ICCJ. Decizia nr. 4178/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4178/2010
Dosar nr. 5150/105/2006
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1287 din 10 octombrie 2007, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanţii S.N. şi S.E. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, iar, în consecinţă, a anulat dispoziţia din 19 aprilie 2006 emisă de Primarul municipiului Ploieşti şi a obligat-o pe pârâtă să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 4.528 mp situată în Ploieşti, judeţul Prahova, identificată conform raportului de expertiză topo P.D.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, în cauză, s-a făcut dovada preluării abuzive a terenului în suprafaţă de 4.528 mp, solicitat de reclamanţi, astfel că aceştia sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, respectiv despăgubiri, deoarece terenul nu este liber, ci, conform expertizei topo P.D., pe el sunt construcţii aparţinând Direcţiei Apele Române Buzău Ialomiţa - Sistem de Gospodărire a Apelor Prahova, parcări auto, alei pietonale, spatii verzi şi construcţia blocului.
Împotriva sentinţei susmenţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 127 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat dreptul reclamanţilor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, sub forma restituirii în natură a suprafeţei de teren de 1.457 mp, identificată conform raportului de expertiză M.C. (răspuns la obiecţiuni, fila 103-107), şi sub formă de despăgubiri băneşti, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2001, pentru restul suprafeţei de teren, de 3.071 mp; celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că apelul pârâtei este fondat numai în raport de motivul referitor la obligarea sa directă la plata de despăgubiri către reclamanţi.
În acest sens, s-a reţinut că plata despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură nu aparţine unităţii deţinătoare, ci instituţiilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care instituie o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri, procedură aplicabilă reclamanţilor.
Motivul de apel prin care pârâta a contestat dovedirea, în cauză, a preluării abuzive a terenului a fost apreciat ca nefondat.
Sub acest aspect, s-a reţinut că din raportul de expertiză a rezultat că autorii reclamanţilor au avut în proprietate o suprafaţă de 4.806 mp, conform cărţii de judecată din 1928 şi actului de partaj voluntar din 31 mai 1942, din care au înstrăinat suprafaţa de 279 mp, rămânându-le în proprietate suprafaţa de 4.528 mp, solicitată de reclamanţi prin notificările din 2001.
Conform declaraţiilor martorilor audiaţi la fond, acest teren a fost preluat în mod abuziv în perioada anilor 1960, fără a fi acordate despăgubiri, aşa cum reiese din declaraţia pe proprie răspundere a reclamanţilor, autentificată din 11 martie 2003.
Din adresa din 3 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Ploieşti rezulta că la nivelul acestei instituţii nu au fost identificate documente din care să reiasă situaţia juridică a imobilului litigios, deşi raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond, dar şi de apel, a reliefat faptul că în prezent el face parte din domeniul privat al statului şi că pe el sunt identificate construcţii noi, cum ar fi Direcţia Apelor Române şi blocuri.
Făcându-se dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, precum şi a faptului că acesta se află în prezent în domeniul privat al Primăriei municipiului Ploieşti, în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a prezumat că imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind preluat în mod abuziv de către stat, fără un tidu valabil, caz în care dovada existenţei şi prezentarea actului de preluare nu este necesară si nici posibilă.
Apelul reclamanţilor a fost apreciat ca fondat atât sub aspectul modalităţii de întocmire a raportului de expertiză, cât şi asupra problemelor ce antrenează fondul cauzei.
În acest sens, lipsa detalierii suprafeţelor ce sunt ocupate de construcţii noi sau afectate de utilităţi şi a celor libere în înţelesul legii speciale de reparaţie, a fost acoperită prin efectuarea unei noi experdze în apel, în raport de care s-a verificat aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut ca potrivit noii experdze întocmite de expert M.C., nu toată suprafaţa ce a aparţinut reclamanţilor este ocupată în prezent de construcţii noi sau de utilităţi. Din aceasta, o suprafaţă de 1.457 mp este liberă în înţelesul Legii nr. 10/2001, respectiv 467 mp, în afara incintei Direcţiei Judeţene Apele Române, sunt liberi de construcţii şi neafectaţi de utilităţi, iar restul terenului de 332 mp, 125 mp teren nefolosit şi 533 mp parcare este situat în incinta acestei instituţii.
Nu se poate, însă, considera că spaţiile reprezentând alee betonată şi parcare sunt terenuri afectate de utilitate publică, câtă vreme, conform raportului de expertiză, aleea betonată nu figurează în evidenţa străzilor din oraşul Ploieşti, iar parcarea nu este publică, ci un loc privat din incinta unei instituţii, neafectată uzului publicului larg, neamenajată în sensul legii şi fără a figura în P.U.G.-ul localităţii.
De asemenea, s-a apreciat că acest spaţiu nu poate fi considerat ca aferent construcţiei Direcţiei Apelor Române, câtă vreme acestei clădiri i-a fost alocat un spaţiu suficient de către expert pentru buna exploatare a imobilului, simpla îngrădire a unui teren excedentar neputând duce la concluzia că acesta este aferent clădirii noi.
Ca atare, pentru suprafaţa de 1.457 mp s-a dat prioritate principiului restituirii în natură, instituit de art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi s-a făcut aplicarea art. 10 din aceeaşi Lege, apreciindu-se că este posibilă restituirea în natură, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei de fond.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a formulat următoarele critici:
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că s-a făcut dovada preluării abuzive, bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără ca în acesta să se menţioneze care au fost actele folosite pentru identificarea terenurilor.
Pe cale de consecinţă, nefiind făcută dovada preluării abuzive cu un act de preluare pe numele reclamanţilor şi nici dovada calităţii de moştenitori a acestora, în mod greşit li s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 4.806 mp, identificat prin raportul de expertiză.
Potrivit H.G. nr. 250/2007, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
Incidenţa „preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea notificată trebuie să aprecieze încadrarea în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Lege.
- Î n mod nelegal instanţa de apel a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 1.457 mp, identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert M.C.
Cu privire la acest raport de expertiză, pârâta a formulat obiecţiuni, dar acestea au fost respinse, în mod neîntemeiat, de către instanţa de apel.
- Instanţa de apel nu a stabilit unitatea deţinătoare a terenului în suprafaţă de 1.457 mp, aşa încât, în mod greşit, a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură a acesteia.
Potrivit expertizei efectuate la fond, terenul face parte din domeniul privat al statului şi este deţinut de Direcţia Apelor Române Buzău-Ialomiţa, Sistem de Gospodărirea Apelor Prahova, iar nu de către primărie.
- Pentru a se dispune restituirea în natură, potrivit pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, trebuie mai întâi verificată destinaţia actuală a terenului solicitat, urmând ca restituirea în natură să se limiteze numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane, sens în care se vor avea în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, recurenta impută instanţei de apel faptul că a reţinut greşit ca dovedită, în cauză, preluarea abuzivă a imobilului litigios şi calitatea de moştenitori a reclamanţilor, bazându-se pe raportul de expertiză şi pe prezumţii, în absenţa unui act de preluare pe numele reclamanţilor.
Acest critici, care vizează stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel pe baza aprecierii probelor administrate în cauză, nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în această cale extraordinară de atac.
Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel că, în prezent, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pentru aceleaşi considerente, nici critica prin care recurenta invocă greşita respingere a obiecţiunilor formulate de ea la raportul de expertiză din apel nu poate fi analizată în recurs, deoarece ridică tot o problemă de apreciere a probelor, sustrasă competenţei instanţei de recurs, faţă de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
În ce priveşte critica vizând necesitatea verificării destinaţiei actuale a terenului pentru a se putea dispune restituirea lui în natură, este de observat că instanţa de apel a verificat acest aspect, stabilind, pe baza probei cu expertiză, care este destinaţia actuală a trenului litigios.
Prin această critică, recurenta tinde, de fapt, să obţină schimbarea situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel cu privire la destinaţia actuală a terenului litigios, ceea ce nu mai este posibil în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
Singura critică ce ridică o problemă de legalitate a hotărârii atacate, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este cea vizând identificarea unităţii deţinătoare a terenului litigios, căreia îi revine obligaţia restituirii în natură a bunului.
Astfel, recurenta contestă stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de restituire în natură a suprafeţei de teren de 1.457 mp, susţinând că ea nu are calitatea de unitate deţinătoare a terenului litigios, întrucât, conform expertizei efectuate la fond, acesta face parte din domeniul privat al statului şi este deţinut de Direcţia Apelor Române Buzău Ialomiţa - Sistem de Gospodărire a Apelor Prahova.
Într-adevăr, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, obligaţia restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv revine unităţii deţinătoare a acestora la data intrării în vigoare a legii, respectiv regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale era acţionar ori asociat majoritar, organizaţie cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public.
În înţelesul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sintagma „unitate deţinătoare" din lege semnifică fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat, în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
Aşa fiind, era obligatoriu a se stabili în cauză cine şi cu ce titlu deţinea imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv cine are calitatea de unitate deţinătoare a acestuia.
Or, sub acest aspect, concluziile instanţei de apel sunt contradictorii, deoarece deşi iniţial reţine, cu trimitere la expertiza efectuată la fond, că terenul litigios face parte din domeniul privat al statului, ulterior reţine că acelaşi teren se află în prezent în domeniul privat al Primăriei municipiului Ploieşti.
Pe de o parte, aprecierile instanţei de apel conduc la ideea identităţii între domeniul privat al statului şi domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, ceea ce este greşit, iar pe de altă parte, faţă de această confuzie, instanţa de apel a lăsat nelămurită chestiunea unităţii deţinătoare a imobilului litigios.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, pe baza expertizei de la fond, că terenul litigios, în suprafaţă totală de 4.528 mp, este ocupat de Direcţia Apelor Române şi de construcţia a două blocuri de locuit, iar pe baza expertizei din apel că, din suprafaţa totală a terenului, 1.457 mp sunt liberi, din care 467 mp în afara incintei Direcţiei Apelor Române, iar restul în incinta acestei instituţii, respectiv 332 mp, 125 mp teren ne folosit şi 533 mp parcare.
Deşi a reţinut că o parte din suprafaţa terenului litigios este ocupată de Direcţia Apelor Române, instanţa de apel nu s-a preocupat, însă, să stabilească cine are, pentru aceasta, calitatea de unitate deţinătoare şi, implicit, obligaţia de a acorda măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
În acest scop, se impunea a se verifica cu ce titlu deţine Direcţia Apelor Române parte din terenul litigios şi, în funcţie de aceasta, a se stabili cine este unitate deţinătoare a respectivului teren, care să poată fi obligată la restituire, sens în care probatoriul trebuia suplimentat, chiar şi din oficiu, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Întrucât Înalta Curte nu poate aplica dispoziţiile legale incidente cauzei la o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin lămurită, urmează ca, în baza art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei să fie admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să stabilească pe deplin situaţia de fapt pe aspectul susmenţionat, în funcţie de care să identifice unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, căreia îi revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, şi a proceda în consecinţă.
În acest sens, instanţa de trimitere va ordona administrarea oricărei probe pe care o va considera necesară în vederea identificării unităţii deţinătoare a imobilului litigios, urmând a verifica relevanţa pe acest aspect şi a înscrisului depus de pârâtă ca act nou în recurs, respectiv adresa nr. 1140/28 august 2009 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti. Direcţia Evidenţă şi Valorificare Patrimoniu. Serviciul Evidenţă şi Documentaţii Bunuri în Domeniul Public al Municipiului Ploieşti (fila 14 dosar recurs), în contextul întregului probatoriu al cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti împotriva Deciziei nr. 127 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4142/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4185/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
