ICCJ. Decizia nr. 4983/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4983/2010
Dosar nr. 6897/105/2008
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Acţiunea
La 17 august 2006 reclamanta V.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. pentru obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 euro în echivalentul în lei la data executării, cu titlu de daune morale.
În drept acţiunea a fost motivată pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., iar în fapt pe împrejurarea că reclamanta a executat o pedeapsă de 10 ani din condamnarea de 16 ani primită pentru infracţiunile de omor şi violare de domiciliu (prin sentinţa penală nr. 77 din 14 iunie 1995 a Tribunalului Prahova definitivă prin decizia penală nr. 1 din 14 ianuarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie).
Cauza, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti a fost declinată prin sentinţa civilă nr. 1474 din 15 noiembrie 2006 a acestei instanţe, în favoarea Tribunalului Prahova.
1.2. Analiza cauzei în fond
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1281 din 21 aprilie 2008, a admis în parte acţiunea şi a constituit în favoarea reclamantei şi în sarcina S.R. prin M.F.P. o rentă viageră de 900 lei lunar.
S-a reţinut că reclamanta condamnată la 16 ani închisoare a fost pusă în libertate după executarea a 10 ani din pedeapsă, ca efect al sentinţei penale nr. 215 din 15 septembrie 2005 a Tribunalului Alba prin care s-a admis cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 77/1995 a Tribunalului Prahova, inculpata fiind achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., fapta nefiind săvârşită de aceasta.
Tribunalul a constatat că în cauză sunt întrunite condiţiile art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. Prin arestarea preventivă şi prin deţinerea ulterioară în penitenciar a reclamantei, în mod nelegal, acesteia i-au fost încălcate drepturile la libertate, intimitate, viaţă personală, încălcare care a produs consecinţe deosebit de grave atât în privinţa vieţii personale, de familie şi sociale, a reclamantei.
S-a constatat că după o detenţie de 10 ani, reclamanta nu se mai poate încadra în muncă în raport de vârsta acesteia şi de starea sănătăţii (simptomatologie psihiatrică încă înaintea detenţiei), înrăutăţită pe parcursul executării pedepsei cu închisoarea în prezent petenta suferind de tulburare depresivă persistentă.
La stabilirea sumei cuvenită drept despăgubire pentru prejudiciul moral suferit instanţa a avut în vedere elementele de mai sus dar şi faptul că în procesul penal inculpata a recunoscut fapta pentru a-l proteja pe adevăratul autor, fiul său, V.F.C.
1.3. Analiza instanţei de apel
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 227 din 9 octombrie 2008, a admis apelurile formulate de reclamantă şi pârâtul M.E.F. şi a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1281/2008, trimiţând cauza spre rejudecare, Tribunalului Prahova cu îndrumarea ca instanţa de fond să ţină cont şi de dispoziţiile Protocolului 7 la C.A.D.O.L.F., în raport de excepţia prevăzută de art. 3 al acestui act normativ, în reglementarea acordării despăgubirilor de această natură.
S-a mai constatat că prin fixarea unei rente viagere instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea de chemare în judecată.
2. Al doilea ciclu procesual
2.1. Analiza instanţei de fond
Reluând judecata Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 272 din 30 ianuarie 2004, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, constatând că eroarea judiciară s-a putut produce datorită atitudinii culpabile a petentei manifestată pe parcursul urmăririi penale, deoarece reclamanta, cu bună – ştiinţă, pentru a-şi proteja fiul, a indus în eroare organele de cercetare penală, asumându-şi, astfel, riscul condamnării sale.
S-a apreciat că reclamanta nu a făcut o simplă recunoaştere ci a furnizat o serie de detalii care au condus la stabilirea vinovăţiei ei penale şi respectiv la ştergerea urmelor care ar fi putut conduce la descoperirea unui alt făptuitor.
2. Analiza instanţei de apel
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 166 din 28 octombrie 2009, a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa civilă în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000 euro în echivalent în lei la data executării.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în reglementarea în vigoare a art. 504 C. proc. pen. (după modificarea intervenită prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003), nu mai există condiţia impusă anterior în fostul alin. (3) al articolului şi care prevedea că nu are dreptul la recuperarea pagubei persoana care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie, sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Instanţa a apreciat că împrejurarea că o atare condiţie subzistă totuşi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F. nu impune aplicarea normei de drept internaţionale la cazul dedus judecăţii.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii cu ignorarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Potrivit regulii instituită în Constituţie în caz de neconcordanţă dintre legea internă şi legea internaţională, are prioritate aceasta din urmă, cu excepţia cazului în care legea internă sau Constituţia conţin dispoziţii mai favorabile, situaţie întrunită în cazul dedus judecăţii.
S-a făcut astfel aplicarea dispoziţiilor generale care reglementează răspunderea Statului Român pentru prejudicii create prin erori judiciare [(art. 52 alin. (3) Constituţie)] pe de o parte şi, respectiv, dreptul la reparaţie pentru orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenţii în condiţiile contrare Convenţiei europene [(art. 5 alin. 5 din C.A.D.O.L.F.)], reparaţie şi răspundere reglementate de art. 504 C. proc. pen.).
S-a reţinut cât priveşte determinarea cuantumului despăgubirilor, cuvenite în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie că această operaţie presupune o doză de aproximare în raport de unele criterii ce ţin de consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic sau psihic, de importanţa valorilor sociale lezate, de măsura în care acestuia i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În raport de definiţia stabilită în literatura juridică daunelor morale, ca fiind despăgubiri cuvenite pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană (existenţa fizică şi socială), s-a apreciat că privarea de libertate a reclamantei prin arestarea acesteia, în perioada 21 octombrie 1994 – 8 octombrie 2004, în baza sentinţei penale nr. 77/1995 a Tribunalului Prahova, sentinţă ulterior desfiinţată, s-a cauzat petentei o vătămare prin atingerea adusă unui drept fundamental, durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură fiind de natură a fi reparate şi impunând o atare reparaţie.
Instanţa a apreciat ca fiind suficientă pentru această reparaţie acordarea sumei de 1000 euro având în vedere explicaţiile date de petentă în cererea de apel în sensul că la data arestării era o femeie simplă, fără pretenţii materiale sau profesionale deosebite. S-a mai avut în vedere că reclamanta prin atitudinea sa a indus în eroare organele judiciare prezentând în detaliu o altă situaţie de fapt decât cea petrecută în realitate, pentru evitarea condamnării adevăratului vinovat care era fiul său. Declaraţiile inculpatei nu pot fi interpretate că au fost date prin constrângerea acesteia deoarece ele conţin descrieri ce abundă în amănunte.
S-a mai avut în vedere atitudinea reclamantei în cursul judecăţii, oscilantă şi ambiguă, ea solicitând în procesul penal a se avea în vedere, la dozarea pedepsei, provocarea care i-a făcut-o constant victima, între cele două fiind relaţii tensionate de notorietate, pe durata a 20 de ani de convieţuire.
2.3. Recursurile:
Împotriva deciziei nr. 166/2009 au declarat recurs reclamanta D.(V.)V. şi pârâţii M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Prahova.
În recursul său reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9, C. proc. civ.
S-a criticat soluţia instanţei de apel pentru următoarele aspecte de fapt.
Instanţa civilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., a procedat la o reexaminare a cauzei penale cu încălcarea competenţei instanţei penale prevăzută de art. 401 C. proc. pen. şi a autorităţii de lucru judecat.
S-a nesocotit astfel dreptul la un proces echitabil conform dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.
S-a reproşat că s-au avut în vedere considerente străine de natura cauzei şi s-a refuzat aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
S-a invocat drept criteriu obiectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. 61 C. pen., în raport de care cuantumul maxim de amendă în favoarea statului este de 500 lei/zi. Această sumă a susţinut recurenta, ar trebui să fie avută în vedere ca minim de la care se porneşte şi care poate fi corectată prin mărirea sumei având în vedere elementele subiective care ţin de persoana condamnatului pe nedrept.
Recurenta a arătat că din punctul de vedere al acestui element obiectiv ar urma ca suma de la care se pleacă în stabilirea despăgubirilor să fie de minim 1.825.000 lei (365 x 500/zi x 10 ani).
Alt element care concură la stabilirea sumei este şi cel de natură jurisprudenţială. Or, sub acest aspect nu s-au mai întâlnit hotărâri care să stabilească o valoare de 0,27 €/zi, cât înseamnă 1000 € (sumă stabilită pentru 3637 zile de deţinere ilegală).
S-a mai arătat că în raport de prima hotărâre pronunţată în fond, apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac faţă de situaţia ce i s-a stabilit prin hotărârea atacată.
Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti
Criticile s-au referit la nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor pentru următoarele aspecte:
Art. 504 C. proc. pen., trebuie examinat prin prisma art. 3 Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F. care circumscrie răspunderea statului condiţiei ca eroarea judiciară produsă să excludă culpa în tot sau în parte a celui care a suferit din cauza erorii produse, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Reclamanta, cu bună ştiinţă a indus în eroare organele de cercetare penală şi instanţa de judecată, luând asupra ei fapta despre care ştia că este comisă de fiul ei.
S-a mai arătat că reclamanta nu a făcut o simplă recunoaştere ci a prezentat cu lux de amănunte toate elementele care au condus la condamnarea ei. Revenirea reclamantei asupra declaraţiei în faţa instanţei, în lipsa unor elemente concrete cu eventuala probare a temerii insuflate de organele de urmărire penală, cum a pretins, nefiind de natură să circumstanţieze vinovăţia sa la implicarea aflării adevărului.
Ca urmare s-a solicitat admiterea recursului cu consecinţa respingerii acţiunii.
În recursul S.R. s-a criticat decizia pentru faptul că analiza aplicării art. 504 C. proc. pen., nu s-a făcut prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F., astfel că aceste din urmă dispoziţii în mod greşit au fost înlăturate în considerarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Aceasta deoarece art. 20 alin. (2) vizează strict drepturile fundamentale ale omului, ori dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru o condamnare la care a fost supusă datorită propriei culpe, nu este un drept fundamental ocrotit de Constituţie.
2.4. Analiza instanţei de recurs
Recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Critica referitoare la faptul că instanţa „cu ignorarea art. 504 C. proc. pen., a procedat la o reexaminare a cauzei penale” este nefondată.
Instanţa de apel a constatat aplicabil art. 504 C. proc. pen., deci nu a ignorat aceste dispoziţii care legitimează pe cel vătămat printr-o arestare sau condamnate ilegală la despăgubiri civile.
În stabilirea cuantumului despăgubirilor, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, instanţa a făcut aprecieri cântărind împrejurările care au condus la crearea pagubei şi în acest context, s-a apreciat în mod inevitabil şi poziţia avută de inculpată în procesul penal.
O atare examinare, care priveşte strict conduita inculpatei în raport de administrarea justiţiei, într-o cauză penală, nu înseamnă reexaminarea cauzei penale în sine şi, prin aceasta, încălcarea regulilor generale de competenţă materială.
Instanţa civilă nu a făcut şi nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereţinând o altă concluzie decât cea desprinsă din hotărârile penale pronunţate în privinţa inculpatei (reclamanta din prezenta cauză) hotărârea de condamnare (nr. 77/1995) şi, respectiv, hotărârea de achitare ca urmare a revizuirii cauzei (nr. 215/2005).
Ca atare nici critica referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat nu este fondată.
Faptul că instanţa de apel a apreciat ca importantă, pentru determinarea întinderii despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru condamnarea sa ilegală, atitudinea acesteia pe parcursul procesului penal, element specific şi determinant în cauză, precum şi considerentele în stabilirea cuantumului despăgubirilor bazate pe culpa inculpatei în a-şi asuma responsabilitatea crimei deşi ştia că fapta fusese comisă de altă persoană, sunt elemente care nu pot fi considerate străine cauzei, din contră, ele reprezentând aspecte specifice ale acestui caz de condamnare ilegală.
Ca urmare, stabilirea unei culpe minime în atitudinea reclamantei, de ascundere a adevărului chiar şi având justificarea protecţiei pe care o mamă a făcut-o pentru fiul său, nu înseamnă înfrângerea autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea penală de achitare a inculpatei, întrucât culpa nu priveşte fapta penală ci pretenţiile civile.
Sub aspectele mai sus analizate se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a reţine motivele de recurs invocate şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., nu a fost explicat. Din examinarea, sub acest aspect a hotărârii atacate, se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi reţinut. Decizia este motivată în detaliu argumentele fiind logice şi pertinente.
Nu se poate reţine nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 instanţa făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., reţinând că în cauză fiind vorba de o acordare ilegală a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru paguba morală suportată este continuat şi legitimat.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor. Asimilările făcute de recurentă între cuantumul despăgubirilor civile reprezentând daune morale şi cuantumul amenzii penale stabilită de art. 61 C. proc. pen., în sensul că la calcularea daunelor morale trebuie să se plece de la o sumă minimă de 500 lei/zi, nu au suport legal, o atare asociere fiind oprită de natura juridică diferită a celor două instituţii: prima, ţinând de materia dreptului civil, iar secunda, de materia dreptului penal.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poartă numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază în raport de criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin reguli abstracte stricte, el fiind diferit pentru că se raportează la persoane (prin natură diferite) şi la circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte.
Ca urmare, aprecierea se bazează pe o judecată în echitate.
Se constată aşadar că judecând în echitate, Curtea de apel, pentru motivele arătate, logice şi bazate pe circumstanţele personale ale recurentei, şi cele de caz, a făcut o corectă apreciere cu privire la suma considerată a oferi o reparaţie completă pentru impactul psihic suferit de reclamantă prin atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei acesteia.
Nu se poate reţine nici critica potrivit căreia în propria sa cale de atac reclamantei i s-ar fi înrăutăţit situaţia.
Se constată că prin hotărârea atacată cu apel de către reclamantă (sentinţa civilă nr. 272 din 30 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova) s-a respins acţiunea, şi ca urmare în propria ei cale de atac, apelul, s-a creat pentru reclamantă o îmbunătăţire a situaţiei ei procesuale prin aceea că admiţându-i-se apelul, s-a schimbat în tot sentinţa atacată şi i s-au admis în parte pretenţiile.
Nici criticile formulate prin recursurile pârâţilor, S.R. prin M.F.P. şi respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.
Neîntemeiate sunt şi recursurile formulate de pârâţi, ele urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed.
Instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., considerând în mod întemeiat că în cauză se aplică cu precădere dispoziţiile din legea internă (Codul de procedură penală) şi nu cele din reglementările internaţionale incidente (art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. individuale) câtă vreme legea internă este mai favorabilă decât legea internaţională.
Prin această aplicare s-a dat curs regulilor prevăzute de Codul penal cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, reguli de care în mod corect a ţinut cont şi instanţa civilă care în soluţionarea pretenţiilor civile ale reclamantei, a aplicat dispoziţiile legii penale invocată în susţinerea pretenţiilor formulate de aceasta.
Nu poate fi primită nici critica exprimată prin recursul Parchetului referitor la natura dreptului protejat, dreptul reclamantei de a fi despăgubită, care nu ar impune preeminenţa legii interne mai favorabile, conform regulii exprimate de Constituţie în art. 20 alin. (2) şi art. 15 alin. (2).
În cauză, ca urmare a pretenţiilor formulate de reclamantă, analiza poartă în mod complex şi în principal asupra drepturilor fundamentale încălcate prin condamnarea ilegală. Dreptul la despăgubiri este examinat, din această perspectivă, ca drept fundamental (dreptul de a fi despăgubit în caz de condamnare ilegală), garantat în mod egal de Constituţie, Codul de procedură penală şi C.A.D.O.L.F. şi nu din perspectiva singulară a unui simplu drept de creanţă (în pretenţii) care este garantat prin liberul acces la justiţie, potrivit normelor procesuale în materie.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele mai sus arătate, constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru a reţine motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au respins, ca nefondate, recursurile împotriva deciziei nr. 166/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, cu consecinţa păstrării acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.(V.)V. şi de pârâţii M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei civile nr. 166 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4982/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5008/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
