ICCJ. Decizia nr. 5392/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5392/2010
Dosar nr. 1691/113/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Tribunalul Brăila, prin Sentinţa civilă nr. 873 din 16 noiembrie 2009, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul P.G.
S-a luat act totodată de renunţarea la judecată a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila.
În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul P.G. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila la plata sumei de 100.000 RON daune morale, precum şi la recunoaşterea vechimii în muncă în perioada 20 iunie 1986 - 13 septembrie 1987, în care a fost arestat şi încarcerat în penitenciarul Brăila pe parcursul cercetării penale pornite împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26, art. 223 alin. (2), art. 224 alin. (1), art. 208 alin. (1) (cu referire la art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 306/1981), art. 257 alin. (1) C. pen., art. 26 cu referire la art. 75 alin. (2) din Legea nr. 3/1975.
Prin Sentinţa penală nr. 63 din 6 iunie 1988 Judecătoria Făurei a constatat că reclamantul nu a comis nici o faptă penală. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului (Decizia nr. 345/1988 a Tribunalului Brăila).
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în drept pe dispoziţiile art. 504- 505 C. proc. pen. şi a solicitat despăgubiri pentru arestarea nelegală şi abuzivă pe o durată de 1 an şi 3 luni.
În conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi văzând dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. pen., Tribunalul a constatat că termenul de 18 luni, termen de prescriere a dreptului la acţiune a fost depăşit de reclamant.
S-a reţinut că dacă anterior anului 1989, când reclamantul a fost privat de libertate, nu exista posibilitatea reparării de către Stat a pagubei suferite, acesta avea posibilitatea ca după anul 1989, în raport de noile dispoziţii legale, să formuleze o acţiune în daune.
Instanţa a raportat data introducerii acţiunii, 26 iunie 2008, la termenul prevăzut de art. 506 alin. (1) C. proc. pen. şi a constatat că acţiunea reclamantului este prescrisă atât cu privire la dreptul de a solicita despăgubiri materiale şi morale, cât şi în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5053 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că persoanele îndreptăţite la despăgubiri, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, beneficiază de calcularea vechimii potrivit legii pe timpul cât au fost private de libertate.
S-a apreciat că termenul de 18 luni pentru pornirea acţiunii în daune se referă la toate modalităţile de reparare prevăzute de art. 505 C. proc. pen.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 21A din 26 ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
În motivarea soluţiei la respingere a apelului, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
Articolul 506 C. proc. civ. prevede un termen imperativ limită pentru introducerea acestor acţiuni, de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanţelor de judecată, sau a ordonanţei procurorului.
Nu au putut fi primite susţinerile apelantului cu privire la calificarea greşită a termenului de 18 luni (termen de recomandare, scopul legii fiind acela de reparare a prejudiciului în ipoteza producerii acestuia prin erori judiciare).
S-a constatat că legiuitorul a înţeles însă să limiteze această posibilitate la un termen imperativ de 18 luni, calculat corespunzător, esenţial fiind momentul naşterii dreptului la acţiune, moment de la care începe să curgă termenul legal prevăzut.
În aceste condiţii, s-a constatat că Tribunalul a apreciat corect ca fiind prescrisă acţiunea introdusă la 26 iunie 2008, în raport de data rămânerii definitive a sentinţei penale prin care s-a dispus achitarea şi de data punerii în libertate atestată prin biletul de eliberare nr. 8072 din 13 septembrie 1987.
Reclamantul a declarat în termenul legal prevăzut de lege, recurs împotriva Deciziei civile nr. 21 A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi.
Decizia atacată a fost considerată nelegală fiind dată cu greşita încălcare şi aplicare a legii.
În fapt, recurentul a arătat că cererea sa, întemeiată pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) şi art. 505 alin. (3) C. proc. pen., a fost motivat de arestarea sa ilegală pe o perioadă de 1 an, 2 luni şi 23 de zile pentru fapte pentru care Judecătoria Făurei l-a achitat, reţinând că acesta nu a săvârşit nicio faptă penală. Ca urmare, prin lipsirea de libertate i-a fost atinsă reputaţia şi i-au fost cauzate traume psihice care trebuie şi pot fi reparate prin acordarea de despăgubiri, Statul fiind răspunzător pentru acest gen de prejudicii conform art. 48 din Constituţie.
Recurentul a mai invocat Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale prin care s-a apreciat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârşite în procesele penale.
S-a criticat faptul că instanţele nu au judecat cauza pe fond pentru a constata că măsura privativă de libertate luată împotriva petentului i-a lezat acestuia onoarea şi demnitatea şi i-a întrerupt vechimea în muncă.
S-a mai invocat jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului care a considerat în mod constant în cazurile de violare a art. 5 paragraf 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (articol care se referă la privarea de libertate), cererile de acordare de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul material şi moral produs victimei pe perioada detenţiei ilegale sunt întemeiate.
S-a invocat, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Supreme care a acordat constant despăgubiri în cazul lezării valorilor fundamentale ce definesc personalitatea umană şi a stabilit că la determinarea cuantumului acestor despăgubiri să se ţină cont de consecinţele negative, suferinţele pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost vătămate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de victima privării de libertate.
Deşi recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate se pot circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care va fi executat recursul.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, având în vedere lucrările dosarului, se constată că aceasta este legală şi temeinică, pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile speţei, art. 504-506 C. proc. pen., care au fost indicate şi ca temei al acţiunii introductive de instanţă.
Instanţa de apel în mod corect a menţinut sentinţa instanţei de fond care a soluţionat cauza prin examinarea cu precădere a excepţiei prescripţiei acţiunii, invocată de pârât.
Soluţia admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a fost corect soluţionată în raport de datele speţei.
De altfel este de remarcat că în cuprinsul cererii de recurs nu se aduc critici la modul în care a fost soluţionată această excepţie. Criticile sub acest aspect, invocate în apel, au fost corect analizate de instanţa de apel şi în mod întemeiat respinse.
Critica principală (şi singulară) referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., în sensul acordării de despăgubiri pentru arestare nelegală, despăgubiri admisibile atât potrivit jurisprudenţei naţionale şi internaţionale, este lipsită de temei în raport de regula stabilită de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. potrivit cărora excepţiile se analizează cu precădere.
Constatarea că acţiunea este prescrisă, a atras în mod logic şi legal admiterea excepţiei cu consecinţa respingerii ei, fără să se mai intre în analizarea fondului cauzei, un atare demers fiind de prisos, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în raport de considerentele mai sus arătate s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5391/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5395/2010. Civil. Strămutare. Contestaţie... → |
|---|
