ICCJ. Decizia nr. 4186/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4186/2010
Dosar nr. 882/118/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1031 din 11 mai 2006, Tribunalul Constanta, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanţii D.N., P.E. şi D.R.C. şi a anulat Decizia nr. 2251 din 25 octombrie 2005 emisă de pârâta SC C.R.A. M.N. SRL Mangalia.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat în termenul legal notificarea şi că au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, preluat abuziv de la autoarea lor, P.TD.
Prin Decizia nr. 20/ C din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Constanta, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei susmenţionate.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către pârâtă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a pronunţat Decizia nr. 7669 din 13 noiembrie 2007, prin care a admis recursul, a casat decizia recurată şi sentinţa de fond şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, reţinând că aceasta nu s-a pronunţat pe fondul cererii de restituire a reclamanţilor, limitându-se doar la anularea deciziei administrative de respingere a notificării.
în fond după casare, pricina a fost soluţionată de Tribunalul Constanta, secţia civilă, prin sentinţa nr. 231 din 23 februarie 2009, prin care a dispus următoarele:
A admis în parte acţiunea reclamanţilor.
A anulat Decizia nr. 2251 din 25 octombrie 2005 emisă de pârâta SC C.R.A. M.N. SRL Mangalia.
A obligat pe pârâtă să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată care să conţină propunere de acordare de despăgubiri, calculate la standardele internaţionale de evaluare, pentru imobilul situat în Mangalia, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 400 mp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A respins cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului susmenţionat.
A obligat pe pârâtă la 900 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite pentru imobilul notificat, teren în suprafaţă de 400 mp, dar că întrucât restituirea acestuia în natură nu este posibilă, fiind ocupat în totalitate de construcţiile şi instalaţiile pârâtei, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei susmenţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 270/ C din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Constanta, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei şi a admis apelul reclamanţilor, sens în care a schimbat în parte sentinţa, pe aspectul cheltuielilor de judecată, stabilind un cuantum al acestora de 2.000 lei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a respinge apelul pârâtei, curtea a reţinut că prin obligarea acestei părţi să facă propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul notificat, imposibil de restituit în natură, prima instanţă a făcut o aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pronunţându-se, totodată, în limitele legalei sale învestiri.
Apelul reclamanţilor a fost apreciat ca întemeiat numai în raport de critica privind cheltuielile de judecată, al căror cuantum a fost stabilit greşit, neluându-se în considerare şi cheltuielile de judecată suportate de reclamanţi în ciclul procesual anterior şi dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.
Criticile de fond formulate de reclamanţi nu au fost primite, pentru următoarele motive:
Întrucât Legea nr. 10/2001 prevede acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, sintagmă care include atât preluările cu tidu, cât şi pe cele fără tidu, în mod corect prima instanţă a apreciat asupra caracterului preluării imobilului litigios şi, stabilind că preluarea acestuia a fost abuzivă, nu a mai făcut distincţia după cum titlul de preluare a fost valabil sau nevalabil.
Pornind de la premisa preluării abuzive a bunului, în mod corect prima instanţă a analizat, în continuare, pe baza probelor administrate, dacă este posibilă aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, care consacră regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
Sub acest aspect, s-a stabilit corect că, în speţă, principiul prevalentei restituirii în natură nu se poate aplica, faţă de ocuparea integrală a terenului cu construcţia societăţii pârâte.
Astfel, expertiza efectuată în cauză a relevat, alături de înscrisurile depuse, că societatea pârâtă a achiziţionat în anul 1992 hotelul P. din Mangalia, SC M. SA obţinând ulterior, ca titular al dreptului de proprietate al terenului, certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv că, construcţia iniţială a fost ulterior extinsă în baza autorizaţiei de construire şi a certificatului de urbanism depuse la dosar, ocupându-se integral terenul în litigiu.
Faţă de această situaţie, este legală acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor.
în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor, susţinerea apelanţilor-reclamanţi în sensul că în evaluarea imobilului imposibil de restituit în natură trebuie aplicate standardele mai favorabile ale anului precedent, iar nu cele care implică şi efectele recesiunii economice actuale, este neîntemeiată.
Calcularea valorii de circulaţie a bunului potrivit standardelor internaţionale de evaluare are ca obiectiv estimarea valorii de piaţă, la data evaluării, iar expertul desemnat nu putea proceda la evaluarea terenului, potrivit standardelor internaţionale, fără a ţine seama dacă acesta este sau ocupat de construcţii şi în ce proporţie, acest criteriu fiind esenţial în determinarea valorii de piaţă, context în care este lipsit de relevanţă faptul dacă terenul a fost sau nu preluat abuziv.
Acesta a fost şi considerentul pentru care a fost respinsă cererea de suplimentare a probatoriului în apel, în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în speţa nefiind invocată încălcarea etapelor tehnice sau a procedeelor standard de determinare a valorii imobilului, ci doar reducerea de 30%, aplicată pentru ocuparea terenului de construcţiile pârâtei.
Neîntemeiată este şi susţinerea privind necesitatea includerii în cuantumul despăgubirilor şi a „folosului nerealizat" de fostul proprietar prin lipsirea sa de beneficiul şi uzul bunului, deoarece Legea nr. 10/2001 stabileşte neechivoc la ce anume se raportează valoarea prin echivalent a imobilului imposibil de restituit în natură, şi anume valoarea de piaţă stabilită la data soluţionării notificării potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi care, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
1. Prin confirmarea soluţiei fondului de nerestituire în natură a terenului litigios, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001.
Aceste dispoziţii stabilesc regula restituirii în natură, inclusiv prin compensare pe un alt amplasament.
În speţă, nu s-a probat că intimata nu ar avea în activ teren liber de construcţii în suprafaţă de 400 mp.
În situaţia în care se va aprecia că nu există posibilitatea compensării, despăgubirile acordate trebuie stabilite în raport de valoarea medie practicată la nivelul anului 2008, de 1.500 euro/mp.
Ocuparea abuzivă a terenului pentru edificarea extinderii hotelului este probată prin constatările experţilor imobiliari şi prin absenţa autorizaţiei de construire impusă de Legea nr. 50/1991.
2. Pentru asigurarea unei reale echivalenţe, instanţa de apel trebuia să omologheze critic raportul de expertiză întocmit de ing. C.C., prin înlăturarea coeficientului de 30%, cu care s-a diminuat valoarea terenului pe motiv că este construit.
3. Instanţa de apel nu a motivat de ce a respins pretenţiile reclamanţilor cu titlul „folos de tras".
În condiţiile în care ocuparea abuzivă a terenului face să nu curgă termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 se impune ca despăgubirile acordate să includă şi contravaloarea „folosului de tras", din anul 1993 la zi.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Mai întâi, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal de către recurenţi, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate aduc în discuţie chestiuni de fapt, legate de aprecierea probelor, precum şi de drept, legate de modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 referitoare la măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul litigios, numai ultimele putând fi încadrate în cel de-al doilea caz de modificare indicat de recurenţi, şi anume art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii au imputat instanţei de apel că a omologat greşit raportul de expertiză întocmit de ing. C.C., deoarece nu a înlăturat din acest raport coeficientul de 30% de reducere a valorii terenului litigios.
Această critică nu poate face obiect de analiză în recurs, neputându-se încadra în nici unul din cazurile de casare şi modificare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Validarea de către instanţă a unui raport de expertiză ţine de aprecierea probelor, or o asemenea chestiune este sustrasă competenţei instanţei de recurs faţă de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aşa încât, în prezent, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a reevalua probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii.
Cât priveşte criticile susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, recurenţii au invocat pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, faţă de nerestituirea în natură a terenului litigios.
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, dar de la această regulă, Legea nr. 10/2001 prevede şi excepţii, reglementând cazurile în care măsura restituirii în natură nu este posibilă în raport de situaţia actuală a imobilului preluat abuziv, când persoanele îndreptăţite pot obţine numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Rezultă că, în determinarea posibilităţii de restituire în natură a unui imobil preluat în mod abuziv interesează situaţia lui actuală.
Sub acest aspect, instanţa de apel a stabilit, pe bază de probe, că terenul litigios este integral ocupat de construcţia pârâtei, realizată prin extinderea, pe bază de autorizaţie de construire, a construcţiei iniţiale - hotel P. din Mangalia, pe care a achiziţionat-o în anul 1992 de la SC M. SA, titulară a dreptului de proprietate asupra terenului, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Recurenţii susţin că pentru extinderea construcţiei ce ocupă terenul revendicat de ei nu există autorizaţie de construire, tinzând astfel la schimbarea situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel, ceea ce nu mai este posibil în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, cum urmăresc în realitate recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Or, în speţă, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în sensul că terenul litigios este integral ocupat cu o construcţie nouă, pentru care există autorizaţie de construire (act aflat la fila 31 dosar fond iniţial), în mod legal instanţa de apel a stabilit că acesta nu poate fi restituit în natură, negăsindu-şi aplicarea principiul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea r. 10/2001.
Aceasta deoarece, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate, stabilind că pentru asemenea terenuri măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Cât priveşte solicitarea recurenţilor de restituire în natură sub forma „compensării pe un alt amplasament", aceasta vizează, în realitate, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un alt teren.
Reclamanţii nu au cerut, însă, până în recurs teren în compensare, cererea formulată de ei în acest sens, prin motivele de recurs, fiind astfel o cerere nouă, inadmisibilă în această etapă procesuală în raport de dispoziţiile art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Criticile subsidiare privind nelegalitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent sunt neîntemeiate.
Astfel, recurenţii susţin, în mod greşit, ca despăgubirile trebuie stabilite în raport de valoarea medie a terenului practicată la nivelul anului 2008 şi că ele trebuie să includă şi contravaloarea „folosului de tras", respecdv contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului preluat abuziv, în condiţiile în care singurul criteriu legal de stabilire a cuantumului despăgubirilor este valoarea de piaţă a imobilului preluat abuziv de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare - art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, tot greşit susţin recurenţii şi faptul că instanţa de apel nu ar fi motivat de ce le-a respins pretenţiile cu titlul „folos de tras".
Din verificarea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel a înlăturat motivat criticile formulate pe acest aspect de reclamanţi, şi anume pentru că Legea nr. 10/2001 nu stabileşte un alt criteriu de determinare a valorii despăgubirilor în afară de valoarea de piaţă a imobilului stabilită la data soluţionării notificării potrivit standardelor internaţionale.
Pe de altă parte, recurenţii pretind că ocuparea abuzivă a terenului litigios face să nu curgă termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi că, în aceste condiţii, în despăgubirile acordate trebuia inclusă şi contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului, denumită impropriu de părţi „folos de tras".
Argumentul legat de prescripţie este irelevant pe aspectul modului de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în privinţa căruia interesează exclusiv criteriul de calcul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi care, conform celor anterior arătate, nu are nicio legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului preluat abuziv.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente pe aspectele contestate în recurs, astfel că nefiind îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.N., P.E. şi D.R.C. împotriva Deciziei nr. 270/ C din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4189/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6005/2010. Civil → |
|---|
