ICCJ. Decizia nr. 4972/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 1718 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantului R.D.G. și a fost obligat pârâtul să publice pe cheltuiala sa într-un cotidian de circulație națională pe prima pagină hotărârea definitivă și irevocabilă și ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului din 25 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, fiind obligat pârâtul la repararea prejudiciului material constând în plata sumei de 50.000 EURO reprezentând daune materiale ce au fost cauzate prin privarea nelegală de libertate a reclamantului timp de 2 luni de zile și de consecințele acestei arestări asupra stării de sănătate.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 EURO reprezentând cheltuieli cu plata onorariilor avocațiale pe parcursul derulării procedurilor judiciare împotriva reclamantului.
A mai fost obligat pârâtul la plata sumei de 750.000 EURO reprezentând daune morale pentru privarea de libertate la care reclamantul a fost expus în mod nelegal și nejustificat.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea că arestarea la care reclamantul a fost expus nelegal precum și la trimiterea în judecată a fost provocată prin instrumentarea cu rea credință sau gravă neglijență a cauzei de către Parchetul Național Anticorupție.
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, într-un cotidian de largă circulație națională, pe prima pagină, hotărârea ce se va pronunța și ordonanțele de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material și moral datorat reținerii și arestării pe nedrept a reclamantului, plata onorariilor de avocat pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare, să se constate că arestarea și trimiterea în judecată a fost efectuată prin instrumentarea cu rea-credință sau gravă neglijență a cauzei de către fostul P.N.A
Tribunalul a mai reținut că reclamantul a fost convocat la 26 aprilie 2004 la P.N.A. în calitate de făptuitor pentru infracțiunea de trafic de influență, că i s-au prezentat zece volume cu documentații privind așa zisa vinovăție a acestuia, că în aceeași zi s-a emis ordonanța de reținere, iar a doua zi a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și s-a întocmit referatul de propunere a arestării preventive, fiind arestat pentru o perioadă de 29 de zile și apoi măsura prelungită pe o perioadă de 30 de zile până la data de 26 iunie 2004 de către Tribunalul București.
A mai reținut că prin Ordonanța din 25 aprilie 2007 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, deoarece fapta nu există.
S-a mai reținut că pe perioada cât acesta a fost reținut și arestat, (contractul de muncă al reclamantului nu a fost suspendat) nu a fost retribuit, că la data de 15 iulie 2004 a încetat și numirea temporară în funcția de director general al A.N.A.R.Z. Prof. Dr. G.K.C., reclamantul fiind menținut în funcția de execuție de consilier superior, că de la data de 1 mai 2005 a fost detașat la A.C.A. și ulterior numit director la această instituție.
S-a mai reținut că la data arestării a avut loc un comunicat de presă și în principalele cotidiene au apărut în zilele de 28 și 29 aprilie 2004, articole care au reluat acuzațiile aduse de către P.N.A. la adresa reclamantului.
Instanța a mai reținut că la momentul când s-a dispus arestarea reclamantului, în cele 10 dosare de urmărire penală nu existau suficiente probe, care să conducă la concluzia că ar fi fost vinovat de infracțiunea prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și că familia reclamantului, respectiv soția acestuia, care a efectuat un tratament într-o clinică din străinătate, pentru a avea copii, a pierdut sarcina atunci când a aflat că soțul acesteia a fost arestat.
După ce reclamantul a fost învinuit și arestat, relațiile sale profesionale și cele în cadrul partidului politic au suferit un important regres, pierzându-și postul de profesor asociat la Fac. Z. din cadrul I.A. Acest fapt, reține instanța de fond, este dovedit de adeverința emisă sub nr. 25 din 16 octombrie 2008 de către U.Ș.A.M.V. București - Fac. Z. din care rezultă că reclamantul R.D.G. a predat în anul universitar 2001-2002, 2002-2003 și 2003-2004 disciplinele "Ecologia și protecția mediului", "Reciclarea deșeurilor de la animale", "Tehnologia și valorificarea produselor reziduale" având funcția didactică de șef de lucrări, și că din anul 2004-2005 nu s-a reînnoit contractul.
Din adresele emise de UDMR și din depozițiile martorilor a rezultat că reclamantul avea o importantă carieră în cadrul UDMR-ului, iar ulterior arestării, deși se afla pe un loc eligibil pentru Camera Deputaților a fost exclus fără să se țină cont de prezumția de nevinovăție (martor I.A.).
Astfel, tribunalul a considerat că prin reținerea și arestarea pe nedrept a reclamantului, acesta a suferit un prejudiciu material și mai ales moral, care se impune a fi reparat în totalitate.
La întinderea prejudiciului și la modalitatea de reparare a acestuia, instanța a avut în vedere publicitatea făcută cazului în principalele cotidiene, în urma conferinței de presă care a avut loc la sediul DNA la data de 24 aprilie 2004, natura învinuirilor aduse reclamantului, împrejurarea că acestea nu erau pe deplin dovedite la momentul arestării, consecințele pentru situația personală, profesională și socială a reclamantului.
Cu privire la excepția inadmisibilității, susținută de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de împrejurarea că nu ar fi avut loc o condamnare a reclamantului, și ulterior, o rejudecare a cauzei în care să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare, tribunalul a reținut că excepția este nefondată .
Potrivit art. 504 pct. 2 și 3 C. proc. pen. raportat la art. 20 din Constituția României, orice persoană care a fost reținută și arestată pe nedrept în cursul unui proces penal are dreptul la repararea prejudiciului, cauzat ca urmare a arestării sau reținerii sale în condițiile în care, fată de reclamantul din prezenta cauză, prin Ordonanța procurorului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, întrucât fapta nu există.
Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României precum și art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 338 din 20 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului și s-au admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul obligării pârâtului Statul Român la 2.794 lei daune materiale către reclamant și 10.000 EURO daune morale, echivalent în lei la data plății.
S-a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal și ca inadmisibil capătul de cerere privind instrumentarea dosarului penal cu rea-credință sau gravă neglijență.
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Prin Sentința penală nr. 551 din 14 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a-II-a penală, a fost achitat inculpatul D.R.G. în temeiul art. 1 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit a) C. proc. pen., constatându-se că fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, nu există.
Apelul penal declarat împotriva sentinței sus-menționate a fost respins prin Decizia penală nr. 683/2005 a Curții de Apel București, secția I penală, însă prin Decizia penală nr. 6804 din 5 decembrie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul Parchetului Național Anticorupție și a fost casată hotărârea sus-menționată precum și Sentința penală nr. 551/2005 a Tribunalului București, dispunându-se trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale la Departamentul Național Anticorupție.
Astfel, prin Ordonanța din 25 aprilie 2007 a Parchetului de pe lingă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului D.R.G., reținându-se că fapta penală nu există.
Instanța de apel a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv pe o perioadă de 60 de zile de la 26 aprilie 2004 la 26 iunie 2004, că în această perioadă, cât și până la scoaterea sa de sub urmărire - 25 aprilie 2007, s-a efectuat în mass-media o campanie de publicitate negativă, ce a condus la denigrarea reclamantului pentru o faptă ce nu există, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, și ale art. 504 C. proc. pen.
S-a reținut astfel, că anterior arestării preventive, reclamantul fusese numit temporar în funcția de Director General în M.A.A., numire ce a încetat la 15 iulie 2007 după punerea sa în libertate și încetarea măsurii preventive, fiind numit ulterior la A.N.C.A. în funcția de director, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la filele 263-265 dosar instanță de fond.
Ca atare, reține instanța de apel, prejudiciul material suportat de reclamant este de 2.794 lei ce reprezintă drepturile salariale pe perioada arestării preventive, fiind nefondate susținerile cu privire la faptul că după punerea sa în libertate nu a mai putut să ocupe același post și că a suferit prejudicii materiale, deoarece el nu a fost eliberat din funcție în perioada arestării preventive, ci la 3 săptămâni de la momentul reluării activității, iar această funcție de director general în M.A.A. reprezenta doar o funcție temporară și nu o funcție definitivă, pentru a se considera că arestarea preventivă a avut ca efect eliberarea din funcție și pierderea postului.
în această idee, instanța de apel a reținut că înscrisul de la fila 260 - copia cărții de muncă - face dovada că la 16 mai 2003, deci anterior arestării preventive, reclamantul a fost sancționat cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 3 luni potrivit Ordinului nr. 187 din 16 mai 2003 situație în care s-a apreciat că activitatea reclamantului nu fusese una corespunzătoare și că de fapt aceasta a dus la schimbarea sa din funcția deținută.
Ca atare, reține instanța de apel, Statul Român trebuie să achite reclamantului doar suma de 2 794 lei prejudiciu material pe perioada 26 aprilie 2004 - 26 iunie 2004.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamant instanța de apel a reținut că, din dovezile de la dosar rezultă doar suma de 35.700 lei, și că invocarea de către reclamant a sumei prevăzute în contractul de asistență juridică nu suplinește lipsa chitanței fiscale prin care se face dovada plății efective a onorariului de avocat.
S-a mai reținut de instanța de apel, că nu sunt fondate cererile reclamantului privind cheltuielile efectuate pe parcursul procesului penal, nefiind dovedită plata sumei de 50.000 EURO. în ce privește prejudiciul moral suferit de reclamant, instanța de apel a reținut că s-a acordat mai mult decât acordă Curtea europeană a drepturilor omului în cazuri similare, fiind evocate cauzele Pantea contra României și Tase contra României, în care pentru 2 ani de detenție și respectiv 1 an de detenție, s-au acordat doar 8.000 EURO și respectiv 40.000 EURO, pe când în cauza Bota Curtea europeană a drepturilor omului a acordat pentru 2 luni și o săptămână de detenție, suma de 2000 EURO.
Din această perspectivă instanța de apel a apreciat că suma de 10.000 EURO este suficientă și echitabilă pentru perioada de 60 de zile de arestare preventivă nelegală.
Cu privire la daunele morale privind suferințele morale suportate de soție pe perioada arestării preventive, instanța de apel le-a apreciat ca nefondate, neputând fi solicitate de reclamant pe considerentul că suferințele morale ale soției au un caracter personal și nu pot fi solicitate de soț.
Nefondate au fost considerate și cererile reclamantului ce vizau cheltuielile pentru tratamentul medical al soției în tratarea infertilității acesteia, cu atât mai mult cu cât nu au fost depuse dovezi concrete în acest sens, și că o astfel de cerere nu se încadrează în dispozițiile art. 504 C. proc. pen.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea că arestarea la care reclamantul a fost expus a fost nelegală și a fost instrumentată cu rea-credință sau gravă neglijență de către fostul P.N.A., actualul D.N.A., instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovadă clară a relei credințe, iar pe de altă parte competența constatării și soluționării acestor aspecte revine Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit disp. Legii nr. 303/2004, așa cum a fost modificată și completată.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și reclamantul.
Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel de către Statul Român, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Se susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal fiind dată și cu încălcarea greșită a legii, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se mai învederează astfel, că instanța de apel preia unele considerente din hotărârea instanței de fond care practic sunt și contradictorii cu cele pe care instanța de apel își argumentează soluția, situație în care hotărârea este motivată necorespunzător.
Recurentul Statul Român mai susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii juridice pentru plata drepturilor salariale ce trebuiau de fapt achitate de angajator.
în aceeași idee se invocă dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și art. 52 din Legea nr. 53/2003.
O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 505 - 506 C. pen.
Ca atare, se învederează ca așa-zisul prejudiciu material și moral suferit de reclamant, nu a fost cauzat printr-o faptă proprie directă a Statului Român, situație în care nu poate fi angajată această răspundere.
Referitor la răspunderea Statului, se susține că sunt aplicabile normele dreptului public, iar răspunderea directă poate fi antrenată doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Același recurent mai susține și încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în hotărâre nefiind evidențiate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în ce privește existența prejudiciului moral și respectiv al cheltuielilor de judecată.
Reclamantul R.D.G. a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte.
Se susține că în ce privește acordarea daunelor materiale instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, schimbând natura actului juridic dedus judecății, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Daunele materiale solicitate, în sumă de 250.000 lei, susține reclamantul, reprezentau atât drepturile salariale din perioada arestului nelegal, cât și diferența de salariu urmare a reîncadrării sale ulterior, și cheltuielile din procedura judiciară penală, precum și cheltuielile medicale efectuate după ieșirea sa din arest.
Or, susține reclamantul, prin limitarea daunelor exclusiv la drepturile salariale pe perioada arestării nelegale, reprezintă o restrângere și aplicare greșită a dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen.
în aceeași idee se mai susține că argumentele instanței de apel pentru motivarea daunelor materiale acordate sunt străine de pricina cauzei și de probele de la dosar, cu atât mai mult cu cât și în prezent se resimt consecințele arestării, întrucât reclamantul nu a mai putut atinge poziția profesională avută anterior, în condițiile în care anterior arestării a avut și calitatea de profesor asociat colaborator al Fac. Z. din București, calitate ce a încetat ulterior arestării.
O altă critică vizează încălcarea art. 34 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, întrucât cuantumul total al onorariului de avocat dovedit cu contractele de asistență juridică, trebuie acordat integral cu titlu de daune materiale provocate în mod nemijlocit de eroarea judiciară.
Se mai critică faptul că instanța de apel trebuia să aibă în vedere și consecințele negative produse de arestarea sa, asupra familiei și soției sale, că în perioada arestării sale, soția sa a pierdut o sarcină pe fondul stresului și a șocului provocat de acea arestare nelegală.
Ca atare, reclamantul solicită acordarea sumei de 250.000 EURO daune morale.
Cu privire la daunele morale, reclamantul critică hotărârea instanței de apel și prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin încălcarea art. 505 C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât instanța adaugă la lege un criteriu suplimentar, suprapus daunelor materiale, care în opinia instanței de apel, ar trebui să țină loc și de daune morale.
Astfel, se învederează că instanța de apel a ignorat atât persoana reclamantului, cit și statutul socio-profesional al acestuia de persoană publică, doctor în zootehnie, membru al Academiei de Științe zootehnice, director general în M. A., decorat de Președintele României, cu Ordinul Steaua României, autor de cărți și profesor la U.Z.
La acordarea daunelor morale, susține reclamantul trebuiau avute în vedere și consecințele mediatizării arestării sale, precum și faptul că acestea se perpetuă și azi asupra familiei reclamantului.
O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează respingerea ca inadmisibil a petitului privind instrumentarea cu rea-credință a cauzei, de organele de urmărire penală, în condițiile în care i-au fost încălcate în procedura urmăririi penale, atât dreptul la apărare, cât și dreptul de a lua legătura cu un apărător, și de a participa la confruntarea martorilor, fiind atașate un nr. de 11 dosare la referatul de arestare preventivă, dosare ce conțineau însă documente străine de cauză.
O ultimă critică adusă hotărârii instanței de apel de către reclamant, vizează greșita admitere a apelului Ministerului Public și participarea acestuia la judecată, fiind în opinia reclamantului, incidente dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct 7, 8 și 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele.
Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi antrenată răspunderea statului, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituțional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, săvârșite în procesele penale și a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală, cât și prin nelegala privare, sau restrângerea de libertate, din cursul procesului penal.
Ca atare, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, astfel că dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. reglementează o procedură specială prin care persoana față de care s-a comis o eroare judiciară poate solicita statului repararea prejudiciului material suferit.
Astfel, în condițiile prevăzute de dispozițiile legale sus evocate, are dreptul la repararea prejudiciilor și a pagubei suferite, atât persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, cât și cea care în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, în mod nelegal.
Or, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, atât instanța de apel, cât și cea de fond în mod legal și corect au reținut că sunt incidente dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. și deci este antrenată răspunderea statului, în condițiile în care a rezultat fără posibilitate de echivoc, că reclamantul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 26 aprilie 2004 - 26 iunie 2004, dispunându-se punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 178/2000, pentru ca ulterior prin Ordonanța procurorului din 25 aprilie 2007( fila 212 dosarul instanței de fond) să se dispună scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, stabilindu-se că fapta pentru care s-a început urmărirea penală, nu există.
Ca atare, scoaterea de sub urmărire penală în condițiile în care fapta penală nu există, evidențiază atât caracterul nelegal al arestării preventive, cât și răspunderea Statului pentru prejudiciile suferite de reclamant, ca efect al arestării nelegale.
Astfel, din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susținerile pârâtului Statul Român în ce privește neîndeplinirea cerințelor art. 505 - 507 C. proc. pen., privind răspunderea Statului. Nefondată este și critica legată de nerespectarea și ignorarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a examinat cauza și raporturile juridice dintre părți prin prisma dispozițiilor legale sus evocate și a probelor administrate.
Motivarea unei hotărâri este o problemă de esență, de conținut și nu de volum, trebuind să fie în strictă concordanță cu măsurile luate, cu probele și actele de la dosar.
Motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării este acela de a explica măsurile adoptate de instanță.
Or, din această perspectivă, hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 261 pct 5 C. proc. civ.
în ce privesc daunele morale solicitate de reclamant, este de reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doză de aproximare, situație în care instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.
La cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și efectiv, produs victimei erorii judiciare.
Daunele morale datorate de stat, trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire și să cuprindă în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum și beneficiul de care a fost lipsit în integralitate, ce are în vedere atât prejudiciul material cât și prejudiciul moral, încercat de cel aflat în situația sus menționată.
Totodată, potrivit dispozițiilor legale sus evocate, răspunderea Statului pentru fapta organelor sale, nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nici o restricție sau distincție în raport de natura sau componentele prejudiciului, ori de forma sau modalitatea culpei.
Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare a dispozițiilor art. 504 - 505 C. proc. pen., interpretare care de altfel este în concordanță și cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, în aplicarea art. 5 din Convenție.
Astfel, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut constant, că în cazurile de violare a art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești, pentru prejudiciul material și moral produs victimei, pe perioada detenției nelegale.
Cu privire la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului invocată în cauză este de reținut că la acordarea despăgubirilor morale, Curtea europeană a drepturilor omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Astfel, din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc, că arestarea nelegală a reclamantului, a produs grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, dar și cea profesională și familială, criterii ce de altfel definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale.
Așa fiind, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin actele de la dosar, rezultă că reclamantul fiind victima unei erori judiciare, este îndreptățit la repararea atât a prejudiciului material, cât și moral, în condițiile dispozițiilor legale sus evocate, întrucât prin arestarea nelegală pentru o faptă ce nu există, i-au fost afectate și lezate valorile morale esențiale, precum și situația socială, profesională, dar și cea familială.
Față de acest aspect al lezării vieții familiale, este de reținut că arestarea reclamantului a avut un efect nu numai negativ, dar și șocant și pentru soția sa, cu repercursiuni negative asupra stării sănătății ei și a vieții familiale, în condițiile în care a pierdut o sarcină la scurt timp de la arestarea reclamantului, precum și în condițiile în care i s-a impus un tratament medical de specialitate pentru o eventuală viitoare și posibilă sarcină, tratament urmat în străinătate, așa cum rezulta din actele de la dosar (filele 384-393 dosarul instanței de fond), iar efectuarea tratamentului a determinat suportarea unor cheltuieli ce fac parte din categoria daunelor materiale suferite de reclamant.
Consecințele produse asupra familiei persoanei împotriva căreia a fost luată în mod nelegal, măsura arestării preventive, sunt expres prevăzute de art. 505 C. proc. pen. și de altfel constituie și criterii ce trebuie avute în vedere la stabilirea întinderii reparației.
Este de reținut că dispozițiile legii interne și ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.
în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestora ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanța de judecată.
Astfel, este real că daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, dar nici nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat față de circumstanțele speței, și să îi confere un folos material, fără o justificare cauzală în raport de eroarea penală și consecințele acesteia.
Ca atare, din perspectiva celor expuse, a stării de fapt conturată în cauză, a valorilor lezate, prin arestarea nelegală a reclamantului în perioada 26 aprilie - 26 iunie 2004, judecând în echitate, instanța apreciază că daunele morale în cuantum de 45.000 EURO vor fi în măsură să acopere integral prejudiciul moral suferit de reclamant și familia sa.
în ce privesc daunele materiale solicitate în temeiul art. 505 C. proc. pen., suferite de reclamant, raportat la probele de la dosar, este de reținut că stabilirea acestora în cuantum de 3.700 EURO este în măsură să acopere și acel prejudiciu material suportat de reclamant privind cheltuielile cu tratamentul medical efectuat de soția sa.
Critica reclamantului legată de neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, este nefondată în condițiile în care instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. raportat la chitanțele fiscale depuse la dosar.
Astfel, în privința onorariului de avocat, instanța de apel în mod legal a reținut că numai chitanța eliberată de avocat și care atestă plata efectivă și încasarea onorariului, constituie act justificativ, care stă la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată.
Dispozițiile art. 274 C. proc. civ. permit acordarea cheltuielilor de judecată pe care partea dovedește că le-a efectuat, ceea ce înseamnă per a contrario, că în lipsa unei dovezi certe a efectuării unor cheltuieli, acestea nu pot fi acordate .
Nefondată este și critica legată de faptul că instanța de apel nu i-a acordat daune morale și pentru reaua credință cu care a fost instrumentată cauza penală, finalizată cu scoaterea sa de sub urmărire penală, în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod corect și legal că potrivit art. 52 din Constituție și respectiv art. 504 - 507 C. proc. pen., pentru erorile judiciare, este antrenată în mod direct doar răspunderea statului, iar răspunderea civilă a procurorilor sau judecătorilor poate fi antrenată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 94 - 101 din Legea nr. 303/2004.
Din perspectiva celor expuse, este fondat doar recursul reclamantului, urmând a fi admis în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință urmează a se modifica decizia atacată, în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și la plata sumei de 3.700 EURO daune materiale, și respectiv de 45.000 EURO în loc de 10.000 EURO daune morale, ambele în echivalent la data plății, urmând a fi menținute restul dispozițiilor deciziei.
în ce privește recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4977/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4976/2010. Civil → |
|---|
