ICCJ. Decizia nr. 5014/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5014/2010
Dosar nr. 42104/3/2008
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 noiembrie 2008, la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul G.V. a chemat în judecată pârâta P.M. Bucureşti, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiei motivate, prin care să propună acordarea de masuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea actuală de piaţă, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a dobândit imobilul-construcţie situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu compus din trei camere şi dependinţe de la întreprinderea pentru construirea şi vânzarea locuinţelor Bucureşti în baza contractului de construire nr. 2689/1976. Ulterior, C.E.C.P.S. 1 Bucureşti a emis pe numele acestuia titlul de proprietate nr. 2862 din 22 august 1979.
A arătat reclamantul, că acest imobil a fost preluat în mod abuziv de către stat, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974 în baza Deciziei de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B., motivat de plecarea definitivă din România, acesta primind despăgubiri pentru imobilul menţionat, în valoare de 114.095 lei la data preluării.
Prin notificarea înregistrată la P.M. Bucureşti sub nr. 1260 din 13 august 2001, în dosarul nr. 15686 din 27 august 2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului sus menţionat, în starea în care se afla la data cererii de restituire şi liber de orice sarcini, în conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificată, evaluând apartamentul la suma de 100.000 DOLARI S.U.A. în echivalentul lei la data depunerii notificării.
Prin sentinţa civilă nr. 585 din 27 aprilie 2009, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea aşa cum a fost precizată, formulată de reclamantul G.V., s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul, apartament nr. 18 situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, compus din trei camere şi dependinţe; s-a dispus restituirea în echivalent, prin acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferenţa dintre suma primită de 114.095 lei la data preluării, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 şi valoarea de piaţă a locuinţei de mai sus, stabilită potrivit standardelor de evaluare; s-a respins, ca nedovedită, cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat restituirea în echivalent a imobilului, apartament nr. 18, situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, în calitate de persoană îndreptăţită, respectiv, proprietar al apartamentului.
Sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, s-a apreciat că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată (notificarea va cuprinde printre altele, elementele de identificare ale bunului imobil solicitat), precum şi în conformitate cu art. 23 al legii (actele doveditoare ale dreptului de proprietate).
Potrivit Hotărârii nr. 250 din 07 martie 2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înţelege orice act juridic translativ de proprietate, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, proces verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective.
În acest sens, cu contractul de construire nr. 2689/9/1976 reclamantul a dovedit că a dobândit imobilul-construcţie situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu compus din trei camere şi dependinţe, de la întreprinderea pentru construirea şi vânzarea locuinţelor Bucureşti, iar ulterior, C. E.C.P.S. 1 a emis pe numele acestuia titlul de proprietate nr. 2862 din 22 august 1979.
Acest imobil, aşa cum rezultă din adresa nr. 598 din 227 ianuarie 2003 emisă de SC H.N. SA, a fost înstrăinat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 numiţilor P.M. şi P.L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 617/19464 din 14 octombrie 1996.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, a declarat apel pârâta P.M. Bucureşti.
Prin decizia aula nr. 26/ A din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanta-pârâtă P.M. Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Apartamentul în cauză a fost preluat în mod abuziv de către stat prin decizia de preluare nr. 2288/1987 a fostului C. P.M. Bucureşti, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, având în vedere plecarea definitivă din ţară a proprietarului reclamant, iar despăgubirile stabilite la data preluării, nu au reprezentat o justă despăgubire, în sensul legii.
Conform Hotărârii nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de Aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în aplicarea art. 1 din această lege, s-a stabilit că în ceea ce priveşte Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă, atât în cazul trecerii imobilului fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancţiune, pentru cei care au plecat fraudulos din ţară, sau care nu s-au mai înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi în cazul în care, persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu, locuinţa sa către stat.
Hotărârea nr. 250/2007 a stabilit, ca şi recomandare de soluţionare a cererii, în ipoteza în care locuinţa a fost înstrăinată legal către o terţă persoană, că se vor acorda persoanei îndreptăţite, celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat urmează a se acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motive de recurs pârâtul M.B. prin PG.
Criticile formulate prin motivele de recurs şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., vizează în esenţă, următoarele aspecte:
În mod greşit instanţa de apel a respins, ca nefundat, apelul declarat, întrucât, la data plecării definitive din ţară a reclamantului era în vigoare Decretul nr. 223/1974, act normativ mediatizat, în cunoştinţa acestuia, care a achiesat la prevederile privind plata contravalorii apartamentului, acesta acceptând despăgubirile aferente oferite de statul român.
Astfel, prin decizia de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B., emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, a trecut în proprietatea statului imobilul în litigiu, cu plata unor despăgubiri în valoare de 114.095 lei, încasate de reclamant.
Decretul nr. 223/1974 era în vigoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului şi cum s-au primit despăgubiri pentru acesta, se consideră că preluarea s-a făcut cu titlu, astfel încât, imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, republicată.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed.
Pârâtul M.B. prin P.G. a declarat recurs susţinând, în esenţă, că la data plecării definitive din ţară a reclamantului era în vigoare Decretul nr. 223/1974, acesta achiesând la prevederile decretului şi acceptând despăgubirile aferente imobilului preluat în proprietatea statului prin decizia de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B.
Criticile astfel formulate de recurentul-pârât nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.
Din dezvoltarea acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
În acest context, instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii materiale incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma motivarea instanţei de apel, cu consecinţa respingerii recursului.
Astfel, susţinerea recurentului-pârât că, întrucât la momentul exproprierii s-au primit despăgubiri, înseamnă că preluarea s-a făcut cu titlu, astfel încât, imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, nu poate fi primită, câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada de referinţă a legii, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică.
Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor, care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, determinat de faptul că a fost preluat în mod abuziv de către stat, în condiţiile Decretului nr. 223/1974, în baza deciziei de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987, urmare plecării definitive din ţară a reclamantului.
În aplicarea art. 1 din această lege, prin Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că în ceea ce priveşte Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, urmează a se considera că preluarea în baza acestuia a fost abuzivă, astfel de imobile făcând obiectul Legii nr. 10/2001, republicată.
Sub acest aspect, instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii speciale de reparaţie, la speţă, nefiind întrunite astfel, cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., consecinţa respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 26/ A din 14 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 5008/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 503/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
---|