ICCJ. Decizia nr. 4078/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4078/2010
Dosar nr. 13498/3/2008
Şedinţa publică din 29 iunie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 15 ianuarie 2008, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Cancelaria Primului Ministru, C.C.S.D., A.N.R.P. şi D.A.D.N., solicitând instanţei să constate că apartamentele şi terenul aferent acestora, din Bucureşti, nu pot fi restituite în natură în temeiul art. 29 alin. 4 din Legea nr. 10/2001; să constate că valoarea apartamentului nr. 48 şi a terenului aferent acestuia este de 500.000 lei, în baza unui raport de expertiză tehnică ce va fi întocmit în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, astfel cum prevede art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005; să constate că valoarea apartamentului şi a terenului aferent acestuia este de 500.000 lei; să constate că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri în valoare de 1.000.000 lei pentru cele două apartamente şi terenul aferent acestora; să fie obligate pârâtele Cancelaria Primului Ministru, C.C.S.D., A.N.R.P. şi D.A.D.N. la plata sumei de 1.000.000 lei, astfel cum va rezulta din expertizele tehnice.
În şedinţa publică din data de 28 martie 2008, la solicitarea tribunalului, reclamantul, prin apărător, şi-a precizat cadrul procesual sub aspectul persoanelor chemate în judecată, învederând că pentru capetele 1 şi 4 de cerere acţiunea este îndreptată împotriva tuturor pârâţilor şi că pe acestea le consideră capete de cerere distincte. De asemenea, a arătat că petitul de la pct. 5 din cererea de chemare în judecată este îndreptat împotriva tuturor pârâţilor, cu excepţia Municipiului Bucureşti, iar petitele de la pct. 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată sunt, de asemenea, îndreptate împotriva tuturor pârâţilor, în afară de Municipiul Bucureşti. A susţinut totodată reclamantul că pct. 5 este capătul principal al cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 618 din 04 aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 şi capătului 3 de cerere, excepţia prematurităţii capătului 5 de cerere, excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei D.A.D.N., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Cancelariei Primului Ministru, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.C.S.D. şi a A.N.R.P. - în privinţa capetelor de cerere 1 şi 4.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâta D.A.D.N., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.
Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea valorii apartamentelor şi a terenurilor aferente formulate de reclamantul S.D. ca inadmisibile.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul S.D. împotriva pârâtei Cancelaria Primului Ministru, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea că apartamentele nu pot fi restituite în natură şi, respectiv, privind constatarea dreptului la despăgubiri formulate de reclamantul S.D., împotriva pârâtelor C.C.S.D. şi A.N.R.P., ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor C.C.S.D. şi A.N.R.P. la plata despăgubirilor, ca fiind prematur formulat.
Au fost disjunse capetele de cerere ale acţiunii privind constatarea că apartamentele nu pot fi restituite în natură şi, respectiv, privind constatarea dreptului la despăgubiri pentru aceste imobile, formulate de reclamantul S.D. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a dispus formarea unui dosar separat având acest obiect.
Soluţionându-se capetele de cerere disjunse, prin sentinţa civilă nr. 1835 din 19 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri pentru apartamentele situate în Bucureşti, sectorul 1, imobile ce nu pot fi restituite în natură şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie în acest sens în favoarea reclamantului, conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005), lege ce instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptăţită va notifica în termenul legal persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prorogat ulterior).
De asemenea, potrivit art. 23 din Lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi Lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Faţă de aceste prevederi legale, tribunalul a reţinut că pârâtul nu şi-a respectat, ca unitate deţinătoare investită cu notificarea înregistrată la data de 15 februarie 2002 - formulată de reclamant pentru apartamentele situate în Bucureşti, sectorul 1 - obligaţia de a se pronunţa în termenul legal asupra acestei cereri de restituie, termen cu mult depăşit.
În ceea ce priveşte apărările pârâtului referitoare la momentul de la care curge termenul legal de 60 de zile menţionat anterior, tribunalul a constatat că din precizările aduse prin fostele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, rezultă că, dacă documentaţia depusă era insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, termenul urma să curgă de la momentul depunerii actelor solicitate sau al comunicării faptului că persoana îndreptăţită nu posedă actele respective, iar dacă după comunicarea unităţii deţinătoare, persoana îndreptăţită era pasivă şi nu comunica nici un răspuns, pasivitatea acesteia putea fi apreciată ca o acceptare tacită a prorogării termenului.
Tribunalul a constatat însă că pârâtul nu a justificat în nici un mod atitudinea sa în raport cu obligaţia legală analizată, rămânerea sa în pasivitate o perioadă de timp atât de îndelungată constituind în aceste condiţii un impediment în realizarea drepturilor reclamantului, întrucât valorificarea drepturilor conferite de această lege specială de reparaţie acesteia se face obligatoriu prin parcurgerea etapei procedurii administrative prealabile - procedură în cadrul căreia se naşte, de altfel, şi această obligaţie corelativă a unităţii deţinătoare de a răspunde, în condiţiile legii, solicitării persoanei îndreptăţite. Or, se observă că în toată această perioadă notificatorul nu a fost încunoştinţat despre necesitatea completării actelor doveditoare, perioadă în care pârâtul putea de altfel să le răspundă acestuia printr-o dispoziţie emisă conform legii, în funcţie de actele deja depuse la dosar.
Analizând pe fond cererea de restituire formulată de reclamant, potrivit Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că din procesul-verbal din 1940 încheiat de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti rezultă că a fost înscris în favoarea lui M.D., autoarea reclamantului, decedată în 1984, potrivit certificatelor de stare civilă aflate la dosar, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, imobil dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 ianuarie 1936 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi compus din teren şi două apartamente.
Din istoricul de rol fiscal comunicat de Direcţia Generală şi Impozite şi Taxe Locale a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, rezultă că M.D. a figurat cu rol fiscal pentru apartamente, conform declaraţiei individuale din 15 februarie 1949, până în anul 1951.
Aceste imobile au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 111/1951.
Reţinând în consecinţă calitatea de proprietar a autoarei reclamantului asupra imobilului în litigiu, calitatea acestuia din urmă de moştenitor, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, ţinând seama şi de situaţia de fapt ce reiese din adresa din 2003 în sensul înstrăinării apartamentelor în conformitate cu Legea nr. 112/1995, prin SC H.N. SA, prin încheierea a două contracte de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire în temeiul dispoziţiilor reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, iar pârâtului îi revine obligaţia de restituire prin echivalent a imobilului notificat, deţinut potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 26 din Lege.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului pentru stabilirea în concret a despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat - în acord şi cu cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 618 din 4 aprilie 2008 mai sus menţionată - că aceste susţineri sunt vădit neîntemeiate fată de reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi calculate şi stabilite potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum şi faţă de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv „se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii investite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În termenul legal prevăzut de art. 293 C. proc. civ., reclamantul S.D. a formulat cerere de aderare la apel, iar prin Decizia civilă nr. 539 din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârât şi a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamant.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent-despăgubiri în cuantum, de 273.140 lei pentru apartamentul de 303.912 lei pentru apartamentul situate în Bucureşti, sector 1, imobile ce nu pot fi restituite în natură, sume ce se vor acorda conform Legii nr. 247/2005 Titlul VII şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligat apelantul pârât la 200 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat asupra competenţei instanţei de judecată de a soluţiona pe fond şi notificarea persoanei îndreptăţit cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea privind restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv.
În cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori de a acorda persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori de a propune acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
În această situaţie, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Prin urmare, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, în mod corect prima instanţă a analizat pretenţiile reclamantului, ea nefiind limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură.
Cu toate acestea, instanţa de fond nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, prin soluţia pronunţată generând reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce contravine principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
Or, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat chiar în cadrul judecăţii în primă instanţă, valoarea de circulaţie a apartamentului din sector 1 Bucureşti este de 273.140 lei, iar a apartamentului, de la aceeaşi adresă, este de 303.912 lei, despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură.
Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că instanţa de fond avea obligaţia de a stabili măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în cuantumul stabilit prin expertiză, probă efectuată cu acordul părţilor.
Prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile, întrucât cuantumul final al despăgubirilor urmează să se acorde, potrivit prezentei legi, de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
2. În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, întinderea şi cuantumul despăgubirilor se stabilesc de către C.C.S.D., în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 16 cap. 5 din Titlul VII, C.C.S.D. va emite titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă.
3. Imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 111/1951, emiţându-se în acest sens o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, ce nu a fost anulată la acea vreme sau ulterior, astfel încât imobilul nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă în înţelesul art. 1 şi 2.
4. Se arată, în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ. şi că suma reţinută de instanţa de apel este exagerat de mare, solicitându-se aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin (3) C. proc. civ. Se invocă totodată, Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la data de 26 martie 1999, în care se precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocaţi şi dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele.
1. Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancţiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă şi în acord cu principiile care guvernează desfăşurarea procesului civil.
Administrarea de către instanţa de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate al autorului reclamantului, cât şi calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, la restituirea bunului, nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară, nu este întemeiată.
2. Criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs sunt fondate.
Prin Decizia nr. 52/04 iunie 2007, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În considerentele acestei decizii se arată că, aşa cum reiese din cele două alineate ale art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Înalta Curte a arătat că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii menţionate că numai deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu mai pot fi trimise Secretariatului C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Prin urmare, în cazul notificărilor nesoluţionate încă de unitatea deţinătoare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt aplicabile prevederile acestui act normativ în ceea ce priveşte modul de plată şi stabilire a despăgubirilor.
Reglementarea dată prin dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită şi imperativă în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor şi aplicabilă cauzei de faţă, unde notificarea formulată de reclamant la data de 14 februarie 2002 nu a fost soluţionată prin emiterea unei decizii/dispoziţii de către unitatea învestită cu soluţionarea ei.
Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de faţă pentru considerentele expuse anterior, şi care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii şi acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a despăgubirilor în cauza de faţă de către instanţa de judecată, aşa cum a solicitat reclamantul.
Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparaţiilor acordate, asigură accesul deplin la trei grade de jurisdicţie în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ. va respinge cererea de aderare la apel formulată de reclamantul D.S. şi, faţă de prevederile art. 274 C. proc. civ., şi cererea de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, menţinând restul dispoziţiilor deciziei.
3. Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut, prin care pârâtul să conteste încadrarea regimului juridic aplicabil imobilului în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Prin urmare, deşi pot fi încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil şi motive de apel în calea exercitată de apelantul-pârât.
4. Faţă de soluţia pronunţată, criticile formulate de recurent sub aspectul cheltuielilor de judecată nu vor mai fi analizate, ele rămânând fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul pârâtului Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei nr. 539 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge cererea de aderare la apel formulată de reclamantul D.S., precum şi cererea de obligare a apelantului - pârât Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4059/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4081/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
