ICCJ. Decizia nr. 5138/2010. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5138/2010
Dosar nr. 9636/1/2007
Şedinţa publică din 11 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare, astfel cum a fost precizată la filele 78 - 80, contestatoarea B.D.E. a solicitat anularea Deciziei civile nr. 6539 din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în temeiul art. 318 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă s-a solicitat rejudecarea cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei civile nr. 4081 din 19 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, admiterea ei astfel cum a fost formulată cu respingerea recursului în anulare declarat împotriva Deciziei civile nr. 1275 din 14 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov.
Astfel contestatoarea a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., întrucât Decizia civilă nr. 6539 din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este rezultatul unei greşeli materiale grave, în condiţiile în care, prin Hotărârea C.E.D.O. dată în cauza B. contra României s-a statuat asupra încălcării drepturilor şi libertăţilor prin prisma art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţie şi art. 6 din Convenţie.
Contestatoarea susţine că greşeala cu caracter procedura este dată de confundarea unor elemente esenţiale legate de puterea hotărârii Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, forţa şi autoritatea acesteia în faţa instanţei naţionale.
Se mai susţine că deşi considerentele hotărârii nu sunt atacabile, totuşi este de observat că ele sunt contradictorii faţă de o hotărâre a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului.
Intimaţii s-au opus admiterii contestaţiei în anulare.
Examinând hotărârea atacată pe calea contestaţiei în anulare îu condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 6539 din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, - Dosarul nr. 14743/1/2006 s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta B.D.E. în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., împotriva Deciziei civile nr. 4081 din 19 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, reţinându-se următoarele considerente:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 septembrie 1999 la Judecătoria Braşov, L.I., L.E. şi L.M. au chemat în judecată pe pârâta D.E.B. pentru a fi obligată la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la construcţia situată în Braşov, proprietatea acesteia, solicitând totodată şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea acestora până la achitarea integrală a pretenţiilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în imobilul pe care l-au deţinut în calitate de chiriaşi au efectuat o serie de lucrări necesare şi utile, pe cheltuiala lor şi cum pârâtei i s-a retrocedat imobilul aceasta este obligată să le suporte.
La data de 22 octombrie 1999, pârâta D.E.B. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata unor despăgubiri reprezentând degradări aduse imobilului, chirie restantă pentru perioada 1 iunie 1994 - 31 decembrie 1999 şi dobânzile aferente.
Prin sentinţa civilă nr. 15282 din 27 octombrie 2000 Judecătoria Braşov a respins acţiunea formulată de reclamanţi şi cererea reconvenţională.
Tribunalul Braşov, prin Decizia civilă nr. 877 din 24 aprilie 2001, a respins apelul declarat de reclamanţi şi a admis apelul declarat de pârâtă, în sensul că a admis în parte cererea reconventională şi a obligat reclamanţii să-i plătească pârâtei suma de 74.481.748 lei cu titiu de despăgubiri.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr. 1275/ R din 14 septembrie 2001 a respins recursul declarat de reclamanţi, cu motivarea că nu au făcut dovada îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.
Prin Decizia nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva Deciziei nr. 1275/ R din 14 septembrie 2001, pe care a casat-o.
A admis recursul reclamanţilor împotriva Deciziei civile nr. 877/ A din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Braşov pe care a casat-o şi în consecinţă:
A admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea, în parte, şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 92.158.026 lei, reprezentând despăgubiri civile.
A admis recursul reclamanţilor împotriva Deciziei civile nr. 877/ A din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Braşov pe care a casat-o şi în consecinţă:
A admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea, în parte, şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 92.158.026 lei, reprezentând despăgubiri civile.
A respins apelul declarat de pârâta B.E.D. împotriva sentinţei civile nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Braşov.
La data de 11 ianuarie 2002, D.E.B. a sesizat C.E.D.O. invocând încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi o atingere a dreptului restituirii bunurilor, din cauza anulării unei hotărâri definitive în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general, încălcându-se prevederile art. 6 alin. (1) din Constituţie.
Referitor la încălcarea art. 6 alin. (1) al Convenţiei, C.E.D.O. a stabilit că anularea hotărârilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 a condus la o atingere a dreptului reclamantei la un proces echitabil.
Referitor la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea Europeană a reţinut, în esenţă, că nu a fost contestat faptul că ingerinţa în dreptul reclamantei la restituirea bunurilor sale a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, şi anume dispoziţiile C. proc. civ. ce guvernează recursul în anulare, că ingerinţa s-a datorat pentru restabilirea ordinii juridice şi că respectarea principiului securităţii raporturilor juridice se opune celui că deciziile Justiţiei investite cu autoritate de lucru judecat sunt repuse pe rol din cauza singurului fapt că există două puncte de vedere asupra subiectului.
C.E.D.O. a apreciat că a fost încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Referitor la celelalte încălcări invocate Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta s-a considerat victimă a „numeroase injustiţii" care au constituit tot atâtea atingeri la dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă, la respectarea vieţii de familie, la un recurs efectiv, la libertatea de circulaţie şi la interdicţia abuzului de drept, garantate de art. 2, 5, 8, 13 şi 17 ale Convenţiei şi art. 2 al Protocolului nr. 4.
Ţinând cont de totalitatea elementelor în posesia sa şi în măsura în care este competentă, Curtea nu a constatat nici un aspect de încălcare a acestor drepturi şi libertăţi garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale, reţinând că această parte a plângerii este în mod evident nefondată.
Referitor la aplicarea art. 41 al Convenţiei.
Reclamanta a solicitat cu titlu de prejudiciu material, suma de 40.750 euro, pentru chiriile de care a fost privată între 1 iunie 1994 şi 31 martie 2000.
A cerut de asemenea 586 euro pentru degradarea imobilului de către soţii L. şi 10.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral pe care l-a suferit ca urmare a imposibilităţii de utilizare a imobilului său şi a suferinţei pe care i-ar fi dat-o hotărârea Curţii Supreme de Justiţie,, care a şters mulţi ani de proceduri juridice.
Curtea a constatat că declarantei i-a fost plătită suma invocată prin hotărârea din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Braşov şi că aceasta este şi astăzi în posesia sa, că în ciuda unei proceduri silite care este în curs, reclamanta nu a plătit soţilor L. daunele întârzieri la care a fost condamnată prin hotărârea din 19 noiembrie 2002 de Curtea Supremă de Justiţie.
Prin urmare, a apreciat că nici o sumă nu va fi acordată reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a articolelor 6 alin. (1) al Convenţiei şi art. 1 al Protocolului nr. 1.
Fiind vorba de o reparaţie a unui prejudiciu moral, Curtea a apreciat că reclamanta a suferit o nedreptate morală ce nu poate fi negată datorită anulării creanţei sale ca şi a condamnării sale la daune interese.
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, poate fi cerută dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Prin urmare, revizuirea în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., este admisibilă dacă consecinţele grave ale încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.
Încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale trebuie constatată printr-o hotărâre a C.E.D.O.
În cauză, Curtea Europeană nu a constatat nici o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale datorate unei hotărâri judecătoreşti.
Cauza vătămărilor morale ale revizuentei s-a datorat unei căi extraordinare de atac, recursul în anulare, şi nu hotărârii instanţei supreme.
Acordarea despăgubirilor morale într-un cuantum de 2.000 euro, s-a făcut tocmai în considerarea faptului că revizuenta a suferit o nedreptate morală ce nu poate fi negată datorită anulării creanţei sale şi la plata de daune interese, astfel încât a avut loc remedierea consecinţelor hotărârii Curţii Supreme de Justiţie.
Nefiind îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 322 alin. (1) pct. 9 teza finală, cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.
Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare în temeiul art. 318 C. proc. civ. susţinându-se existenţa unei greşeli materiale grave prin confundarea unor elemente esenţiale.
Fată de calea de atac a contestaţiei în anulare specială înaintată de contestatoare sunt de reţinut următoarele aspecte, pentru care urmează a fi respinsă contestaţia în anulare.
Contestaţia în anulare specială prevăzută de art. 318 C. proc. civ. este o cale extraordinară de atac, de retractare ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de textul legal sus evocat, şi numai împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs.
Obiectul contestaţiei în anulare specială ii constituie în prezent doar o singură categorie de hotărâri, si anume hotărârile pronunţate de instanţele de recurs.
Prin urmare, dispoziţiile legale sus evocate vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de recurs, cu prilejul exercitării controlului judiciar.
Cum dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., au caracter imperativ, instituind o limitare a obiectului contestaţiei la posibilitatea atacării doar a hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs, contestaţia în anulare formulată de contestatoare este nefondată.
Astfel hotarirea atacată de contestatoare în temeiul art. 318 C. proc. civ., este dată în calea extraordinara de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. si nu in calea de atac a recursului,nefiind astfel susceptibila de a fi atacata cu contestaţie in anulare in temeiul art 318 C. proc. civ.
Este real ca la data soluţionării revizuirii întemeiată pe art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Hotărârea Comisiei Europene pentru Drepturile Omului pronunţată în cauza B. contra României nu fusese publicată în M. Of. (nefiind de altfel nici în momentul de faţă publicată în M. Of.) insa acest aspect nu poate constitui obiect al examinării şi analizei în cauza de faţă, în condiţiile în care hotărârea dată în revizuire nu se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare specială.
Din perspectiva celor expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 C. proc. civ., ce limitează obiectul contestaţiei în anulare specială doar la hotărârile instanţelor de recurs, urmează a se respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligată contestatoarea la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B.D.E. împotriva Deciziei civile nr. 6539 din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5171/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5105/2010. Civil. Acţiune în contrafacere.... → |
|---|
