ICCJ. Decizia nr. 5124/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5124/2010
Dosar nr. 4513/1/2002
Şedinţa publică din 11 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 617/ PI din 25 septembrie 2001, Tribunalul Timiş a admis excepţia formulată de către pârâtul M.A.N., a constatat prescris dreptul la acţiune în sens material al reclamantului V.D., împotriva pârâţilor S.V.A., C.M. şi M.A.N.
A respins cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 C. proc. civ. formulate de pârâţii S.V.A., C.M. şi M.A.N.
Ca să pronunţe această hotărâre a reţinut că potrivit art. 3 şi urm. din Decretul nr. 167/1958, cererea reclamantului este prescrisă, iar termenul a început să curgă din momentul când reclamantul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea. Astfel, s-a reţinut ca un fapt de notorietate, evenimentele petrecute în timpul Revoluţiei din 1989, atât din ţară cât şi de la Timişoara, iar pe de altă parte, reclamantul şi-a cunoscut prejudiciul atunci când a suferit paguba şi astfel avea posibilitatea, fie să acţioneze direct printr-o acţiune civilă în faţa instanţelor de judecată, fie a se constitui parte civilă în procesul penal, aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, unde apar numeroase persoane fizice ce s-au constituit ca părţi civile, urmare a evenimentelor tragice din timpul revoluţiei din decembrie 1989.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul iar prin Decizia civilă nr. 34 din 12 martie 2002 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa apelată şi rejudecând în fond s-a admis în parte acţiunea reclamantului fiind obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamantei suma de 89.737.675 lei reprezentând 60.000.000 lei daune morale şi 29.737.675 lei despăgubiri materiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Astfel, prin decizia penală nr. 9 din 15 iulie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, S.V.A. şi C.M. au fost condamnaţi la închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi tentativă de omor deosebit de grav reţinându-se că punând în executare ordinul de reprimare a manifestanţilor - prin preluarea comenzii trupelor de garnizoană, înarmarea lor cu muniţie de război, scoaterea lor pe străzi împreună cu tehnica grea de luptă şi transmiterea ordinului de deschidere a focului - inculpaţii au prevăzut rezultatul produs, rezultat pe care dacă nu l-au dorit l-au acceptat.
S-a mai reţinut prin aceeaşi hotărâre că prin întreaga activitate desfăşurată la Timişoara inculpaţii au arătat voinţa de a acţiona.
Cu privire la excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare se constată că reglementarea prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită este făcută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevăzându-se că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită se naşte chiar în momentul în care se comite fapta, totuşi dreptul la acţiune se naşte ulterior, prescripţia extinctivă începând să curgă la unul sau altul din cele două momente prevăzute de lege.
În speţa de faţă, deşi evenimentul s-a produs în decembrie 1989, vinovăţia pârâţilor a fost stabilită definitiv, cu autoritate de lucru judecat, abia la 15 iulie 1999 prin menţionata hotărâre judecătorească astfel că excepţia prescripţiei va fi respinsă.
Reclamantul participând la evenimentele din 1989 are dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de către pârâţi prin întâmpinare va fi respinsă.
Nu va fi primită nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.N. întrucât generalii S. şi C. au comandat operaţiunile din Timişoara în calitate de angajaţi ai pârâtei M.A.N.
Soluţionând excepţiile, urmează să fie analizată pricina pe fond.
Din probele administrate în cauză şi declaraţiile martorilor C.A. şi G.C. rezultă că reclamantul urmare a faptului că a fost împuşcat în antebraţul stâng, a fost internat timp de 25 de zile, iar cheltuielile pentru refacerea sănătăţii constând în medicamente, şedinţe de fizioterapie etc, s-au ridicat la suma de 10.500 lei în anul 1990.
Aplicând acestei sume indicele de inflaţie comunicat instanţei de I.N.S. - D.G.S. Timiş şi anume 174.927,5% rezultă că despăgubirile materiale dovedite de către reclamant sunt în sumă de 29.737.675 lei.
Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciul, obligă, pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Din prevederile legale menţionate mai sus rezultă că pentru angajarea răspunderii delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
Existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţiei celor care au cauzat prejudiciu.
În cauza de faţă s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor enunţate, în sensul că, prin cercetarea penală s-a stabilit cu putere de lucru judecat săvârşirea cu vinovăţie a faptelor de pârâţii S. şi C., constând din ordinul de a se deschide foc cu muniţie de război împotriva manifestanţilor, din rândul cărora făcea parte şi reclamantul şi căruia i s-au produs suferinţe fizice şi psihice.
Cum reclamantul a dovedit existenţa prejudiciul material doar pentru suma de 29.737.675 lei, instanţa va admite în parte acţiunea şi va obliga în solidar pârâţii la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri civile.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.A. . şi S.V.A., solicitându-se modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel pârâtul M.A.N. a criticat hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii, în ce priveşte instituţia prescripţiei extinctive.
Se susţine în această idee că acţiunea reclamantului este tardiv introdusă şi dreptul la acţiune în sens material este prescris atât pentru daunele materiale solicitate cât şi pentru daunele morale.
În acest sens se invocă dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 susţinându-se că precizarea dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuie să cunoască atât paguba cât şi pe cel ce răspunde de ea.
Or, reclamantul a cunoscut paguba şi că a existat un comandament unic de represiune în Timişoara încă din 1989 - 1996, existenţa lui fiind de notorietate. Ca atare, susţine recurentul, termenul de prescripţie a început să curgă de la acel moment neoperând nici una din cauzele de întrerupere sau suspendare a prescripţiei extinctive.
O altă critică vizează neîndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală, câtă vreme vinovăţia este una din condiţiile acesteia ce trebuie probată în cadrul procesual civil în temeiul art. 998 C. civ.
În acest sens sunt invocate dispoziţiile art. 14 şi 15 - 19 alin. (4) C. proc. pen.
Se mai susţine că nu s-a făcut dovada existenţei legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
O altă critică vizează faptul că hotărârea atacată nu respectă nici condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul.
Se susţine că nu s-a probat faptul că, cheltuielile pentru refacerea sănătăţii au fost suportate de reclamant şi că potrivit art. 2 din Legea nr. 3/1978 fiind asigurarea sănătăţii populaţiei în vigoare până în 1998, „statul asigură întregii populaţii asistenţă medicală gratuită", aceasta cu atât mai mult, (susţine recurentul), cu cât „revoluţionarii" în condiţiile art. 42 din Legea nr. 42/1990 beneficiau de tratamente şi consultaţii gratuite la spitale şi policlinici aparţinând Ministerului Sănătăţii şi M.A.N., fiind şi beneficiarii unor sume de bani acordate prin Asociaţiile de revoluţionari, Consiliul local şi Guvernul României din fondul „Libertatea" instituit prin Decretul - Lege nr. 124/1990.
În ce priveşte daunele morale se susţine că nu există nici un fel de criterii legale pentru aprecierea acestora, nefiind nici dovedite.
Recurentul S.V.A. a criticat hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte pentru nelegalitatea ei.
Astfel recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi este dată cu încălcarea legii în condiţiile în care este incidenţă prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Or, susţine recurentul promovarea acţiunii la 25 ianuarie 2001 s-a făcut după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
În ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive invocată de ambii recurenţi, sunt de reţinut următoarele:
Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 reglementează situaţia în care prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, fiind vorba de acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi de „alte cazuri asimilate".
Este vorba, deci, de separarea momentului naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită (delict civil) de momentul în care se naşte dreptul la acţiune, deci implicit de momentul în care începe să curgă prescripţia extinctivă.
Într-adevăr dreptul subiectiv la repararea pagubei suferite se naşte în momentul în care se comite fapta ilicită, iar dreptul la acţiune - de care este legată prescripţia extinctivă numai din momentul în care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea ori din care, deşi nu cunoştea trebuia să cunoască şi autorul faptei respective.
Momentul în care se comite fapta ilicită, este un moment obiectiv şi totuşi pentru începerea curgerii prescripţiei extinctive, legiuitorul a stabilit un moment subiectiv (data când a luat sau trebuia să ia cunoştinţă de pagubă şi de autor) pornind de la necesitatea ocrotirii celui ce a suferit paguba, ca acesta să nu fie pus în situaţia că, deşi nu a luat cunoştinţă de prejudiciu, şi de autor, prescripţia să înceapă să curgă împotriva sa din momentul săvârşirii faptei ilicite respective şi - eventual - să se împlinească chiar înainte de a cunoaşte elementele necesare pentru a putea acţiona.
O altă soluţie ar fi dus la curgerea termenului de prescripţie extinctivă împotriva unei persoane, căreia i se poate reproşa că nu a ieşit din pasivitate în temeiul legii pentru a-şi ocroti dreptul său subiectiv.
Din perspectiva celor expuse excepţia prescripţiei extinctive nu este incidenţă în cauză în condiţiile în care vinovăţia pârâţilor în ce priveşte comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească abia la 15 iulie 1999, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Or, faţă de data de 15 iulie 1999 de la care începe să curgă termenul de prescripţie, acţiunea înregistrată la 25 ianuarie 2000 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, motiv pentru care susţinerile recurenţilor în ce priveşte incidenţa prescripţiei extinctive urmează a fi înlăturate.
De altfel instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi prin prisma condiţiilor răspunderii civile delictuale, îndeplinite în cauză, atât sub aspectul vinovăţiei cât şi a raportului de cauzalitate şi a cuantumului prejudiciului material şi a celui moral.
Nefondată este şi critica legată de nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum ci de conţinut.
Or din perspectiva dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel cuprinde atât motivarea în fapt dar şi în drept a soluţiei pronunţate, cu referire la probele administrate şi la susţinerile şi apărările formulate de părţi.
Astfel faţă de cele expuse, criticile recurenţilor sunt nefondate şi cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M.A.N. şi S.V.A. împotriva Deciziei nr. 34 din 12 martie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5103/2010. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 6023/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
