ICCJ. Decizia nr. 4142/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4142/2010
Dosar nr. 2298/105/2008
Şedinţa publică din 1 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamantul T.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploieşti - prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului proprietatea sa situat în Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 1.540 mp şi construcţiile existente pe acesta.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat a fost naţionalizat de la bunicul său matern, F.T.I., regăsindu-se la poziţia 151 din anexa decretului de naţionalizare, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a formulat notificare prin intermediul B.,E.J. P.C., la care a ataşat toate actele necesare.
Primarul municipiului Ploieşti i-a respins cererea deoarece imobilul a trecut în domeniul public al localităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova, respectiva decizie a fost anulată, constatându-se că are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru imobilul în discuţie, care este ocupat de o grădiniţă de copii, iar prin Decizia nr. 800/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, sentinţa tribunalului a fost modificată în sensul înlăturării celor două pârâte, Primăria Ploieşti şi Serviciul Public Finanţe Locale şi Administrarea Patrimoniului, la plata despăgubirilor.
Împotriva acestei ultime decizii, reclamantul a declarat recurs, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, prin art. 1 pct. 1.37 din Legea nr. 247/2005, s-a modificat art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilele prevăzute în anexa 2 ce pot fi restituite în natură proprietarului, cu obligaţia menţinerii destinaţiei o perioadă determinată.
La 23 septembrie 2005, prin intermediul aceluiaşi B.E.J. P.C., reclamantul a transmis o nouă cerere prin care a solicitat potrivit Legii nr. 247/2005, emiterea dispoziţiei privind restituirea imobilului în natură, la care nu i s-a răspuns, astfel că a revenit cu o nouă cerere notificată, din 2006.
În temeiul art. 115 C. proc. civ., pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca inadmisibilă, în condiţiile în care acesta mai formulat pentru acelaşi imobil încă o notificare, soluţionată prin dispoziţia din 2004, contestată la Tribunalul Prahova şi, ulterior, la Curtea de Apel Ploieşti, prin hotărârile pronunţate constatându-se dreptul acestuia de a beneficia de despăgubiri.
La termenul din 15 decembrie 2006, pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care pentru imobilul din Ploieşti, s-a formulat încă o notificare soluţionată în sensul respingerii prin dispoziţia din 2004, contestată la Tribunalul Prahova şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 160/2005, în sensul constatării dreptului reclamantului de a beneficia de despăgubiri, sentinţă ce a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 800/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul înlăturării obligaţiei intimatelor la plata de despăgubiri către reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 1608 din 18 decembrie 2006 Tribunalul Prahova a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea precizată, obligând pârâtul să soluţioneze prin emiterea unei dispoziţii motivate, notificarea înaintată de reclamant şi înregistrată la 22 septembrie 2005, privind imobilul situat în Ploieşti, jud.Prahova, notificare prin :are s-a solicitat restituirea în natură a respectivului bun.
Totodată, s-a dispus respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii şi a fost obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut inexistenţa identităţii de obiect şi cauză între dosarul având ca obiect contestaţia împotriva dispoziţiei din 2004 şi prezenta cauză.
A mai reţinut şi faptul că, prin notificarea menţionată, reclamantul a solicitat emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a imobilului in litigiu, pe considerentul că, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, este posibilă restituirea în natură, notificare ce nu a fost soluţionată de pârât prin emiterea unei noi dispoziţii.
Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii, în condiţiile în care art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005 a făcut posibilă restituirea în natură a imobilului afectat exclusiv activităţii de învăţământ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Primăria Municipiul Ploieşti - prin Primar, arătând că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât a fost deja emisă o dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, neexistând un temei legal pentru emiterea unei noi dispoziţii.
Pârâta arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât pe rolul instanţelor s-a mai aflat soluţionarea unei acţiuni cu acelaşi obiect şi părţi, iar formularea prezentei acţiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că apelanta a emis dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 ce a fost contestată în instanţă şi formează obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 03 aprilie 2007, intimatul reclamant T.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, întrucât dispoziţia emisă de primar a fost anulată, fiind contestat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, iar această cauză se afla suspendată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie până la soluţionarea notificării privind restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 19/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 169 din 5 aprilie 2009 a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Primăria Municipiului Ploieşti - prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, considerând-o nelegală şi netemeinică faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că art. 16 din Legea nr. 247/2005, reţinut în motivarea celor două hotărâri nu poate fi aplicat în speţa dedusă judecăţii, deoarece s-a emis o dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu şi, pentru acelaşi motiv, emiterea unei noi dispoziţii, nu are temei legal.
S-a mai susţinut că acţiunea din prezenta cauză este inadmisibilă ţinând cont de faptul că dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost contestată în instanţă, cauza fiind pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel incidentă în cauză excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin Decizia civilă nr. 8410/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a casat decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 1608/2006, pronunţată de Tribunalul Prahova şi s-a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
In motivarea deciziei se arată că, obligând pârâta în cauză să emită o dispoziţie motivată prin care să se pronunţe asupra notificărilor formulate de reclamant în temeiul exclusiv al Legii nr. 247/2005, instanţele au calificat greşit cererea dedusă judecăţii şi au instituit în sarcina pârâtei o obligaţie pe care legea nu o prevedea.
S-a mai arătat că trebuia calificată acţiunea introdusă de reclamantul din prezenta cauză, care are ca scop tocmai restituirea în natură a imobilului, nepermisă anterior, finalitate care nu poate fi atinsă pe o altă cale decât cea special reglementată prin art. 2 din Legea nr. 247/2005.
La rejudecarea în fond după casare, contestatorul şi-a precizat acţiunea, iar instanţa a încuviinţat administrarea probatoriului cu înscrisuri şi interogatoriul intimatei.
Prin precizarea la acţiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului din Ploieşti, construcţii si teren.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 2626 din 17 octombrie 2008 a respins ca nefondată acţiunea precizată formulată de contestatorul Tomescu Radu în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Ploieşti, reţinând că, atât timp cât, prin sentinţa civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 10/2001 în urma anulării dispoziţiei din 2004 şi a formulării notificării din 2001 înseamnă că petentul şi-a valorificat dreptul instituit în favoarea sa de Legea nr. 10/2001 de a solicita restituirea în natură şi de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, formulând notificare şi stabilindu-i-se dreptul de a încasa despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, arătând că, în condiţiile în care, calitatea de persoană îndreptăţită a fost stabilită definitiv prin sentinţa civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova şi Decizia civilă nr. 800/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, ce au fost pronunţate anterior de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în mod nelegal nu s-a dispus restituirea în natură.
Reclamantul a arătat că prin Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. 1 se modifică art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu referire la anexa 2, imobilele acolo prevăzute putând să fie restituite în natură, condiţionat de păstrarea pentru o perioadă de timp a destinaţiei actuale.
Faţă de apelul formulat, pârâta Primăria Municipiului Ploieşti a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că n u pot fi aplicate dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 deoarece s-a emis deja o dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din litigiu.
A mai învederat că în Legea nr. 247/2005 nu exista nicio prevedere legală pentru a se putea emite o nouă dispoziţie pentru un imobil pentru care a fost deja emisă o dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001, iar formularea unei astfel de acţiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că instituţia a emis dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001, dispoziţie contestată în instanţa de judecată, care urmează să fie soluţionată definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin soluţionarea recursului promovat în cauză de reclamant.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 75 din 3 aprilie 2009 a dmis apelul declarat de reclamantul T.R., a schimbat în tot sentinţa nr. 2626/2008 a Tribunalului Prahova, a admis acţiunea precizată de reclamant, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, jud.Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1.540 mp şi construcţiile identificate prin raportul de expertiză constructor D.F.R. şi a obligat reclamantul să menţină afectaţiunea imobilului pe o perioadă de 5 ani de la data pronunţării acestei decizii.
Curtea a reţinut că potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8410 din 13 decembrie 2007 trebuia calificată acţiunea introdusă de reclamant ca o acţiune ce vizează restituirea în natură a imobilului, formulată în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
În acest sens, reclamantul şi-a precizat acţiunea, după casare, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, compus din construcţii şi teren.
Având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 160 din 20 mai 2005 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, singura problemă care se pune în speţa, este aceea a restituirii în natură a imobilului.
În acest sens, potrivit dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele reluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în condiţiile acestei legi. Tot astfel, art. 7 alin. (1) din lege dispune că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Potrivit alin. (2) al textului, în cazurile când restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea a confirmat, aşa cum rezultă din interpretarea acestor texte, prioritatea restituirii în natură, faţă de restituirea prin echivalent.
Totodată a reţinut că această soluţie legislativă a fost accentuată ca urmare a modificării - prin Legea nr. 247/2005 - prevederilor art. 16 din Lege care, în redactarea actuală, dispune că, în situaţia imobilelor necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori socio-culturale, foştilor proprietari li se restituie imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la trei ani, sau după caz, de până la cinci ani, de la data emiterii deciziei ori dispoziţiei.
În speţă, imobilul solicitat a fi restituit în natură are destinaţia de grădiniţă, astfel încât se încadrează în prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziţii legale care sunt obligatorii şi de imediată aplicare (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 642 din 20 ianuarie 2006).
În raport de aceste considerente, nu poate fi avută în vedere motivarea instanţei de fond în sensul că petentul a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub forma recunoaşterii dreptului la despăgubiri, atâta timp cât nu a încasat aceste despăgubiri, iar restituirea în natură are prioritate faţă de restituirea prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs Primăria municipiului Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti, printr-o cerere unică, în care au adus următoarele critici, în temeiul art. 304 pct 9 C. proc. civ.:
1. Decizia Curţii de Apel Ploieşti a fost data cu încălcarea normelor procedurale prevăzute de art. 85 C. proc. civ.
Astfel Dosarul nr. 2298/105/2008 format după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a avut ca părţi pe reclamantul T.R., iar ca pârâţi Primăria municipiului Ploieşti si Primarul Municipiului Ploieşti.
Dacă în cadrul judecării cauzei pe fond, pârâta Primăria a fost corect citată, în cadrul apelului, Decizia nr. 75 din 03 aprilie 2009 s-a pronunţat in contradictoriu cu Primarul municipiului Ploieşti, Primăria Ploieşti nefiind citată, iar cauza s-a soluţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., situaţie ce atrage casarea deciziei atacate.
2. După un prim ciclu procesual, reclamantul a formulat o nouă notificare, în data de 23 septembrie 2005, in temeiul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 prin care solicită restituirea in natură a imobilului în litigiu, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 nu instituie dreptul de a formula noi notificări, prin care sa se solicite restituirea in natura a imobilelor naţionalizate, aşa cum a procedat contestatorul.
În aceasta situaţie interpretarea data de instanţa de apel deciziei de îndrumare din 2006 este vădit nelegala, instanţa neputând să schimbe obiectul cauzei în apel (art. 294 C. proc. civ.), astfel cererea contestatorului de a se emite dispoziţie de restituire în natura in baza Legii nr. 247/2005 având la baza notificarea din 23 septembrie 2005 este inadmisibilă, iar instanţa se impunea sa o respingă ca atare.
3. Se mai critică şi faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de argumentele ce vizează lucrările de reparaţii şi investiţii făcute de pârâtă clădirii revendicate, lucrări la care era obligată datorită destinaţiei de unitate de învăţământ.
4. O ultimă critică vizează situaţia de fapt reţinută de instanţă, din interpretarea probelor.
Astfel, se arată că din punct de vedere tehnic exista o serie de probleme legate de identificarea imobilului din Ploieşti. Potrivit suprapunerii planului Theo - Top 1999- 2006 cu planul din anul 1934, aflat în arhiva instituţiei, referitoare la imobilul din Ploieşti a rezultat faptul ca în prezent o suprafaţa de 100,25 mp se suprapune cu suprafaţa de teren solicitata de o altă persoană - d-na C.A.- domiciliata în Ploieşti, care la rândul său a formulat notificare in termenul procedural al Legii nr. 10/2001. Notificarea a fost discutata în şedinţa din data de 26 septembrie 2007 urmând a fi soluţionata conform actelor doveditoare depuse.
În aceste condiţii, susţin recurenţii, pentru o riguroasă şi corectă rezolvare a situaţiei se impune efectuarea unor noi expertize prin care să se identifice corect imobilele, astfel încât să se respecte în mod echitabil dreptul de proprietate al persoanelor care solicită restituirea în natura a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.
În interesul pârâtului Primarul municipiului Ploieşti a formulat cerere de intervenţie accesorie Grădiniţa de Copii Ploieşti, făcând un scurt istoric al litigiului, invocând interesul său în respingerea cererii de restituire în natură către reclamant a clădirii, motivat de împrejurarea că nu are unde îşi desfăşura activitatea şi precizând că la acest imobil s-au efectuat o serie de lucrări de îmbunătăţiri şi modificări structurale precum şi lucrări de întreţinere.
Prin încheierea de şedinţă din 25 martie 2010 instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie formulată de unitatea de învăţământ.
Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
1. În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Cadrul procesual este circumscris obiectului cererii şi anume restituirea în natură sau echivalent a unui imobil preluat abuziv şi care, la data intrării în vigoare a legii erau deţinute de una din entităţile enumerate în art. 21 al Legii nr. 10/2001, printre acestea şi autorităţi ale administraţiei publice locale, cum este cazul în speţă, Primăria municipiului Ploieşti.
Din întreaga economie a legii rezultă că raporturile juridice se creează între persoanele îndreptăţite - în înţelesul art. 3 din Lege - şi entităţile investite cu soluţionarea notificării, respectiv unităţile deţinătoare.
Potrivit art. 21 alin. (4) din Lege, în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
Or, prin dispoziţia legală menţionată, legiuitorul a înţeles să folosească denumirea de „primărie” pentru a desemna „persoana juridică de drept public, deţinătoare a imobilului” - comuna, oraşul sau municipiul - şi nu o aşa-zisă „structura funcţională”.
Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public este cea care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi, respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
Din cuprinsul întregului act normativ, rezultă cu evidenţă, că, în această procedură, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială.
În exercitare atribuţiilor ce îi revin în această calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o „dispoziţie motivată”, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările, în nici un caz de a stabili o „obligaţie, în nume propriu”.
Critica din recurs, vizând faptul că, prin necitarea Primăriei municipiului Ploieşti s-a creat acestei pârâte o vătămare procesuală, nu este sustenabilă în raport de textele de lege anterior citate.
Pe de altă parte, analizarea aspectelor pasive ale exercitării acţiunii, în condiţiile în care partea (Primarul) care le invocă nu are nici un interes, în sensul art. 108 alin. (2) C. proc. civ., neputând să dovedească o vătămare personală printr-o eventuală lipsă de procedură cu partea (Primăria )nelegal citată, pe care de altfel o reprezintă .
2. În ceea ce priveşte ce de a doua critică, se constată că potrivit art. 2 din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, intrată în vigoare la data 24 iulie 2005, deciziile sau dispoziţiile având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Prin decizia de casare a Înaltei Curţi, ale cărei îndrumări sunt obligatorii în condiţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa urma să soluţioneze cererea acestuia de revendicare în conformitate cu noile modificări legislative aduse Legii nr. 10/2001 şi ţinând cont de precizarea reclamantului din care rezultă în mod clar că solicită restituirea în natură a imobilului în care funcţionează o unitate de învăţământ, restituire în natură care nu era posibilă anterior acestor modificări legislative.
Astfel, în realitate notificarea înregistrată la nivelul anului 2005, contestată în prezentul dosar, are natura juridică a unei contestaţii în sensul art. 2 din Legea nr. 247/2005 şi reprezintă intenţia părţii de a obţine măsuri reparatorii pentru terenul în discuţie, în condiţiile acestui text de lege.
Potrivit textului de lege iniţial, pentru imobilele ocupate, printre altele, de unităţi bugetare de învăţământ, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social sau cultural obştesc, foştilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Dispoziţia din 2004, precum şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul contestării acesteia, au avut în vedere, la soluţionarea notificării iniţiale vizând imobilul din prezentul litigiu, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare, respingând cererea reclamantului faţă de natura şi destinaţia imobilului pretins.
Notificarea care a stat la baza prezentului demers judiciar iniţiat de către reclamant îndeplineşte toate cerinţele art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pentru a fi calificată drept contestaţie şi pentru a fi, ca atare, soluţionată de instanţa de judecată, fără să fie considerată o notificare nouă în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în forma actuală, reprezentând o veritabilă contestaţie la modalitatea iniţială de soluţionare a notificării înregistrate în anul 2001, pentru imobilul în discuţie.
3. În ceea ce priveşte critica vizând neanalizarea apărărilor acesteia vizând lucrările de întreţinere şi îmbunătăţiri aduse imobilului în litigiu, cum pârâţii nu au formulat pretenţii proprii în acest sens printr- o cerere reconvenţională şi cum nu a constituit motiv de critică nici în apel, Înalta Curte nu o poate analiza direct în prezentul recurs, fiind vorba despre critici formulate omisso medio, trecând peste apel.
4. Nici ultima critică nu va fi primită, întrucât, practic, recurenţii contestă modul de stabilire a situaţiei de fapt, făcând trimitere în acest sens la raportul de expertiză administrat în cauză.
Modul în care instanţa de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reţinut o anumită situaţie de fapt nu poate constitui, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
Ca atare, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în promovarea recursului de faţă, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge calea de atac declarată de pârâtă, ca nefondată.
Pentru considerentele precedente, care au impus respingerea recursului pârâţilor se va respinge, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Grădiniţa de copii Ploieşti, aceasta urmând a-şi desfăşura activitatea specifică vreme de 5 ani de la data de 3 aprilie 2009, data pronunţării deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primarul municipiului Ploieşti şi Primăria Municipiului Ploieşti împotriva Deciziei nr. 75 din 3aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondată cererea de intervenţie formulată de Grădiniţa de Copii Ploieşti, în interesul pârâţilor recurenţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4081/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4178/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
