Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului obligaţia de a-l despăgubi pe contestator prin măsuri reparatorii în echivalent, respectiv acţiuni tranzacţionate la bursă sau pe piaţa secundară, în limita sumei de 1.617.618.264 lei/rol.
În baza acestei hotărâri, intimata a emis o nouă decizie, respectiv Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006 care face obiectul prezentei contestaţii.
Tribunalul a constatat că singurul motiv de nulitate invocat împotriva acestei decizii priveşte modalitatea de restituire a imobilului, respectiv prin acordarea de acţiuni la SC C. SA.
Or, prin sentinţa civilă amintită, irevocabilă şi trecută în puterea lucrului judecat, instanţa a stabilit în sarcina intimatului o obligaţie alternativă, iar, pe de altă parte, în cap. VII din Legea nr. 247/2005 este prevăzută o procedură specială cu privire la plata despăgubirilor, dispoziţiile fiind imperative şi de imediată aplicare.
- Prin Decizia civilă nr. 675 din 22 octombrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelantul - contestator P.M.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1752 din 22 decembrie 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006, privind soluţionarea dosarului întocmit în baza Notificării nr. 664 din 01 din 14 august 2001 înregistrat la fosta Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi având în vedere dispoziţiile Sentinţei nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, definitive şi irevocabile, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în cuantum de 1.617.618.264 lei/Rol, domnului P.M.D. şi înaintarea deciziei, însoţită de documentele aferente, către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Curtea a precizat că tipul măsurilor reparatorii a fost stabilit de către instanţă prin sentinţa amintită, în considerarea dispoziţiilor art. 9 pct. 9.3 din Legea nr. 10/2001.
Sentinţa civilă nr. 1307 din 15 decembrie 2004 a rămas definitivă după respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 152 A din 24 martie 2005 pronunţată de Curtea Apel Târgu Mureş şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8796 din 03 noiembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 8549/2005.
La data executării Sentinţei civile nr. 1307/2004 de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin emiterea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006, precum şi la data rămânerii irevocabile a acestei sentinţe, intraseră deja în vigoare dispoziţiile Legii nr. 247/2005, în considerarea cărora a fost stabilită acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul stabilit prin sentinţa judecătorească şi s-a dispus înaintarea deciziei către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Această decizie a fost contestată de către contestatorul P.M.D. tocmai sub aspectul modului în care s-au executat dispoziţiile hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, condiţii în care s-a arătat că nu se mai poate aprecia că ne aflăm în faza contestării conform normelor Legii nr. 10/2001, ci într-un stadiu ulterior, cel al executării.
De altfel, însuşi contestatorul îşi justifică demersul şi critică, în acţiunea cu care a învestit instanţa, tocmai modul în care au fost executate dispoziţiile sentinţei judecătoreşti, arătând expres că "temeiul contestaţiei" sale este Sentinţa civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, precum şi că "pârâta a refuzat şi refuză să execute obligaţia de a face" ce rezultă din această sentinţă.
Raportat la modul în care contestatorul a formulat acţiunea şi la criticile aduse, instanţa era îndatorată să pună în discuţie şi să califice cererea, ea nemaiputând fi examinată prin prisma dispoziţiilor legii speciale ce reglementează modul de contestare a dispoziţiilor şi deciziilor, ci prin prisma dreptului comun în materia executării - ca atare, instanţa de fond nu a soluţionat cererea cu judecarea căreia a fost învestită.
- Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 39547/3/2006 şi soluţionat prin Decizia civilă nr. 794 din 09 iulie 2008, în sensul respingerii ca nefondat.
Înalta Curte a arătat că prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 52 din 04 iulie 2007 s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Pe cale de consecinţă, s-a concluzionat că în speţă nu se aplică prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, astfel că dosarul privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent contestatorului, astfel cum acestea au fost stabilite prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita, nu se mai înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
- Procedând la analiza fondului cauzei prin raportare la probatoriul administrat şi susţinerile părţilor, tribunalul a reţinut următoarele:
În cadrul contestaţiei îndreptate împotriva acestei a doua decizii, s-a criticat, în esenţă, modul în care au fost executate dispoziţiile sentinţei judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Harghita, învederându-se că prin emiterea deciziei contestate intimata a refuzat să execute obligaţia care i-a fost impusă prin aceasta sentinţă, invocând dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care nu sunt însă aplicabile.
Tribunalul a constatat că prezenta contestaţie este fondată, pentru considerentele următoare:
În primul rând, în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 52 din 04 iulie 2007, prin care s-a stabilit că "Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Or, în cauză, notificarea a fost soluţionată prin Decizia nr. 23 din 05 martie 2004 şi, ca atare, prin prisma recursului în interesul legii la care s-a făcut referire anterior, rezultă că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în cauza de faţă.
De altfel, acest aspect a fost stabilit şi de instanţa de recurs în prezentul litigiu, această rezolvare a problemei juridice în discuţie impunându-se instanţelor de fond, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, prin Sentinţa civilă nr. 230 din 18 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia şi a anulat decizia contestată.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat apel, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, cu motivarea că aşa cum s-a precizat şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă o notificare a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, iar dispoziţia a fost atacată în instanţă, atunci în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 care se va aplica, dispoziţia definitivă se va înainta Comisiei Centrale, aşa cum în mod corect a procedat şi apelanta.
Art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii şi cele care nu au fost soluţionate până la această dată.
În speţă, notificarea intimatului - contestator a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Decizia nr. 23 din 05 martie 2004, în sensul respingerii acesteia. Această decizie a fost atacată în instanţă, astfel încât ceea ce urmează a fi predat Secretariatului Comisiei Centrale este Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă în baza hotărârii judecătoreşti.
Legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective (legale), adică acelor situaţii juridice ale căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor.
- Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Înalta Curte, fundamentându-şi decizia sa de speţă pronunţată anterior în cauză, pe dispoziţiile obligatorii conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ale Deciziei sale nr. 52 din 04 iulie 2007, pronunţate în cadrul unui recurs în interesul legii, a tranşat în speţă două probleme importante.
Astfel, pe de o parte, a stabilit inaplicabilitatea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul dispoziţiilor administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 anterior intrării în vigoare a noii legi şi contestate în instanţă, iar, pe de altă parte, transpunând această soluţie de drept la cazul concret, a stabilit că dosarul administrativ privind acordarea (deci nu propunerea de acordare) măsurilor reparatorii în echivalent, al intimatului, nu va mai fi înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, evident ca urmare a neaplicării art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În rejudecare, tribunalul, ca de altfel şi instanţa de apel, sunt ţinute de dezlegările date de instanţa de recurs acestor probleme de drept şi sunt obligate să le aplice în modul stabilit.
Apelanta a precizat în motivele sale de apel faptul că în condiţiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 247/2005 ea poate avea doar obligaţia legală de a propune acordarea de măsuri reparatorii, nu şi pe aceea de a le acorda efectiv, aşa cum se solicită, această obligaţie revenind în prezent Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aceste critici sunt nefondate, deoarece apelanta ignoră izvorul obligaţiei la care face referire. Aceasta nu este Legea nr. 10/2001 în forma modificată ci Sentinţa civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, care, intrată în puterea lucrului judecat, trebuie respectată şi executată întocmai. Aspectele legate de modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, ţin de fondul acelei cauze soluţionate irevocabil, atât timp cât sentinţa a rămas irevocabilă la data de 03 noiembrie 2005, ulterior deci intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, la data de 25 iulie 2005.
Pe de altă parte, art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la care apelanta face trimitere pentru a-şi circumstanţia obligaţiile sale prezente legale, nu este aplicabil în cauză, în virtutea art. 315 C. proc. civ., dată fiind Decizia nr. 4794 din 09 iulie 2008 a instanţei supreme.
Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs, criticând-o în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel:
- Prin decizia anulată în mod greşit de către instanţele de apel şi de fond A.V.A.S. a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 1.617.618.264 lei intimatului-contestator şi înaintarea deciziei, însoţită de documentele aferente, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţele de apel şi de fond au reţinut în mod nelegal că speţa nu intră în domeniul de aplicare al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Printr-o hotărâre judecătorească anterioară, Decizia nr. 7326 din 01 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat legalitatea Deciziei emisă nr. 284 din 12 septembrie 2006, care se fundamentează pe Sentinţa nr. 1307 din 15 decembrie 2004 a Tribunalului Harghita şi notificarea intimatului reclamant nr. 664/2001 şi că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, la data emiterii acestei din urmă decizii, respectiv 12 septembrie 2006, nu putea să nu respecte modificările suferite de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că nu Decizia nr. 23/2005 emisă iniţial de A.V.A.S. intră sub incidenţa noilor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 ci Decizia nr. 284/2000, iar cu privire la aceste aspecte, controlul judecătoresc este limitat la aprecierea legalităţii dispoziţiei contestate, stabilind legalitatea Sentinţei civile nr. 1820 din 31 mai 2006 a Tribunalului Harghita prin care s-a respins acţiunea intimatului-reclamant şi a Deciziei nr. 216A din 18 decembrie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş prin care s-a respins apelul acestuia.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele de judecată au reţinut că A.V.A.S. s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în Sentinţa civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita şi a emis Decizia nr. 284/2006, avându-se în vedere notificarea reclamantului nr. 664/2001, cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că se va transmite dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Aşa cum s-a reţinut şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 995/2009, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamanţii nu pot introduce o nouă contestaţie în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.
Legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective (legale), adică acelor situaţii juridice al cărui conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor.
Legea nouă determină imperativ regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar prin capitolul VI pct. 16.1 şi urm. din H.G. nr. 1.095/2005 se instituie noile proceduri administrative pentru acordarea despăgubirilor.
Întrucât în planul dreptului intertemporal toate aceste dispoziţii sunt de imediată aplicare rezultă că legea veche rămâne fără aplicare. Ca atare, pretenţiile intimatului-contestator la plata despăgubirilor, în condiţiile legii vechi, sunt nefondate şi prin urmare în mod nelegal a fost anulată decizia.
Măsurile reparatorii prin echivalent urmează a se acorda efectiv numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura instituţie care are această obligaţie legală, conform Legii nr. 247/2005.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
- Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 5 noiembrie 2006 s-a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ceea ce constituie obiectul litigiului de faţă.
Celălalt litigiu a fost generat de acelaşi reclamant împotriva pârâţilor Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC H. la data de 4 aprilie 2006, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. să-i acorde un număr de acţiuni din pachetul deţinut la societatea chemată în judecată, cu trimitere la Sentinţa civilă nr. 1307 din 15 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Harghita.
Într-adevăr, prin decizia de recurs pronunţată în celălalt litigiu s-au făcut referiri la Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de A.V.A.S., reţinându-se că la data emiterii acesteia A.V.A.S. nu putea să nu respecte modificările suferite de Legea nr. 10/2001.
Legalitatea deciziei contestate pe cale principală în prezentul litigiu a fost analizată tangenţial în litigiul anterior, ceea ce face să nu poată fi reţinută tripla identitate impusă de art. 1201 C. civ. pentru incidenţa autorităţii de lucru judecat - obiectul celor două litigii fiind diferit.
Recursul declarat anterior în dosarul de faţă a fost soluţionat la data de 9 iulie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără ca în cererea de recurs formulată de A.V.A.S. sau în decizia de recurs să se facă referire la decizia irevocabilă pronunţată de aceeaşi instanţă în celălalt litigiu, respectiv nr. 7326 din 1 noiembrie 2007.
În soluţionarea prezentului dosar instanţele erau ţinute de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., astfel încât dezlegarea problemei de drept făcută prin Decizia nr. 4794 din 9 iulie 2008 a acestei instanţe era obligatorie.
În egală măsură, instanţele erau ţinute şi de dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iulie 2007 care prevede că art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea de despăgubiri nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 - aceste dispoziţii fiind incidente în cauză, decizia analizată şi anulată prin Sentinţa civilă nr. 1307/2004 fiind emisă de pârâta-recurentă la data de 5 martie 2004. Decizia în interesul legii a fost aplicată de instanţa de recurs şi de instanţele de rejudecare prin hotărârile pronunţate în prezenta cauză.
Se poate vorbi de putere de lucru judecat, în condiţiile art. 1202 C. proc. civ., însă de aceeaşi putere de lucru judecat se bucură (punând în discuţie încălcarea acesteia) şi Sentinţa civilă nr. 1307/2004 pronunţată de Tribunalul Harghita prin care pârâta-recurentă a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii constând în acţiuni.
În aceste condiţii, criticile formulate de către recurentă referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (reluate şi prin cererea de recurs) au fost în mod corect soluţionate de instanţa de apel, reţinându-se incidenţa art. 315 C. proc. civ. şi art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
- Pe lângă cele reţinute mai sus, în ceea ce priveşte ultima critică de apel - care constituie şi ultima critică de recurs, instanţa de apel a justificat neincidenţa Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 (art. 29) pe izvorul obligaţiei solicitate a fi îndeplinită în prezentul litigiu; s-a mai apreciat totodată că aspectele legate de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 ţin de fondul cauzei soluţionate irevocabil, atât timp cât sentinţa a rămas irevocabilă la data de 3 noiembrie 2005, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin cererea de recurs nu s-au arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel - respectiv ale modului de soluţionare a criticii din apel - deşi obligaţia aceasta îi este impusă recurentei de dispoziţiile art. 3021 pct. 4 C. proc. civ.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte va face aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 542/A din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3942/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3944/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
