ICCJ. Decizia nr. 5309/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 3 decembrie 2008, reclamantele R.M. și G.D. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul Municipiul Constanța să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2000 m.p. situat în Constanța, str. D.G.M. nr. 33.
în motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor, G.H., a dobândit în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2881 din 29 octombrie 1947, de la Statul Român, imobil menționat, alcătuit din construcție și teren în suprafață de 2400 m.p.
Prin Sentința penală 185 din 16 iulie 1960 acesta a fost condamnat penal, dispunându-se și confiscarea averii. Prin Decizia 1366 din 30 mai 1996 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat Sentința penală nr. 185 și a achitat pe inculpați, inclusiv pe autorul reclamantelor, G.H. și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.
Au mai arătat reclamantele că, urmare a anularii hotărârii judecătorești de confiscare, pârâtul deține fără titlu imobilul și că este obligat să-l restituie celui în favoarea căruia operează prezumția de proprietate.
Prin documentația depusă de pârâtul Municipiul Constanța a fost adus la cunoștința instanței împrejurarea existenței Notificării de restituire nr. 26715 din 14 februarie 2008, cu referire la același imobil.
Prin Sentința civilă nr. 338 din 17 martie 2009 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost definit de art. 2, cuprinde absolut toate ipotezele în care un bun ar fi trecut în proprietatea Statului în perioada de referință și, cum imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantele trebuia să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele R.M. și G.D.
Prin Decizia civilă nr. 214/C din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța.
în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, de regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, se aplică tuturor situațiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului "specialia generalibus derogant", nu exclude însă, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, pentru că, așa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanța este datoare sa verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, situație care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.
în speță, autorul reclamantelor, dl. G.H., a dobândit imobilul din Constanța, str. D.G.M. nr. 33, compus din teren în suprafață de 2400 mp prin cumpărare de la Statul Român cu actul autentificat sub nr. 2881 din 29 octombrie 1947. Bunul a fost preluat de Stat prin confiscare, în baza Sentinței penale nr. 185 din 16 iulie 1960, sentință în temeiul căreia proprietarul a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale. Măsura confiscării a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei nr. 974/1960 prin care bunul a fost trecut în administrarea ILL Constanța, ulterior ICRAL Constanța, conform Adresei nr. 51424 din 14 august 2008 a Primăriei Constanța - fila 30 dosar fond.
în anul 1996, ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, autorul reclamantelor, dl. G.H., a fost achitat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin Decizia nr. 1366 din 30 mai 1996 pronunțată de Curtea Supremă de justiție, instanța supremă dispunând, prin aceeași hotărâre, înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii.
După pronunțarea hotărârii de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii, deci după anul 1996, este real că succesorii autorului nu au promovat nici o acțiune separată, fie de revendicare a bunurilor confiscate de la autorul lor, fie o cerere de întoarcere a executării și că numai în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, o parte dintre succesibilii, respectiv dl. G.G. și dl. G.H., au încercat să obțină retrocedarea bunului prin notificarea trimisă Primăriei Constanța. Succesorii d-lui G.H. aveau deja "un bun" sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, anterior adoptării Legii nr. 10/2001.
Constatarea instanței supreme prin Decizia nr. 1366 din 30 mai 1996, că autorul reclamantelor nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii politice de uneltire contra ordinii sociale și dispoziția de înlăturare a pedepsei confiscării averii a avut ca efect direct desființarea titlului pe care Statul Român l-a dobândit asupra bunului prin confiscare. în aceste condiții, chiar dacă prin Decizia nr. 1366/1996 Curtea Supremă de Justiție nu a stabilit în mod expres redobândirea de către inculpatul achitat a dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării, înlăturarea tuturor efectelor condamnării, echivalează cu o recunoaștere a dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse confiscării și are ca efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, deposedat abuziv. Instanța a reținut și că această constatare a ilegalității confiscării nu a fost infirmată de nici o altă instanță, dreptul redobândit prin această Decizie nr. 1366/1996 nefiind revocabil, contestat sau infirmat până astăzi.
După pronunțarea hotărârii de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii, respectiv după 1996, moștenitorii d-lui G.H. aveau cel puțin o speranță legitimă de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a desființării titlului Statului, iar cadrul legal al procesului de retrocedare era dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 și 481 C. civ.
împrejurarea că ulterior legiuitorul a dorit să repare greșelile săvârșite de autoritățile române în perioada regimului socialist prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și că au fost incluse în această lege și situațiile de confiscare a averii ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, astfel cum se menționează în art. 2 alin. (1) lit. b) din Lege, nu prezintă relevanță în speța de față, câtă vreme, la data apariției acestei legi, prin efectele Deciziei nr. 1366/1996, reclamanții beneficiau deja de "un bun" sau cel puțin de "o speranță legitimă".
Când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. I și poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv acțiunile de drept comun, cum este acțiunea în revendicare.
Reținând că situației de fapt a imobilului în litigiu i se aplică numai normele reglementate prin Legea nr. 10/2001 și că acțiunea pornită de reclamante pentru recuperarea bunului poate urma numai procedura acestei legi, acțiunea în revendicare fiind inadmisibilă, tribunalul a pronunțat o soluție greșită care le-a încălcat reclamantelor dreptul de acces la o instanță judecătorească, drept reglementat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Tribunalul nu a explicat în ce măsură reclamantele mai puteau obține o reparație în temeiul legii speciale câtă vreme Dispoziția de restituire nr. 3782 din 31 iulie 2007 emisă de Primarul Municipiului Constanța în favoarea reclamantei R.M. a fost revocată prin Dispoziția nr. 7154 din 13 decembrie 2007, emisă de același primar, iar procedura pornită în instanță de către reclamanta R.M. pentru anularea acestei din urmă dispoziții nu a fost încă finalizată și nu există nici o garanție în ceea ce privește rezultatul acestei proceduri.
Prin urmare, instanța constată că, deși reclamantele se prevalează în această acțiune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, prin trimiterea lor la o procedură care nu este sigur că le oferă posibilitatea reclamantelor de a-și vedea recuperat bunul, Tribunalul le-a încălcat dreptul de acces la justiție, drept care nu poate fi reparat decât prin admiterea apelului reclamantelor.
împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Municipiul Constanța, prin Primar, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestora s-a arătat că prima instanță de fond a aplicat corect legea, deoarece reclamanții au păstrat proprietatea asupra imobilului, aspect care reiese din contractul de vânzare-cumpărare nr. 7214/1973 din care rezultă că G.G. și G.V. au vândut 400 mp din terenul în litigiu. Din contract rezultă că terenul nu a trecut niciodată la Stat, iar măsura confiscării nu a fost pusă în executare.
Profitând de identitatea de nume a autorului său cu unul dintre moștenitorii lui G.G., care nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, R.M. a obținut o dispoziție de retrocedare a imobilului, dispoziție care a fost anulată.
Reclamanții nu au fost împiedicați să folosească procedurile Legii nr. 10/2001, alte persoane intrând în proprietate prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin contracte de vânzare-cumpărare, astfel încât admiterea parcursului judiciar întemeiat pe dispozițiile dreptului comun ar periclita securitatea circuitului civil.
Pentru aceste considerente se apreciază de către recurent că instanța de apel a socotit greșit că instanța de fond ar fi încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, distincțiile fiind clar făcute de chiar înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008.
Deoarece prin motivele de recurs se invocă înstrăinarea terenului către alte persoane, prin contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 10/2001, înalta Curte a dispus dovedirea acestui aspect, considerându-l concludent pentru determinarea calității procesuale pasive, însă probele administrate în recurs nu au dovedit existența unei înstrăinări a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit Deciziei penale nr. 1366/1996 a Curții Supreme de Justiție, a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii inculpaților, printre care a fost enumerat și G.H., fără însă a se menționa componența averii confiscate.
Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2881 din 29 octombrie 1947, autorul reclamantelor, dl. G.H., a dobândit prin cumpărare de la Statul Român imobilul alcătuit din teren loc de casă în suprafață de 2400 m.p., fără a se indica adresa poștală sau alt reper de individualizare a acestui bun imobil, în afara numărului 11 pe planul cadastral.
Față de această inadvertență, înalta Curte constată că, în analiza realizată de către ambele instanțe de fond nu este abordată continuitatea dreptului de proprietate al lui G.H. asupra imobilului în litigiu, în sensul existenței bunului în patrimoniul acestuia la momentul confiscării prin Decizia penală nr. 185 din 16 iulie 1960.
O astfel de analiză presupune în primul rând identificarea terenului printr-un raport de expertiză, care, prin suprapunerea planurilor cadastrale de la nivelul anilor 1947 - anul dobândirii bunului și 1960 - anul confiscării, să stabilească dacă există identitate de imobil între cel menționat în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2881 din 29 octombrie 1947 și cel aflat astăzi la adresa poștală din str. D.G.M. nr. 33, municipiul Constanța, iar numai în măsura în care această identitate a fost dovedită, să se analizeze dacă bunul se mai afla în patrimoniul lui G.H. la momentul confiscării.
înalta Curte observă că instanța de apel a analizat numai această a doua concordanță, făcând referire la faptul că măsura confiscării a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei nr. 974/1960 prin care bunul imobil din str. D.G.M. nr. 33 a fost trecut în administrarea ILL Constanța, ulterior ICRAL Constanța, conform Adresei nr. 51424 din 14 august 2008 a Primăriei Constanța, aflată la fila 30 a dosarului de fond.
De asemenea, nu au fost analizate aspectele referitoare la deposedarea autorului contestatorilor de acest bun, sub acest aspect susținerile părților fiind contradictorii. Astfel, recurentul municipiul Constanța invocă pe de o parte faptul că alte persoane au intrat în posesia imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte că măsura confiscării nu a fost pusă în executare, aspect ce rezultă din faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7214/1973 a fost vândută o suprafață de 400 mp din terenul în litigiu, în timp ce apărătorul reclamantelor vorbește de păstrarea posesiei imobilului de către proprietar și de moștenitorii acestuia, situație care necesită administrarea de probe suplimentare pe aspectul posesiei bunului, probe relevante în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că această lege se referă la o procedură prealabilă obligatorie numai pentru situația în care fostul proprietar a fost deposedat de bunul său, căci numai într-o astfel de situație există "unitate deținătoare" în sensul art. 21 al Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, criticile recurentului referitoare la nepunerea în executare a măsurii confiscării asupra acestui bun nu pot fi verificate în absența unei clarificări a situației de fapt, situație care nu a fost pe deplin stabilită de către instanțele de fond.
Deoarece identificarea situației de fapt nu se poate realiza numai pe baza probei cu înscrisuri, singura probă admisibilă în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, fiind menținută soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanță de fond, care va verifica identitatea de imobil dintre cel menționat în actul de proprietate nr. 2881 din 29 octombrie 1947 cu cel revendicat în prezenta cauză, situat în str. D.G.M. nr. 33 din Constanța, existența acestui bun în patrimoniul lui G.H., fiul lui V. și al N., născut la 2 august 1897, agricultor, la momentul confiscării averii, respectiv la data de 16 iulie 1960, cât și ulterior, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în raport de probele administrate, în măsura dovedirii calității procesuale active și a identificării posesiei bunului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost reanalizată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în considerarea faptului că prin Decizia penală nr. 1366/1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost înlăturată măsura confiscării averii aparținând lui G.H.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5316/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5308/2010. Civil → |
|---|
