ICCJ. Decizia nr. 4215/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4215/2010
Dosar nr. 32934/3/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chermre în judecata înregistrata sub nr. 32934/31/2008 la data 04 septembrie 2008 pe rdul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta F.G.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti prin Primar General să dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren de 320 mp şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa de locuit compusă din subsol, parter şi mansardă; în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu mai e posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii atât pentru teren, cât şi pentru casa de locuit.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii săi, F.E. şi D., au cumpărat imobilul teren în suprafaţă de 320 mp situat la adresa menţionată din Bucureşti, sector 5, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 1947 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi transcris sub nr. 6360/1947; pe acest teren au edificat o casă în suprafaţă de 348 mp (cu 116 mp, amprenta la sol), compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă, conform autorizaţiei de construire din 10 aprilie 1947, schiţelor şi planului de situaţie.
S-a mai arătat că în anul 1984, reclamanta împreună cu tatăl său au fost expropriaţi, în temeiul Decretului nr. 6/1984, pentru casă stabilindu-se despăgubiri în sumă de 80.000 lei, deşi valoarea construcţiei era una mult mai mare; deci, pentru teren şi diferenţa de valoare a construcţiei, nu a primit nicio despăgubire.
În calitatea sa de unică moştenitoare, reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei Municiiului Bucureşti, notificare din 14 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, însă notificarea nu a fost soluţionată nici până în prezent.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1, 2, 11, 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 445 din 30 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis în parte cererea.
S-a dispus obligarea pârâtului să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 312 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. T.D.A., ca şi pentru construcţie, din valoarea acesteia urmând a fi dedusă la momentul stabilirii despăgubirilor, suma de 80.000 lei primită cu titlu de despăgubiri la data exproprierii, actualizată cu indicele de inflaţie de la data preluării şi până la data plăţii efective.
S-a dispus obligarea pârâtului la 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, respectiv, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, preluarea abuzivă a proprietăţii prin expropiere şi calitatea sa de unică moştenitoare a autorilor săi, la data formulării notificării; la data preluării şi reclamanta era coproprietar asupra imobilului, în calitate de moştenitoare a mamei sale, astfel cum a reiese din certificatului de moştenitor din 1981 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 5, de pe urma defunctei F.E.
Imobilul a fost expropriat prin Decretului Consiliului de Stat nr. 6/1984, în baza căruia construcţia edificată pe teren de autorii săi a fost evaluată la suma de 80.000 lei, conform procesului verbal din 28 noiembrie 1984 al Comisiei de evaluare a C.P.M.B.
Prin notificarea din 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorilor săi, iar în subsidiar, a solicitat despăgubiri, însă aceasta nu a fost soluţionată de pârât până la data formulării notificării.
În cauză a fost administrată proba cu expertiză topo prin care s-a identificat fostul amplasament al terenului, respectiv, în zona ultracentrală, sistematizată din punct de vedere urbanistic, ceea ce constituie domeniul public, ce nu poate face obiectul restituirii în natură.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, dată fiind imposibilitatea de restituire în natură a terenului, construcţia fiind demolată încă din anul 1984.
În ce priveşte aspectul nesoluţionării notificării de către pârâtă, tribunalul a reţinut că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării a fost depăşit, chiar dacă acesta este calculat de la data depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamantei; termenul în discuţie a fost prelungit prin Legea nr. 289/2003 până la 1 iulie 2003 cum, a mai reţinut tribunalul.
S-a apreciat că modalitatea de soluţionare a notificării, cât şi termenul în care trebuie să se emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării sunt stabilita prin dispoziţii legale imperative.
Drept urmare, prima instanţă a apreciat a apreciat că prin lipsa răspunsului la notificare, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantei şi au lipsit-o de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce o îndreptăţeşte să se adreseze instanţei prin acţiunea de faţă, pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei motivate.
În ceea ce priveşte apărarea pârâtului, în sensul că atât timp cât de la dosar lipseau acte importante, nedepuse din culpa reclamantei, a fost înlăturată ca nefondată de instanţa de fond, constatându-se că unitatea deţinătoare are obligaţia de a soluţiona notificarea în funcţie de actele existente la dosar, dând o soluţie conform dispoziţiilor legale.
Au fost avute în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit în mod expres că instanţa este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În ce priveşte suprafaţa de teren pentru care reclamanta este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul reţinut că aceasta este de 312 mp, astfel cum a fot identificată prin raportul de expertiză întocmit în cauză, faţă de faptul că în fişa tehnică a imobilului întocmită la nivelul anului 1980, această suprafaţă era menţionată.
Deşi în certificatul de moştenitor din 1981 s-a trecut o suprafaţa de 308 mp, nu reiese dacă această suprafaţă a fost menţionată ca urmare a unor măsurători, astfel încât, singurul înscris cert de identificare a suprafeţei rămase, este cel din anul 1980.
Cu privire la construcţie, pentru individualizarea acesteia au fost avute în vedere autorizaţia de construire din 10 aprilie 1947 şi certificatul de moştenitor din 1981, urmând ca din despăgubirile ce vor fi stabilite să se deducă suma de 80.000 lei primită cu titlu de despăgubiri la momentul exproprierii, actualizată cu indicele de inflaţie de la data preluării şi până la data plăţii efective.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemenicie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 24 august 2009 sub nr. 32934/3/2008.
Prin Decizia civilă nr. 184/ A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a ciulă şi de proprietate intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat prima critică formulată prin motivele de recurs referitoare la greşita aplicare a legii, sub aspectul soluţionării notificării de către instanţă, pretinzându-se că acesta este atributul exclusiv al unităţii deţinătoare.
Curtea de apel a avut în vedere cele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, apreciind că la împlinirea termenului de 60 de zile, reclamanta intimată avea la îndemână posibilitatea de a se adresa instanţei cu o cerere ca cea de faţă pentru valorificarea drepturilor izvorâte din formularea notificării.
Instanţa de apel a mai apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este unul de recomandare, astfel cum apelantul a susţinut, ci este un termen imperativ, în sensul că, dacă este nesocotit, titularii notificării au deschisă calea justiţiei pentru valorificarea dreptului lor la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
S-a înlăturat şi susţinerea pârâtului în sensul că acest teremen nu ar fi început să curgă în lipsa depunerii de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare ale dreptului său de proprietate.
Din examinarea lucrărilor dosarului primei instanţe, instanţa de apel a constatat că apelantul-pârât a depus, la solicitarea tribunalului, o copie de pe întreg dosarul administrativ format ca urmare a notificării intimatei reclamante; or, în acest dosar se găseau toate înscrisurile analizate de prima instanţă pentru verificarea calităţii de persoană îndreptăţită, fără însă ca vreo solicitare de completare a probatoriului să fie adresată de apelantul pârât intimatei reclamante.
S-a mai apreciat de curtea de apel că în ipoteza în care aceste înscrisuri nu erau suficiente pentru soluţionarea notificării, apelantul-pârât avea posibilitatea de a invita pe intimata reclamantă în scopul acordării de lămuriri sau al depunerii altor documente, ceea ce nu s-a întâmplat, precum şi obligaţia de a soluţiona notificarea pe baza înscrisurilor depuse, obligaţie neîndeplinită, de asemenea de pârât.
În privinţa susţinerii privind greşita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a constatat că, atât timp cât cererea de chemare în judecată a fost admisă şi nu a avut loc o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, conform art. 275 C. proc. civ. (dimpotrivă, solicitându-se prin întâmpinare respingerea acţiunii), culpa pârâtului nu poate fi înlăturată, apreciindu-se că în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că acesta a căzut în pretenţii, în sensul legii.
Pe de alta parte, curtea a considerat că nu se impunea nici aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece criteriile avute în vedere de acest text nu se verifică în cauză.
Astfel, pricina a fost amânată succesiv pentru administrarea probatoriului, care a constat în înscrisuri şi expertiză tehnică specialitatea topografie, având deci un caracter complex, iar pe de altă parte, amânarea cauzei a fost provocată de însuşi apelantul-pârât, care a omis în repetate rânduri să comunice instanţei înscrisurile solicitate.
În consecinţă, sentinţa fiind legală şi temenică, apelul a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul învederează că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată sa se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.
Termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea notificării, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării, însă, în cazul în care actele doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul respectiv va curge de la dala depunerii acestora.
S-a mai arătat că, pe de altă parte, Normele Metodologice indică necesitatea existenţei alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).
Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ, se precizează că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Înscrisurile avute în vedere de către instanţele de judecată şi considerate drept acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi depuse de titularul notificării în susţinerea cererii de restituire, însă, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare, doveditoare a dreptului de proprietate pretins, or, asemenea înscrisuri nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a se depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă aceasta calitate revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau anexate notificării sau să fi fost depuse într-un termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
Acest termenul a fost prelungit suucesiv de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003, ele fiind acordate tocmai pentru a se oferi petenţilor un interval de timp suficient pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu au fost administrate alte înscrisuri în recurs.
Recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce urmează.
Cererea cu care prima instanţă a fost învestită, s-a întemeiat pe efectele Deciziei nr. 20 din 19 iulie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum corect instanţa de apel a reţinut, reclamanta solicitând tribunalului soluţionarea fondului pretenţiilor formulate prin notificarea adresată pârâtului care a refuzat în mod nejustificat emiterea dispoziţiei motivate, deşi termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este împlinit, iar actele doveditoare necesare pentru soluţionarea notificării, au fost depuse în dosarul administrativ.
Recurentul susţine în mod corect că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, are două momente de referinţă în ce priveşte declanşarea cursului său: de la data notificării (dacă toate actele doveditoare au fost anexate acesteia) sau de la data depunerii actelor doveditoare (dacă acestea au fost depuse ulterior formulării notificării), însă nu proiectează această susţinere asupra soluţiei recurate.
Câtă vreme instanţele de fond nu au reţinut nici explicit (în considerentele hotărârilor adoptate) un conţinut diferit al normei invocate şi nici implicit (prin soluţionarea cererii de chemare în judecată mai înainte de împlinirea termenului legal de 60 de zile, indiferent de modalitatea de calcul), Înalta Curte va înlătura aceste critici ca nefondate.
Astfel, instanţa de apel a constatat că tribunalul a solicitat copia dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, iar prima instanţă a avut la dispoziţie şi s-a pronunţat pe baza celor înaintate de pârât, constatând caracterul complet al probatoriului, astfel că pârâtul în mod nejustificat a refuzat emiterea dispoziţiei.
Totodată, înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în acelaşi dosar constituit în faza administrativă, ca anexe ale notificării, în executarea sarcinii probei, astfel cum se stabileşte Cap. 1 art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, sunt dintre cele enumerate prin prevederile art. 23.1 lit. a) - h) din aceleaşi Norme, astfel că, instanţa de apel în mod legal a confirmat soluţia şi din acest punct de vedere.
Pe de altă parte, se constată că recurentul face referiri anacronice la posibilitatea dovedirii pretenţiilor susţinute prin notificare prin acte originare ale dobândirii dreptului de proprietate, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 şi introducerea facilităţilor de probaţiune sub aspectul dovedirii existenţei, întinderii şi titularului dreptului de proprietate, prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din forma republicată, prin instituirea unor prezumţii simple, relative, aplicabile în absenţa unor probe contrare, cu forţă probantă superioară.
Pentru aceleaşi motive, egal anacronice sunt susţinerile recurentului şi cu privire la termenul limită pentru depunerea de către persoanele îndreptăţite a actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi, dacă este cazul, a calităţii de moştenitor, dată fiind norma din art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată în urma aceloraşi modificări, potrivit căreia actele doveditoare pot fi depuse „până la soluţionarea notificării."
Absenţa de la dosarul administrativ a declaraţiei în formă autentică provenind de la persoana îndreptăţită prin care aceasta să se declare că nu mai deţine alte acte doveditoare, nu poate fi susţinut ca impediment în soluţionarea notificării, în mod legal instanţele de fond cenzurând această susţinere prin indicarea conduitei legale ce trebuia adoptată de entitatea notificată: solictarea acestei declaraţii reclamantei sau soluţionarea notificării în absenţa ei.
În plus, declaraţia reclamantei că nu mai are probe sau cereri de formulat, a fost făcută în faţa instanţelor de judecată, astfel că, menţionarea ei în cuprinsul încheierilor de şedinţă are valoarea unui act autentic, neesenţial, de altfel, sub aspectul dovezilor ce se impun în contextul Legii nr. 10/2001.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 184/ A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4212/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
