ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4218/2010
Dosar nr. 2416/3/2009
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2416/3 la data de 22 ianuarie 2009, reclamantele P.I. şi N.F.V. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei din 15 decembrie 2008 emisă de Primar şi obligarea pârâţilor la plata de măsuri reparatorii, constând în titluri de despăgubire, pentru apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, sector 2 şi terenul aferent în cotă indiviză de 19% din suprafaţa totală de 300 mp, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 au formulat notificare prin care au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, la care au anexat actele care fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite, precum şi actele de proprietate ale autorului lor.
Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 15 decembrie 2008 prin care s-a respins notificarea formulată de reclamante, considerându-se că imobilul a fost preluat de la alte persoane decât autorul reclamantelor, potrivit menţiunilor de la poziţia 301, anexă a Decretului 92/1950.
Totodată, în dispoziţia contestată s-a reţinut că din adresa din 2001 eliberată de Direcţia de Venituri, Buget Local sector 2, rezultă că autorii lor reclamantelor nu au deţinut rol fiscal pentru imobilului pentru care au fost solicitate măsurile reparatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 440 din 24 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca fiind neîntemeiată.
Pentru pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin înscrisurile cauzei nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatoarelor cu privire la imobilul în litigiu, ci prin contractul de vânzare cumpărare anexat notificării, instanţa a reţinut că reclamantele au făcut dovada unei obligaţii de „a face" (respectiv, de a construi apartamentul), corelativă obligaţiei autorilor ei de plată a preţului.
Astfel, tribunalul a reţinut că autorizaţia de construire a imobilului a fost emisă pe numele lui M.D., neexistând niciun act translativ de proprietate perfectat ulterior între acesta şi autorii contestatoarelor şi niciun proces verbal de predare primire, astfel cum se stipula prin clauzele contractului de vânzare cumpărare, motiv pentru care, s-a apreciat a fi temeinică şi legală dispoziţia contestată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantele au formulat apel în termen legal, criticând soluţia pentru nelegaliate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat, s-a schimbat în tot sentinţa, iar pe fond, dispoziţia atacată a fost anulată, iar pârâtul a fost obligat să facă propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu - apartamentul din Bucureşti, sector 2 şi terenul aferent acestuia în cotă indiviză de 19% din suprafaţa totală de 300 mp.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptăţite, în sensul legii speciale, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietare ale imobilelor la data preluării abuzive de către stat.
Curtea de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor lor asupra apartamentului din Bucureşti, ce constituie obiectul notificării formulate.
Astfel, instanţa de apel a constatat că din cuprinsul actului de vânzare - cumpărare aut. din 16 octombrie 1942 rezultă că dl. D.M. a vândut soţilor V. Dr. S.M. şi Dr. S.M., liberă de sarcini şi servituti, o cotă indiviză de 19% din terenul în suprafaţă de 300 mp, obligându-se totodată,să construiască apartamentul.
Prima instanţă a reţinut că nu s-a îndeplinit clauza prevăzută în contract, respectiv, că nu a fost încheiat procesul verbal de predare primire între constructor şi autorii reclamantelor, astfel că, s-a apreciat ca nedovedit dreptul de proprietate.
S-a constatat de curtea de apel că în cuprinsul actului de vânzare cumpărare s-a menţionat posibilitatea de a încheia procesul verbal de predare-primire la momentul definitivării construcţiei, dar tot în acelaşi contract, la pct. 6 alin. (3) (fila 2) s-a prevăzut că formalitatea predării este înlocuită, dacă apartamentul este ocupat sau închiriat, în următorii termeni: „Oprirea sau închirierea apartamentului de către proprietari, înlocuieşte formalitatea predării".
Acest ultim aspect, referitor la faptul că nu mai era necesară formalitatea predării primirii imobilului, este susţinut şi de procesul verbal de impunere pe venitul global din 14 octombrie 1948, precum şi de declaraţia globală pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite şi a celor asimilate lor, înregistrată din 1950 cu ocazia recensământului, de unde rezultă fără echivoc că, începând din anul 1944 (anul finalizării construirii imobilului) şi până în anul 1950 (recensământul), autorii reclamantelor au plătit impozit pe veniturile obţinute din chirii.
Instanţa de apel a mai constatat că la poziţia 10 din acelaşi înscris, se menţionează faptul că imobilul are 4 etaje, iar apartamentul pe care îl deţin în proprietate V. şi S.M., este închiriat pentru locuit, menţionandu-se chiar numele chiriaşilor şi preţul chiriei.
S-a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect că declaraţiile de impunere nu fac dovada dreptului de proprietate, însă, coroborându-se aceste declaraţii de impunere cu actul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 1942, curtea de apel a reţinut că apartamentul în discuţie a fost închiriat de către autorul reclamantelor, ceea ce conduce la concluzia aplicabilităţii pct. 6 alin. (3) din contractul de vânzare - cumpărare şi construire, în sensul predării imobilului şi de asemenea, face dovada faptului că la data când au fost depuse declaraţiile de impunere, autorul reclamantelor era proprietarul acestui apartament şi a terenului aferent.
În concluzie, s-a apreciat că prin contractul de vânzare cumpărare şi construire din 16 februarie 1942, transcris în 1942 s-a transmis, pe de o parte, dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 19% din terenul în suprafaţă de 300 mp aferent construcţiei ce urma să se edifice, iar pe de altă parte, apartamentul, ce urma să se construiască.
De asemenea, pentru înlăturarea oricăror îndoieli cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite, instanţa de apel a dispus ca intimatul - pârât, Municipiul Bucureşti să comunice dacă pentru apartamentul în litigiu au mai fost formulate cereri de restituire în natură sau prin echivalent, iar acesta, prin adresa transmisă la dosar, a infirmat această ipoteză.
În consecinţă, în baza art. 296 C. proc. civ.,apelul a fost admis în sensul celor arătate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Bucureşi prin Primar, a declarat recurs, calea de atac fiind motivată prin două cereri separate (din 2 februarie 2010 şi 5 februarie 2010), ambele formulate în termenul legal de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, conform art. 303 coroborat cu art. 301 C. proc. civ.
Prin ambele cereri, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs depuse la 2 februarie 2010, recurentul susţine că potrivit dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii, trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de actele doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane.
Aceste înscrisuri pot fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii, termenul special prevăzut în acest scop, fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001, acesta fiind de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurentul consideră că în mod corect prima instanţa a reţinut faptul că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor lor, ci doar a unei obligaţii de a face, respectiv, de a construi un apartament, corelativă obligaţiei de plată a preţului.
De asemenea, aşa cum a reţinut Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, cât şi instanţa de fond, autorizaţia de construire a fost emisă pe numele lui M.D., neexistând niciun act translativ de proprietate întocmit ulterior între acesta şi autorii contestatoarelor, după cum nu a existat niciun proces verbal de predare-primire, astfel cum se menţionează în contractul de vânzare - cumpărare.
Totodată, recurentul învederează că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantele justifică îndreptăţirea la măsuri reparatorii pentru considerentul că din adresa emisă de primărie, rezultă că nu există alte cereri de restituire pentru acest apartament, un astfel de motiv fiind lipsit de relevanţă pentru stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită şi a justificării calităţii de proprietar.
Prin motivele de recurs depuse la 5 februarie 2010, acelaşi recurent, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că primăria nu poate înainta dosarul Secretariatului C.C.S.D., cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obligata sa, conform normelor legale, fiind aceea de a înainta notificarea cu actele doveditoare către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii Ordinului de către Prefect, cu propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.
Pe de altă parte, potrivit art. 23 în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată sa se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (conform art. 23 Legea nr. 10/2001 - pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003).
Mai mult decât atât, Normele Metodologice indică necesitatea existenţei alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).
În cea ce priveşte capătul de cerere prin care s-au dispus masuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantelor, recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să pună în vedere acestora să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la data preluării imobilului de către stat, întrucât dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare, stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Recurentul a învederat că solicită instanţei de recurs completarea probei cu înscrisuri, în sensul emiterii unei adrese către A.F.I. ca şi la D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin care să se verifice acest aspect.
Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii scrise în şedinţa publică de azi.
Aceleaşi intimate, prin apărătorul prezent, au invocat excepţia nulităţii recursului promovat de pârât, având în vedere că, în opinia sa, criticile dezvoltate nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici în altă ipoteză de nelegalitate; prin urmare, este incidenţă sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând excepţia invocată, urmează a o respinge, având în vedere că deşi, în marea majoritate criticile dezvoltate de recurent privesc aspecte de netemenicie ce nu pot fi cenzurate în recurs, în condiţiile în care instanţa de recurs realizează un control de recurent privesc aspecte de netemenicie ce nu pot fi cenzurate în recurs, în condiţiile în care instanţa de recurs realizează un control de legalitate, se apreciază că unele dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ipoteză invocată de recurentul însuşi, astfel cum va rezulta din analizarea lor; aşadar, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepţia nulităţii căii de atac, va fi respinsă.
Recursul formulat este nefondat şi va fi respins în consecinţă.
Deşi recurentul face referire la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, referitoare la momentul până la care persoanele îndreptăţite pot depune actele doveditoare a dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor, nu indică modalitatea în care instanţa de apel a încălcat această normă.
Astfel, se constată că actul de vânzare cumpărare analizat de curtea de apel şi pe baza căruia s-a reţinut ca dovedit dreptul de proprietate a autorului reclamantelor asupra apartamentului pentru care s-au soliciatat măsuri reparatorii, a fost anexat notificării încă de la depunerea ei, fiind avut în vedere de recurent la emiterea dispoziţiei contestate.
Prin urmare, acest înscris nu a fost administrat direct în instanţă, conduită care nu ar fi fost contrară dispoziţiilor C. proc. civ. şi nici normelor legii speciale (ce ar fi trebuit aplicate prioritar), întrucât, din punct de vedere procedural, proba cu înscrisuri este admisibilă chiar în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., iar potrivit legii speciale, nu se instituie dispoziţii derogatorii sub acest aspect, în condiţiile în care potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, înscrisurile doveditoare se pot depune până la soluţionarea notificării, textul menţionat fiind modificat în această formă prin Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a considerat dovedit dreptul de proprietate şi calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite pe baza unui criteriu neconsacrat prin dispoziţiile legii speciale (neformularea notificării de către alte persoane pentru acelaşi apartament) sau a unei probe inadmisibile, astfel cum susţine recurenta, ci a evaluat înscrisuri doveditoare, dintre cele care sunt enumerate de art. 23.1 lit. a) - (h) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Celelalte motive de recurs susţinute prin cererea de la 2 februarie 2010, prin care se critică interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor contractului de vânzare cumpărare şi stabilirea concluziei dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor pe baza evaluării coroborate a probelor nu pot fi analizate de Înalta Curte, întrucât privesc aprecierea probelor, ncfiind motive de nclegalitate, posibil de încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În ce priveşte motivele de recurs depuse de recurent prin cererea înregistrată la 5 februarie 2010, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul lor nefondat al acestora.
Astfel, referirea la termenul de 60 de zile prevăzut pentru emiterea dispoziţiei sau deciziei motivate de soluţionare a notificării, caracterul imperativ sau de recomandare a acestui termen, momentul de la care el începe să curgă, Înalta Curte constată că este lipsită de interes.
Dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată nu au fost aplicate de instanţa de apel, dat fiind obiectul cererii cu care prima instanţă a fost învestită: contestaţie promovată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar nu o cerere adresată instanţei pentru cenzurarea refuzului nejustificat de a emite dispoziţia în termenul de 60 de zile, caz în care at. 25 alin. (1) din Lege, ar fi fost într-adevăr incident (conform efectelor Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Dispozitivul deciziei recurate, prin care instanţa de apel a evocat fondul, conţine dispoziţia de obligare a pârâtului să acorde reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 4, din Bucureşti, setor 2 şi penru terenul aferent acestuia în cotă indiviză de 19% din suprafaţa totală de 300 mp.
Ca atare, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute prin motivele de recurs că, prin decizia atacată instanţa de apel nu a stabilit în sarcina recurentului o conduită contrară dispoziţiilor legii speciale care să se ceară a fi cenzurată în calea de atac.
Dispoziţia emisă de recurent fiind anulată de instanţa de apel, acesta, în executarea prezentei deciziei instanţei de apel, rămasă irevocabilă prin respingerea prezentei căi de atac, va trebui să emită o dispoziţie (de executare benevolă) cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent dintre cele anumerate de textul menţionat.
Instanţa de apel nu a obligat pîrâtul la înaintarea dispoziţiei pe care o va emite, către C.C.S.D., aşadar, într-o modalitate în care să se eludeze controlul de legalitate se constată a fi lipsite de suport real, deci fără corespondent în dispoziţiile executorii ale deciziei recurate.
Pârâtul este ţinut să execute conform legii, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată şi a celorlalte norme incidente (pentru a se asigura realizarea dreptului prin echivalent al reclamantelor), într-una din modalităţile stipulate de text, drept recunoscut ca atare prin hotărârea instanţei.
Având în vedere că proprietatea autorului reclamantelor a fost preluată în baza Decretului nr. 92/1950, plata unor despăgubiri către proprietar (invocată ca eventualitate), este exclusă; nimic nu se opune însă, ca până la momentul executării, recurentul să verifice acest aspect şi să dispună în consecinţă, în baza art. 12 din Lege, dacă va identifica o atare împrejurare.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii reclamanţi N.F.V. şi P.I.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 654 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4219/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4215/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
