ICCJ. Decizia nr. 4668/2010. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4668/2010
Dosar nr. 11416/325/2008
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1080 din 22 ianuarie 2009, Judecătoria Timişoara a respins cererea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâţii D.P., P.J., P.V., P.R. şi P.R.E., având ca obiect reziliere contract de închiriere din 18 aprilie 2002 şi evacuarea necondiţionată a pârâţilor din imobilul situat în Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 628/A din 01 iulie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a dispus rezilierea contractului de închiriere din 18 aprilie 2002, încheiat între Primăria Municipiului Timişoara şi pârâtul D.P., precum şi evacuarea acestuia din imobil; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, cu obligarea pârâtului D.P. la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel.
Decizia susmenţionată a fost atacată cu recurs de către reclamanţi şi pârâtul D.P., recursul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Recurentul-pârât D.P. a invocat, în şedinţa publică din 10 noiembrie 2009, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 lit. b) teza finală din Legea nr. 114/1996, susţinând că acestea încalcă art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 44 alin. (2) teza I din Constituţia revizuită, sens în care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea realizării controlului de constituţionalitate.
Prin încheierea din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, constatând că excepţia invocată este inadmisibilă.
În motivarea soluţiei, Curtea de apel a reţinut că, întrucât prin considerentele excepţiei invocate se tinde la apărarea dreptului de proprietate, iar prezentul litigiu vizează un drept locativ, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurent nu are legătură cu soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, astfel că, raportat la prevederile art. 29 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este inadmisibilă.
Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs pârâtul D.P., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Astfel, recurentul a arătat că din alin. (1) şi (2) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Instanţa de judecată nu poate să aprecieze sau să se pronunţe asupra unei excepţii de neconstituţionalitate decât cu depăşirea atribuţiilor sale şi intrarea în sfera competenţelor altui organ. De aceea, instanţa de judecată nu poate refuza sesizarea Curţii Constituţionale, pentru că un asemenea refuz echivalează, practic, cu pronunţarea asupra temeiniciei excepţiei, competenţă ce aparţine în exclusivitate Curţii Constituţionale.
Conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, singura competenţă recunoscută instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate este aceea de a-şi exprima punctul de vedere asupra excepţiei în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Deci, legea rezumă rolul instanţei de judecată doar la sesizarea Curţii Constituţionale şi la exprimarea opiniei în încheierea de sesizare a acestui organ.
Instanţa de judecată are posibilitatea de a refuza sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate doar în cazul limitativ prevăzut de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv atunci când excepţia are ca obiect prevederi constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, ceea ce nu este cazul în speţă.
Examinând încheierea atacată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului, competenţa Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor sau ordonanţelor nu implică obligativitatea instanţei de judecată de a sesiza Curtea Constituţională ori de câte ori se invocă în faţa sa o excepţie de neconstituţionalitate.
Art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabileşte competenţa Curţii Constituţionale de a rezolva excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, dar şi condiţiile de sesizare a acestui organ de către instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
Astfel, art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 prevede că „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale” .
Rezultă că instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate realizează un prim filtru legal, sesizând Curtea Constituţională numai atunci când excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Altfel spus, instanţa de judecată are competenţa şi obligaţia legală de a examina excepţia de neconstituţionalitate sub aspectul admisibilităţii sale, din perspectiva condiţiilor impuse în acest sens de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate se referă la existenţa legăturii obiectului excepţiei cu soluţionarea cauzei [art. 29 alin. (1)], la titularul excepţiei - oricare dintre părţile litigiului, instanţa de judecată, procuror [art. 29 alin. (2)], precum şi la inexistenţa unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale care să fi constatat neconstituţionale prevederile ce fac obiectul excepţiei [art. 29 alin. (3)].
Aceste condiţii sunt cumulative, aşa încât neîndeplinirea oricăreia dintre ele, iar nu doar a celei prevăzute la alin. (3), cum greşit susţine recurentul, face ca excepţia de neconstituţionalitate să fie inadmisibilă, cu consecinţa imposibilităţii sesizării Curţii Constituţionale de către instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia, conform dispoziţiilor exprese ale art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că, în speţă, nu se regăseşte impedimentul prevăzut la alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv nu există o decizie anterioară a Curţii Constituţionale care să fi declarat neconstituţionale prevederile legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de recurent în faţa Curţii de apel, cât timp această instanţă a reţinut că soluţionarea excepţiei nu are legătură cu soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, deci existenţa altui impediment legal la sesizarea Curţii Constituţionale, cel decurgând din neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută la alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pe motiv că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitatc ridicate în faţa sa, Curtea de apel s-a pronunţat în limitele competenţei sale, prevăzute expres de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, neintrând în sfera competenţelor Curţii Constituţionale, cum eronat pretinde recurentul.
În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate reţinută, în speţă, ca nefiind îndeplinită, nu s-a formulat nicio critică concretă prin motivele de recurs, aşa încât controlul de legalitate al instanţei de recurs nu se poate realiza şi pe acest aspect.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierea atacată a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 29 alin. (6) rap. la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992 - şi fără depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că nefiind îndeplinite condiţiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de pct. 9 şi 4 ale art. 304 C. proc. civ., recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D.P. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în Dosarul nr. 11416/325/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4665/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4180/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
