ICCJ. Decizia nr. 3940/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3940/2010
Dosar nr. 1208/63/2006
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 3233/civ din 3 iulie 2006 (nr. unic 1208/63/2006) reclamanţii P.A.C., S.A., P.S.S. şi P.G.H. au formulat, în contradictoriu cu Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova, plângere împotriva Dispoziţiei nr. 10875 din 27 iunie 2006, solicitând instanţei anularea în parte a acestei dispoziţii şi emiterea unei alte dispoziţii prin care să li se restituie în natură, în echivalent, teren pe raza municipiului Craiova.
Reclamanţii au arătat că prin Notificarea nr. 63061/2001 au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Craiova, în suprafaţă de 8922 m.p., ce a aparţinut autorului lor V.P., iar prin dispoziţia contestată li s-a răspuns că imobilul nu poate fi restituit în natură.
Reclamanţii au susţinut că, în situaţia în care restituirea în natură era imposibilă, ceea ce în cauză nu s-a dovedit cu certitudine, trebuia să li se facă o ofertă de restituire în natură, prin compensare în echivalent, deoarece există suprafeţe libere pe raza municipiului Craiova, ei preferând această modalitate reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
La termenul din 14 ianuarie 2008 s-a adus la cunoştinţa instanţei decesul reclamantei S.A. şi au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia - S.Ş. şi S.C.
Prin Sentinţa nr. 382 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis acţiunea, a anulat dispoziţia contestată şi a dispus acordarea în favoarea reclamanţilor a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, constând în compensarea cu un alt teren ce va fi atribuit în natură, astfel: suprafaţa de 2.233,58 mp situată în Craiova, str. C., învecinată la N. cu str. C., la E şi S - rest proprietate reclamanţi, la V - M.Ap.N., delimitată între punctele aaa, conform suplimentului la raportul de expertiză şi schiţei anexă întocmită de expert P.M.; suprafaţa de 6.688,15 mp situată în Craiova, str. C., cu vecinii: la N - rest proprietate reclamanţi, la E - teren M.Ap.N., la S - teren Consiliul local Craiova, la V - teren M.Ap.N. şi rest proprietate reclamanţi, delimitată între punctele bbb, conform suplimentului la raportul de expertiză şi schiţa anexă la aceasta.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, din actele administrate, că reclamanţii sunt moştenitorii defunctului P.V., iar acesta a avut în proprietate suprafaţa de 8.922 m.p. teren, situat în Craiova, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Dolj din 27 ianuarie 1925 şi din testamentul întocmit la 6 august 1942, transcris la Grefa Tribunalului Dolj sub nr. 5063 din 13 septembrie 1947. Terenul este în prezent proprietatea statului, preluarea abuzivă fiind prezumată conform art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Soluţionând notificarea prin care reclamanţii au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a acestui teren, Primăria municipiului Craiova a emis Dispoziţia nr. 10875, contestată în prezenta cauză, prin care a recunoscut reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu şi, constatând că nu este posibilă restituirea în natură, le-a propus acordarea de despăgubiri băneşti.
Examinând legalitatea acestei dispoziţii în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii, prima instanţă a constatat că restituirea în natură a terenului nu este, într-adevăr posibilă.
Din raportul de expertiză şi celelalte înscrisuri depuse la dosar (procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat de Primăria municipiului Craiova la 3 august 2004) s-a reţinut că terenul nu a putut fi clar individualizat prin dimensiuni şi vecinătăţi, precum şi că, în prezent, zona în care este amplasat acest teren este ocupată de blocuri de locuinţe, zona de protecţie a blocurilor şi alte utilităţi aferente acestora (alei de acces, parcări betonate).
Prin urmare, terenul nefiind liber, reclamanţii pot beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a scopului reparatoriu al acestui act normativ, prima instanţă a apreciat că acordarea în compensare de bunuri şi servicii este o măsură reparatorie prin echivalent prioritară celei constând în acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale, şi nu o simplă posibilitate lăsată la latitudinea unităţii deţinătoare, devenind chiar o obligaţie a acesteia ori de câte ori în patrimoniul său există bunuri care pot fi acordate în compensare.
În speţă, reclamanţii şi-au exprimat dorinţa de a primi în compensare o suprafaţă echivalentă în Craiova, str. C., situată alăturat unui alt teren pe care l-au primit tot ca măsură reparatorie în echivalent, prin Decizia civilă nr. 182 din 13 mai 2008 a Tribunalului Dolj.
Pe baza raportului de expertiză şi a înscrisurilor s-a constatat că terenul solicitat în compensare are aceeaşi categorie de folosinţă ca cel preluat abuziv de la autorul reclamanţilor, respectiv intravilan, cu aproximativ aceleaşi caracteristici urbanistice şi valoare, că este liber de construcţii şi că nu există pentru acesta nici o documentaţie pentru planuri de urbanism, terenul fiind o parte a domeniului privat al Municipiului Craiova în urma preluării de la Ministerul Apărării Naţionale, iniţial în domeniul public, iar ulterior în domeniul privat al municipiului.
În plus, instanţa a reţinut că transferul acestui teren de la M.Ap.N. în domeniul public şi ulterior privat al localităţii, s-a realizat tocmai în scopul satisfacerii necesităţii de terenuri în vederea aplicării legilor speciale reparatorii.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat ca nejustificat refuzul pârâtei de a atribui reclamanţilor o suprafaţă din terenul situat în str. C. ca măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul notificat şi a admis contestaţia, dispunând ca măsurile reparatorii prin echivalent să fie acordate sub forma compensării, conform dispozitivului redat în precedent.
Împotriva acestei hotărâri pârâţii Primăria şi Primarul municipiului Craiova au declarat apel, ce a fost soluţionat de Curtea de Apel Piteşti, ca efect al strămutării cauzei dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Încheierea nr. 7676 din 24 septembrie 2009.
Apelanţii au susţinut pe de o parte, că instanţa de fond, printr-o greşită aplicare a legii, a dispus restituirea terenului în litigiu, deşi acesta este afectat în totalitate de investiţii realizate, iar pe de altă parte că solicitarea reclamanţilor de a li se atribui teren în compensare ar duce la situaţii de neconceput de natură a rupe echilibrul între interesele particulare ale foştilor proprietari şi cele generale ale societăţii; în nici un caz finalitatea reparatorie a Legii nr. 10/2001 nu poate consta într-o astfel de restituire.
Instanţa este ţinută să analizeze cauza în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului disponibilităţii, iar în virtutea rolului activ avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
Apelanţii au mai susţinut că nu au fost avute în vedere dispoziţiile normelor metodologice ce conferă entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor plenitudine de competenţă în această materie, precum şi că tribunalul a dispus "şi restituirea în natură, către reclamanţi, sub forma compensării, şi a suprafeţei de 8922 mp teren intravilan, situat în Craiova, str. C.".
Posibilitatea acordării altor bunuri şi servicii implică manifestarea unilaterală de voinţă din partea entităţii învestită cu soluţionarea notificării de a oferi alte bunuri sau servicii, iar existenţa terenului liber, confirmată de raportul de expertiză, nu este de natură a justifica suplinirea acestei manifestări de voinţă a entităţii de către instanţa de judecată, au mai susţinut apelanţii.
Oferirea altor bunuri şi servicii a fost apreciată de apelanţi ca o dare în plată.
Totodată, apelanţii au afirmat că a fost încălcată procedura obligatorie premergătoare acordării măsurilor reparatorii, în sensul că a fost atribuit un teren care nu este identificat şi în listele afişate la sediul autorităţii locale cuprinzând terenurile din domeniul privat ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel de înscrisuri neexistând, de altfel, la dosarul cauzei. Pe de altă parte, era necesară efectuarea unei expertize tehnice de evaluare sau întocmirea unor rapoarte de evaluare de către un expert - membru ANEVAR în scopul realizării echivalenţei valorice a bunurilor ce formează obiectul compensării.
Prin Decizia nr. 157/A din 16 noiembrie 2009 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că în speţă restituirea în natură nu este posibilă, lucru de altfel recunoscut şi de către apelanţi, situaţie în care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, ce pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 rezultă că acordarea în compensare de bunuri şi servicii este prioritară în raport cu acordarea de despăgubiri, câtă vreme se prevede că acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale se face numai în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită, a apreciat instanţa de apel.
Totodată, s-a constatat că prima instanţa a dispus în limitele învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii solicitând să li se restituie în natură în echivalent teren pe raza municipiului Craiova, astfel încât este neîntemeiată susţinerea referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii prin depăşirea limitelor investirii instanţei.
De asemenea, în virtutea rolului activ, tribunalul a administrat dovezi, verificând dacă în patrimoniul municipiului Craiova există teren disponibil de aceeaşi valoare şi cu aceleaşi caracteristici, liber, neafectat de detalii de sistematizare, pentru a putea fi acordat în compensare. S-a procedat la individualizarea concretă a terenului acordat în compensare şi la stabilirea situaţiei juridice. Aşa fiind nu se poate reţine nici încălcarea principiului rolului activ.
Cât priveşte natura acestei modalităţi de reparaţie, instanţa de apel a invocat dispoziţiile pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în raport cu care a apreciat că acordarea în compensare de bunuri sau servicii este stabilită de lege, ca o obligaţie a unităţii deţinătoare, condiţionată de existenţa în patrimoniul său a unor bunuri care să poată fi transmise în acest mod şi de acordul persoanei îndreptăţite.
Nefiind lăsată la aprecierea exclusivă a entităţii învestită cu soluţionarea notificării, este, deci, neîntemeiată susţinerea apelanţilor în sensul că măsura compensării este o manifestare unilaterală de voinţă din partea unităţii notificate, care ar avea plenitudine de competenţă în a stabili modalitatea în care se pot acorda măsurile reparatorii în echivalent.
O astfel de susţinere ar lăsa liber arbitrariului, ajungându-se la situaţia valorificării unui drept, fără ca instanţa de judecată să poată verifica legalitatea procedurii şi temeiurilor de stabilire a acestui drept. Or, dimpotrivă, instanţele judecătoreşti au posibilitatea legală de a anula, total sau parţial, dispoziţiile emise de unităţile deţinătoare, în raport de probatoriile administrate în fiecare cauză, a reţinut instanţa de apel.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că inexistenţa menţiunii terenului în listele anexă afişate la sediul primăriei nu este de natură să afecteze legalitatea atribuirii în compensare a acestui bun. Culpa, constând în neafişarea listelor anexe prevăzute de lege, la sediul primăriei, aparţine intimatei, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 209/2005, iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă.
Şi critica referitoare la greşita atribuire a terenului în lipsa evaluării, este neîntemeiată, instanţa de fond, reţinând pe baza probelor administrate (raportul de expertiză şi înscrisuri), că terenul solicitat în compensare de către reclamanţi are aceeaşi categorie de folosinţă ca şi cel care a fost preluat abuziv de la autorul lor, respectiv teren intravilan cu aceleaşi caracteristice urbanistice şi valoare.
Împotriva acestei decizii, pârâţii Primarul municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova au declarat, în termen legal, prezentul recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
- Recurenţii au invocat, pe de o parte, excepţia prezumţiei autorităţii de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 5967 din 26 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1226/63/2006, în motivarea căreia au susţinut următoarele:
Prin decizia menţionată, pronunţată într-un litigiu care a avut ca obiect tot acordarea în compensare către aceeaşi reclamanţi a unui teren în suprafaţă de 16.402 mp situat în Craiova, str. C., s-a statuat, irevocabil, în sensul că:
- pentru a avea calitatea de persoană îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001 petenţii trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, calităţii de moştenitor al titularului dreptului de proprietate, iar preluarea abuzivă a imobilului să fi avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
- testamentul întocmit în august 1942 şi transcris la 13 septembrie 1947, invocat de reclamanţi, în ambele litigii, în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor la data de 6 martie 1945 nu face această dovadă, iar transcrierea actului nu face dovada că bunurile referitor la care testatorul a dispus mai există în patrimoniul său la data decesului (10 septembrie 1947) ori la cea a transcrierii;
- suprafaţa de teren solicitată de 8922 mp nu figurează în actul de partaj voluntar prin care a încetat starea de coproprietate asupra bunurilor proprietatea autorului;
- petenţii nu au dovedit că bunurile din testamentul întocmit în anul 1942 se aflau în proprietatea autorului lor la data de 6 martie 1945;
- pentru aceste considerente raportate la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în speţă.
Recurenţii au mai menţionat şi că împotriva Deciziei nr. 5967/2009 a fost formulată contestaţie în anulare, ce a fost respinsă prin Decizia nr. 10100/2009.
Totodată, în susţinerea excepţii menţionate, recurenţii au arătat că reclamanţii au invocat în ambele litigii acelaşi autor şi acte de proprietate, acelaşi testament, fără a dovedi existenţa bunurilor solicitate în patrimoniul autorului la data decesului acestuia, a transcrierii testamentului sau la data de 6 martie 1945 ori preluarea abuzivă de către stat a terenurilor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în motivarea excepţiei menţionate recurenţii au făcut distincţia între cele două manifestări procesuale ale autorităţii de lucru judecat, respectiv cea de excepţie, căreia îi corespunde un efect negativ şi cea de prezumţie, mijloc de probă, ce presupune un efect pozitiv.
Recurenţii au arătat că invocă, în speţă, autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului său pozitiv, şi anume cu privire la modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.
Astfel, în Dosarul nr. 1226/63/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că testamentul nu dovedeşte dreptul de proprietate la 6 martie 1945 şi nici preluarea de către stat, iar bunurile din testament şi din actul de partaj voluntar nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
În prezentul dosar, reclamanţii pretind aceeaşi cauză juridică a dreptului lor bazată pe aceleaşi apărări şi acte, asupra cărora instanţa s-a pronunţat irevocabil, avându-le în vedere la pronunţarea Deciziilor nr. 5967/2009 şi nr. 10100/2009.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat împiedică în acest al doilea proces a se statua diferit, se opune stabilirii contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior, interzicând aducerea în faţa instanţei a chestiunilor litigioase deja rezolvate.
- Pe fondul cauzei, recurenţii au susţinut că reclamanţii nu au dovedit că terenul revendicat a fost preluat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, face obiectul acestei legi şi se afla în patrimoniul autorului lor la 6 martie 1945.
De asemenea, reclamanţii nu au dovedit că sunt persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere că autorul lor nu mai avea calitatea de proprietar în anul 1945, întrucât imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul acestuia printr-un act de voinţă.
Totodată, recurenţii au susţinut şi că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile legale în ceea ce priveşte măsura compensării, şi anume Capitolul I pct. 1 lit. a), pct. 1.7 şi 9.3 din H.G. nr. 250/2007 şi art. 1, art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii au reluat susţinerile în sensul că măsura compensării este lăsată la aprecierea exclusivă a entităţii învestită cu soluţionarea notificării în raport şi de existenţa unor eventuale bunuri în patrimoniul său, respectiv că reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă din partea entităţii de a oferi, în măsura în care deţine, alte bunuri sau servicii.
Recurenţii au mai susţinut că au fost interpretate greşit şi prevederile legale referitoare la obligaţia afişării lunare a listelor, că la dosar nu există nici o listă de afişare la sediul primăriei care să cuprindă terenul atribuit în compensare, precum şi că instanţa a greşit considerând că neafişarea terenului din str. C. este o culpă a primarului. Pe de o parte, se afişează amplasamente aflate în proprietatea privată a municipiului, ce pot face obiectul compensării, în măsura în care sunt identificate şi nu sunt cuprinse în planurile urbanistice ale municipiului, iar pe de altă parte legea nu instituie obligaţia autorităţilor locale de a afişa amplasamente indicate de petenţi direct în faza de judecată, fără a se solicita informaţii referitoare la regimul juridic sau economic şi fără a avea certitudinea că sunt sau nu solicitate de foştii proprietari.
Totodată, au fost reiterate şi susţinerile referitoare la faptul că nu s-a avut în vedere obligativitatea expertizelor tehnice de evaluare sau a rapoartelor de evaluare pentru a se realiza echivalenţa valorică a imobilelor. Simpla afirmare a instanţelor că terenul revendicat are aceeaşi valoare cu cel acordat în compensare este nefondată şi nesusţinută de probe.
Analizând criticile din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea lor nu permite încadrarea în dispoziţiile pct. 8 al art. 304, instanţa va respinge recursul ca nefondat.
În cauză nu se poate reţine excepţia prezumţiei autorităţii de lucru judecat.
Astfel, în prezenta cauză a fost contestată Dispoziţia nr. 10875 din 27 iunie 2006 prin care a fost soluţionată notificarea ce privea un imobil teren în suprafaţă de 8922 mp situat în Craiova, dobândit de autorul reclamanţilor prin actul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925.
În cauza soluţionată irevocabil prin Decizia Înaltei Curţi nr. 5967 din 26 mai 2009 a fost contestată Dispoziţia nr. 10874 din 27 iunie 2006 prin care a fost soluţionată notificarea ce privea un imobil teren în suprafaţă de 29768,75 mp situat în Craiova dobândit de autorul reclamanţilor prin actul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925.
Prezumţia autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase, permiţând ca ceea s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu să fie opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior. Prin invocarea acestei prezumţii se aduc în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăţi anterioare, ceea ce se opune în noua judecată fiind dezlegările anterioare de chestiuni juridice.
Examinând considerentele Deciziei nr. 5967 din 26 mai 2009, se constată că recurenţii au susţinut în mod vădit nefondat că în cauza anterioară s-ar fi reţinut, cu putere de lucru judecat, că suprafaţa de 8922 mp, revendicată în prezenta cauză, nu figurează în actul de partaj voluntar, că au fost invocate aceleaşi acte de proprietate în ambele cauze şi că reclamanţii pretind aceeaşi cauză juridică a dreptului lor, întrucât în acel litigiu obiectul material l-a reprezentat o altă suprafaţă de teren, dobândită printr-un alt act de vânzare-cumpărare.
Invocarea aceluiaşi testament este fără relevanţă câtă vreme, în prezenta cauză, pe lângă acesta, la stabilirea situaţiei de fapt, au fost avute în vedere şi alte înscrisuri, între altele un alt act de vânzare-cumpărare decât cel avut în vedere în primul litigiu, precum şi prezumţia legală prevăzută de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007.
În consecinţă, dezlegarea dată asupra problemei de drept în cauza anterioară - prin constatarea inaplicabilităţii acestei legi de reparaţie urmare a inexistenţei bunului solicitat în patrimoniul autorului reclamanţilor la data decesului acestuia, respectiv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 - a privit numai situaţia de fapt referitoare la bunul în litigiu în acea cauză (terenul de 29768,75 mp situat în Craiova dobândit de autorul reclamanţilor prin actul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925), şi nu la celelalte bunuri din testament şi actul de partaj voluntar. Asupra situaţiei acestor din urmă bunuri, deci inclusiv a celui în litigiu în prezenta cauză, instanţa nu a fost chemată să se pronunţe în primul litigiu.
Aşa fiind, raportul juridic dintre părţi deja tranşat în litigiul anterior nu poate fi opus în prezenta cauză cu valoare de lucru judecat.
Cât priveşte criticile vizând fondul cauzei, instanţa va reţine că, soluţionându-se notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia contestată în această cauză li s-a propus acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005 pentru terenul revendicat, imposibil de restituit în natură.
Rezultă că, analizând solicitarea ce i-a fost adresată, emitentul acestei dispoziţii, în prezent recurent, a verificat toate condiţiile de aplicare a legii speciale de reparaţie, inclusiv cele referitoare la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, preluarea abuzivă a terenului revendicat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, existenţa imobilului în patrimoniul autorului lor la momentul preluării şi, constatându-le îndeplinite, a propus una din formele de reparaţie din cele prevăzute de lege.
Reclamanţii au criticat în instanţă exclusiv natura măsurii reparatorii.
Întrucât contestarea în instanţă a unei dispoziţii emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 are caracterul unei căi de atac, principiul non reformatio in pejus se opune înrăutăţirii situaţiei reclamanţilor în faza judecătorească a procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, în urma soluţionării contestaţiei.
Aşa fiind, odată recunoscute ca întrunite, de către emitentul-recurent însăşi, a condiţiilor cerute pentru acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate pune în discuţie, în instanţă, neîndeplinirea lor.
De altfel, litigiul s-a purtat până în această fază procesuală numai cu privire la modalitatea de reparaţie, astfel încât formularea unor astfel de critici pentru prima dată direct în recurs este inadmisibilă, neputând fi analizate omisso medio.
Analizând critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor ce reglementează măsura compensării, se va constata că sunt nefondate. Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor legale în materie, reţinând, justificat, caracterul prioritar al acestei forme de reparaţie faţă de celelalte măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, în mod corect s-a reţinut din dispoziţiile art. 1 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 1.7 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 că, în principal, măsurile reparatorii în echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanelor îndreptăţite şi numai în subsidiar în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Cu alte cuvinte, dacă măsura compensării nu este obiectiv posibilă ori aceasta nu este acceptată de reclamanţi, se pot propune despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Aşa fiind, sunt nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că măsura compensării este lăsată la aprecierea exclusivă a entităţii învestită cu soluţionarea notificării, respectiv că reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă din partea entităţii, în mod corect apreciindu-se în cauză de către instanţe că reprezintă o obligaţie a unităţii deţinătoare.
Cât priveşte criticile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, respectiv determinarea regimului juridic şi economic al terenului acordat în compensare, acestea exced cadrului procesual al recursului, situaţia de fapt stabilită de instanţe până la acest moment procesual neputând fi obiect de cercetare în recurs; de altfel, sunt nefondate, în cauză procedându-se la administrarea dovezilor necesare pentru a se demonstra atât existenţa unui bun disponibil, cât şi identificarea acestuia prin individualizare concretă, inclusiv valorizare şi situaţie juridică.
De asemenea nefondate sunt şi susţinerile privind greşita interpretare a prevederilor legale referitoare la obligaţia afişării lunare a listelor, în principal pentru că instanţa de apel a apreciat că inexistenţa menţiunii terenului acordat în compensare în acele liste nu este de natură să afecteze legalitatea măsurii dispuse. Pe de altă parte, obligaţia de a afişa lunar tabelul cu bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare este stabilită de lege în sarcina conducătorilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, iar terenul atribuit reclamanţilor a fost preluat de la M.Ap.N în anul 2005 tocmai în scopul aplicării legilor speciale de reparaţie.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, apreciind asupra cererii formulată de intimatul P.S.S., pe care o găseşte întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a o admite şi a obliga recurenţii la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 2380 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 157/A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la 2380 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P.S.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3936/2010. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 3941/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
