ICCJ. Decizia nr. 5388/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5388/2010
Dosar nr. 29482/3/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Prin acţiunea înregistrată la 25 mai 2006, reclamantul S.V.O.N. a chemat în judecată pe pârâtul B.G. pentru obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bd. N. Titulescu nr. 18, sectorul 1.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin comparare de titluri.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 10221 din 29 iunie 2006 a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1875 din 22 noiembrie 2006 a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1022 din 18 mai 2007 în majoritate a respins ca nefondat recursul recurentului pârât.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 6253 din 12 mai 2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în raport de valoarea imobilului stabilită prin expertiză la 549.729 RON şi 43.605 RON contravaloarea îmbunătăţirilor.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sesizat cu rejudecarea cauzei la 31 iulie 2008, prin Sentinţa civilă nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a admis acţiunea reclamantului S.V.O.N. împotriva pârâtului B.G. şi în contradictoriu şi cu chemaţii în garanţie SC R.V. SA, Municipiul Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA în cererea de chemare în garanţie a acestora care a fost respinsă faţă de aceste părţi.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi admisă în parte cererea împotriva acestui pârât. A fost obligat Ministerul Finanţelor să restituie pârâtului preţul actualizat al imobilului, preţ achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 103/112 din 13 noiembrie 1997 în sumă de 14.078 lei (actualizat la nivelul inflaţiei din 31 decembrie 2007).
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de daune interese reprezentând diferenţa dintre suma actualizată a preţului şi valoarea de autorizaţie actuală a unui apartament similar.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin Decizia instanţei de recurs (nr. 1022 din 18 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti) s-a constatat că singura procedură prin care reclamantul putea redobândi în natură imobilul este cea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Această decizie irevocabilă este anterioară Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii şi deci nu este influenţată de această din urmă decizie.
Ca urmare, Tribunalul a procedat la compararea de titluri fără să ia în considerare că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei împotriva aceluiaşi pârât pentru constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtului care a fost de bună-credinţă.
S-a reţinut că este preferabil titlul prezentat de reclamant, contractul de construcţie nr. 2886 din 9 din 30 decembrie 1976, însoţit de procesul-verbal de predare a imobilului din Bl. N. Titulescu nr. 18, bloc 23, scara 1, etajul 9, apartamentul 45, Sectorul 1, Bucureşti.
Preferinţa pentru titlul reclamantului s-a bazat pe următoarele aspecte:
- deposedarea abuzivă de proprietate a reclamantului, printr-o decizie necomunicată, în baza Decretului nr. 223/1974 ca urmare a părăsirii ţării;
- titlul pârâtului, contractul de vânzare-cumpărare nr. 103/112/1997 provine de la un neproprietar, Statul Român, care a intrat în posesia bunului printr-un abuz;
- viciile titlului Statului, date de precaritatea calităţii de proprietar şi împrejurările de dobândire a imobilului, nu au fost înlăturate prin retransmisie către pârât ca urmare a înstrăinării bunului în temeiul Legii nr. 112/1995;
- titlul pârâtului a cărui bună credinţă nu se mai pune în discuţie, este afectat de împrejurarea că dreptul său de a cumpăra apartamentul are ca izvor un act normativ contrar normelor internaţionale, recte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte din 1994. Actul normativ astfel calificat este Legea nr. 112/1995 care a permis vânzarea către chiriaşi la preţuri sociale a locuinţelor ce au fost preluate de Stat, în detrimentul terţilor proprietari, care beneficiau de măsuri reparatorii, al căror cuantum era plafonat fără a acoperi nici măcar valoarea bunului de la momentul intrării în vigoare a legii.
S-a apreciat astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 încalcă atât normele constituţionale privind ocrotirea proprietăţii cât şi art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ca urmare, ele nu pot conferi nici o valoare juridică în cadrul comparării de titluri, actului de vânzare-cumpărare, încheiat de chiriaş, câtă vreme legea în cauză a obturat, în ansamblul ei, orice posibilitate a foştilor proprietari care nu se încadrau în art. 2 alin. (1) de a-şi recupera bunurile, prin aceasta realizându-se practic o a doua naţionalizare.
S-a mai avut în vedere că este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă reclamantul a urmat sau nu procedura Legii nr. 112/1995 în raport de faptul că această lege nu conferă decât posibilitatea obţinerii unor despăgubiri modice şi în nici un caz nu înlătură dreptul la acţiune pe calea dreptului comun cu observarea şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi ulterior a Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Instanţa a reţinut că reclamantul a formulat o notificare (nr. 1776/2001) pentru revendicarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionată încă nici în prezent, dar că prin formularea prezentei acţiuni reclamantul are posibilitatea să redobândească efectiv proprietatea imobilului, o soluţie contrară lipsind practic de eficienţă o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, încălcând dreptul de proprietate recunoscut cu valoare de principiu şi garantat de normele interne şi internaţionale.
S-a mai observat că şi în situaţia că s-ar reţine că reclamantul are un remediu împotriva refuzului unităţii sesizate cu notificarea de a soluţiona cererea, este evident că a-i impune petentului în ipoteza de faţă (refuz de soluţionare timp de 8 ani) să solicite instanţei să fie în mod just şi echitabil despăgubit, ar constitui o obligaţie excesivă în sarcina acestuia (conform jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului cauzele Radu şi Porteanu). Aceasta în contextul în care procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, plasează aceste reglementări în conflict cu art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia europeană şi jurisprudenţa Curţii, ceea ce impune conform art. 20 alin. (2) din Constituţie aplicarea cu prioritate a Convenţiei încorporate în dreptul intern.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de pârât s-a reţinut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, incident în cauză, pentru identitate de raţiune, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
S-a apreciat că dispoziţiile citate sunt aplicabile şi în cauză pentru că deşi contractul pârâtului nu a fost desfiinţat, el este totuşi lipsit de efecte juridice prin aceea că s-a dat relevanţă titlului de proprietate al reclamantului, pârâtul fiind aşadar evins.
Având în vedere că preţul plătit de pârât pentru imobil s-a făcut venit la acelaşi fond extrabugetar după deducerea comisionului reţinut de unitatea de administrare a fondului locativ, Tribunalul a dispus ca restituirea preţului actualizat al imobilelor să se facă de Ministerul Finanţelor, numai acesta având calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie şi nu SC R.V. SA şi nici Primăria Municipiului Bucureşti.
S-a apreciat că plata unor daune interese către pârât, reprezentând contravaloarea diferenţei faţă de valoarea actuală de achiziţie a unui apartament similar, ar reprezenta o îmbogăţire fără just temei pentru pârâtul care a cumpărat apartamentul în rate, la un preţ subvenţionat, mult inferior valorii sale de circulaţie la momentul achiziţionării, beneficiind de prevederile de protecţie ale Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 669 din 15 decembrie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi de către pârâtul B.G.
Analizând criticile formulate (neaplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv schimbarea criteriilor de preferinţă, dându-se legal preferinţă titlului chiriaşului, prin Legea nr. 1/2009 care a statuat expres că în cazul apartamentelor vândute chiriaşului, imobilele nu se restituie în natură ci numai prin echivalent) Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Criteriile pentru care s-a dat preferinţă titlului reclamantului au fost apreciate drept corecte şi în completarea motivării instanţei de fond s-a mai precizat că imobilul a fost preluat de la reclamant cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 36 din Constituţia din 1965, preluare abuzivă care face a se considera că bunul nu a ieşit niciodată valabil din patrimoniul reclamantului, bunul acestuia fiind mai bine caracterizat decât bunul pârâtului.
S-a invocat cauza Strein contra României din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, speţă cadru pentru jurisprudenţa ulterioară - potrivit căreia ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor trebuie să fie legală, iar principiul legalităţii înseamnă existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile iar dreptului român (inclusiv jurisprudenţei) de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, îi lipsea claritatea în privinţa consecinţelor recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul Statului, dar fusese vândut unui terţ.
Instanţa de apel a observat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare se distingeau două situaţii:
a) cazul în care Statul avea un titlu de proprietate şi, prin derogare de la dreptul comun, se acorda Statului locator dreptul de a vinde chiriaşilor locuinţele pe care le ocupau după trecerea unei perioade de 6 luni în cursul căreia terţii proprietari puteau cere restituirea bunului sau despăgubiri, precum şi
b) cazul în care Statul nu poseda un titlu de proprietate, dar deţinea bunul, pentru acest tip de situaţie, înainte de Legea nr. 112/1995 rezolvarea era oferită de dreptul comun, Codul civil.
A fost amintită jurisprudenţa constantă a Curţii europene a drepturilor omului potrivit căreia vânzarea de către Stat a bunului altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării desfiinţării în justiţie a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
S-a apreciat că art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu are incidenţă în cauză pentru că actele juridice de înstrăinare au avut ca obiect un imobil preluat fără titlu, şi au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 1, 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 din Protocolul Adiţional.
S-a mai apreciat că nu sunt incidente nici art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru că imobilul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispoziţiilor legale pentru a se putea aprecia că reclamantul este îndreptăţit doar la acordarea de despăgubiri şi nu la restituirea în natură.
S-a arătat că nici cauza Raicu nu este incidentă întrucât în cauză nu există o hotărâre irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care dreptul de proprietate al chiriaşului cumpărător să fi fost recunoscut (şi ulterior decizia irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fi fost desfiinţată dându-se câştig de cauză fostului proprietar), Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancţionând tocmai aspectul modificării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile într-o cale extraordinară de atac, pe argumentul că un bun restituit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă un bun intrat în patrimoniul persoanei respective.
S-a concluzionat că reclamantul este proprietarul unui bun în sensul art. 1 prin Protocolul nr. 1 Adiţional, împrejurare în raport de care titlul său de proprietate are prioritate în raport de titlul pârâtului.
Curtea de Apel a făcut o analiză a Deciziei Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii şi a reanalizării condiţiilor desprinse din această analiză pe baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a reţinut că:
- nu exista un drept de opţiune al celor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale între această procedură şi cea prevăzută de dreptul comun;
- respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului;
- raportul între legea specială şi art. 1 din Protocolul Adiţional trebuie rezolvat cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă;
- jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului după adoptarea Deciziei nr. 33/2008 ca în cauza Faimblat împotriva României a relevat că respingerea ca inadmisibilă a unor acţiuni în revendicarea formulată în sensul Codului civil, după apariţia Legii nr. 10/2001 contravine art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti făcându-se în toate cazurile prin procedura stabilită de Legea nr. 247/2005 şi deci prin introducerea Fondului Proprietatea.
Cu privire la acest Fond, s-a reţinut constatarea Curţii europene în sensul că Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.
S-a constatat că deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamantului accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces - în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură - rămâne de natură teoretică şi iluzorie.
Curtea a reţinut în acest context că a existat o ingerinţă şi că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerinţă urmărea sau nu un scop legitim pentru că oricum ingerinţa nu respectă cerinţa proporţionalităţii.
S-a concluzionat că măsura respingerii acţiunii ca inadmisibilă de către instanţe a reprezentat o încălcare a dreptului reclamantului de acces la justiţie într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la angajarea procedurii administrative nu a obţinut vreo despăgubire şi nu are nici o garanţie că va obţine într-un viitor apropiat.
Cât priveşte securitatea raporturilor juridice, aspect soluţionat prin Decizia nr. 33/2008, Curtea a constatat că în speţă reclamantul are un titlu preferabil deoarece este fostul proprietar de la care a fost preluat abuziv imobilul şi care are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, recunoaşterea ilegalităţii preluării unui bun având ca efect recunoaşterea indirectă cu efecte retroactive a dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu este revocabil şi care nu a fost contestat.
S-a apreciat că dacă s-ar da preferinţă titlului pârâtului ar însemna să se aducă atingere dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi art. 1 din Protocolul Adiţional la aceasta.
În concluzie Curtea de Apel a considerat, în cadrul acţiunii în revendicare cu care instanţele au fost sesizate că reclamantul este fostul proprietar al imobilului de care a fost deposedat abuziv şi fără nici o prealabilă despăgubire de către Stat, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data preluării, ceea ce echivalează juridic cu păstrarea calităţii de proprietar. Pârâtul este fostul chiriaş al imobilului care a dobândit imobilul de la un neproprietar iar reclamantul nu a obţinut până în prezent nici un răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 iar singura posibilitate reală de a-şi recupera bunul având în vedere că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent de o manieră reală şi previzibilă, este de a i se restitui bunul în natură, fiind respectat astfel principiul securităţii raporturilor juridice - criteriu stabilit prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece se presupune că imobilul nu a ieşit niciodată valabil din patrimoniul reclamantului.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie s-a apreciat că aceasta a fost corect soluţionată prin aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la aplicarea din art. 1344 C. civ. pentru angajarea răspunderii statului pentru evicţiune, s-a observat că obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită şi utilă a lucrului vândut.
Dreptul invocat de terţul evingător (reclamantul) - care este un drept real, dreptul de proprietate asupra imobilului - conduce la constatarea că prima condiţie pentru obligaţia de garanţie a vânzătorului este îndeplinită.
Tulburarea din partea terţului are o cauză anterioară vânzării deoarece imobilul a fost preluat abuziv de Stat şi nu putea face obiect de vânzare către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut şi faptul că prin Decizia civilă nr. 647 din 21 martie 2000 pronunţată în Dosarul nr. 29251/2/2005 s-a constatat buna-credinţă a pârâtului.
În acest fel s-a observat că în cazul acţiunii reglementată de art. 1337 C. civ. se poate solicita obligarea Statului în calitate de vânzător la plata preţului reactualizat şi/sau diferenţa de valoare a bunului dintre momentul cumpărării şi momentul producerii evicţiunii. Or, s-a constatat că deşi întemeiată pe art. 1337 C. civ., cererea pârâtului a vizat alte pretenţii, respectiv diferenţa dintre suma actualizată a preţului achitat şi valoare de achiziţie actuală a unui apartament similar, cerere corect respinsă de Tribunal.
S-a mai arătat că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului (cauza Tudor Tudor contra României - 24 martie 2009) că pârâtul poate formula separat o acţiune în evicţiune pentru a obţine diferenţa de valoare a bunului dintre momentul cumpărării - 13 noiembrie 1997, şi momentul producerii evicţiunii - 25 mai 2006, ceea ce a condus la înlăturarea motivării primei instanţe (îmbogăţire fără justă cauză a pârâtului) şi substituirea acesteia cu argumentul mai sus arătat.
Împotriva deciziei Curţii de Apel au declarat recurs pârâtul B.G. şi respectiv chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Ambii recurenţi au invocat în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-au formulat următoarele critici:
Recurentul B.G. a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dat întâietate titlului reclamantului în defavoarea titlului său. Legea nr. 10/2001 care a fost modificat[ substanţial prin Legea nr. 1/2009, este o lege specială şi se aplică cu precădere înaintea dreptului comun în materie şi, ca urmare, acţiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. a devenit inadmisibilă - în considerarea art. 7 alin. (1).
S-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea deoarece potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 reclamantul nu mai poate folosi calea revendicării în temeiul dreptului comun, deoarece legea specială îi interzice restituirea în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiindu-i deschisă doar calea restituirii prin echivalent.
Ca urmare modalitatea revendicării prin compararea de titluri nu mai poate fi admisă.
În raport de dispoziţiile art. 45 alin. (21), contractele de vânzare-cumpărare întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora şi ca urmare devin preferabile în raport cu titlul adevăratului proprietar. Soluţia legislativă adusă prin Legea nr. 1/2009 a fost menită să reglementeze definitiv cadrul legal precum şi circuitul civil al bunurilor ce fac obiectul acestei legi.
În contextul adus de noua reglementare o comparare de titluri cu efect de revendicare a bunului ar face ineficientă Legea nr. 1/2009 fără ca aceasta să fie abrogată.
S-a mai criticat greşita confirmare pe care şi Curtea de Apel o dă constatării instanţei de fond cât priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA şi Municipiul Bucureşti cu care, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi nu cu Ministerul Finanţelor.
S-a mai criticat, în speţă, respingerea cererii de obligare la plata daunelor interese reprezentând diferenţa dintre suma actualizată a preţului achitat la cumpărarea imobilului şi valoarea de achiziţie actuală a unui apartament similar.
În susţinerea acestei critici s-a arătat că plata preţului s-a făcut conform dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, în lipsa unor atari dispoziţii partea ar fi cumpărat un imobil de pe piaţa liberă, cum va fi obligat să procedeze dacă va fi evins .
Recurentul a mai susţinut că şi Legea nr. 1/2009 în art. 501 statuează regula potrivit căreia restituirea se va face la nivelul preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, dar valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
S-a mai criticat îndrumarea dată de instanţă în sensul că pentru preţul de piaţă al imobilului partea are deschisă calea unei acţiuni separate, deşi Curtea, citând o decizie a Curţii europene a drepturilor omului, afirmă că o atare cerere se poate asocia acţiunii în revendicare, iar în cauză judecarea acestei cereri nu prejudicia în nici un fel judecarea fondului şi nici nu conducea la tergiversarea cauzei.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a criticat în fapt hotărârea Curţii de Apel pentru greşita interpretare şi aplicare a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa a considerat aplicabilă această dispoziţie deşi în speţă deposedarea s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare şi nu ca urmare a desfiinţării contractelor prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
S-a mai arătat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitatea procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, iar că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat şi Ministerul Finanţelor Publice care administrează numai fondul cu această destinaţie.
S-a mai criticat faptul că instanţa a ignorat obiectul cererii de chemare în garanţie, acelea de evicţiune în temeiul art. 1337 C. civ., obiect care atrage calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Bucureşti prin primarul general, care a fost parte în contract. S-a criticat greşita admitere a cererii de chemare în garanţie.
Examinând recursurile formulate împotriva deciziei civile, Înalta Curte a constatat că acestea sunt întemeiate cât priveşte soluţionarea cauzei pe fond şi le-a admis pentru considerentele şi în limitele ce urmează.
Curtea de Apel Bucureşti în exercitarea controlului jurisdicţional al modului în care s-a soluţionat acţiunea formulată de reclamantul S.V.O.N. la 25 mai 2006 împotriva pârâţilor B.G. şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice, prin Sentinţa nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat o soluţie nelegală cu greşita aplicare a legii.
În examinarea criteriilor reţinute în comparare de titluri şi urmare cărora instanţa de fond a dat preferinţă titlului reclamantului instanţa de apel a făcut în realitate o analiză proprie a unei acţiuni în anulare decât unei acţiuni în comparare de titluri.
Astfel s-au scos în evidenţă scăderile titlului pârâtului în sensul că s-a cumpărat de la un neproprietar, reclamantul fiind deposedat în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ cu caracter sancţionator pentru persoanele care plecau în străinătate şi nu se mai înapoiau în ţară.
S-a analizat în felul acesta titlul vânzătorului ceea ce, potrivit acţiunii introductive, nu intra în aria de cercetare a instanţei, care nu a fost învestită cu cercetarea valabilităţii titlurilor de proprietate supuse comparaţiei.
Instanţa, cu depăşirea cadrului procesual şi cu precizarea că deşi nu mai poate repune în discuţie buna credinţă a pârâtului, a făcut aprecieri asupra Legii nr. 112/1995 pe care a calificat-o drept „act normativ contrar dispoziţiilor internaţionale la care România aderase încă din 1994", în sensul că această lege permitea vânzarea doar a imobilelor preluate cu titlu în proprietatea Statului.
Analiza s-a concentrat pe examinarea titlurilor, elementul determinant al preferinţei date titlului reclamantului fiind dedus din analiza modalităţii de deposedare a acestuia de bun şi caracterului abuziv al preluării, analize proprii acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care însă nu a fost invocată în cauză, temeiul acţiunii fiind art. 480 C. civ.
Instanţa a făcut o trecere în revistă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la atitudinea subiectivă a dobânditorului de bună-credinţă, în baza Legii nr. 112/1995 - şi a apreciat în cazul de speţă că aceasta nu poate fi reţinută deoarece intervenţia autorităţii publice în dreptul de proprietate al reclamantului a fost nelegală şi neproporţională pentru că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (titlul pârâtului), normele din dreptul intern nu erau suficient de accesibile şi previzibile cât priveşte consecinţa recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul Statului, dar a fost vândut unui terţ.
Compararea de titluri nu este reglementată de lege, ea fiind produsul practicii judiciare menită să dea preferinţă unuia din titluri, cu condiţia (premiză) că ambele sunt valabile şi nesupuse nici unei critici care să invalideze efectele juridice speciale unui titlu de proprietate recunoscut de lege.
Situaţia particulară a reclamantului care revendică - în baza titlului său de proprietate - un contract de construcţie din anul 1976 încheiat cu ICVL şi a unui proces verbal de predare-primire şi care a fost deposedat ca efect al aplicării Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 702 din 27 aprilie 1978 de trecere în proprietatea Statului a bunului pe de o parte şi respectiv, situaţia pârâtului care îşi apără proprietatea asupra aceluiaşi bun, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare (nr. 103/112 din 13 noiembrie 1997), încheiat în baza Legii nr. 112/1995, aduce inevitabil în discuţie deposedarea de proprietate a reclamantului şi respectiv obţinerea bunului de către pârât.
Discuţia interesează însă numai din perspectivă istorică fără ca în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. - cu care instanţele au fost investite să se facă chiar şi în mod incidental, o analiză a condiţiilor cerute de aplicarea legilor de restituire a proprietăţilor abuziv preluate în perioada dinainte de 31 decembrie 1989.
Analiza pe care o face însă instanţa de apel cu privire la titlurile în discuţie depăşeşte cadrul istoric. Astfel a fost examinat în mod neechitabil titlul reclamantului din perspectiva injustei sale deposedări, iar titlul pârâtului din perspectiva lipsei de previzibilitate şi proporţionalitate a legii în baza căreia a fost obţinută proprietatea acestuia, această din urmă analiză fiind raportată în mod explicit la lipsirea reclamantului de posibilitatea de a obţine în alt mod recuperarea proprietăţii sale.
În alţi termeni, instanţa de apel ca de altfel şi instanţa de fond au examinat cererea de revendicare din perspectiva reglementărilor legii speciale, deşi reclamantul şi-a întemeiat acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, pe dispoziţiile dreptului comun şi fără ca pe parcursul procesului să-şi fi modificat acţiunea.
Pentru acest din urmă aspect este de reţinut - elementul de fapt necontestat - că reclamantul a formulat în baza Legii nr. 10/2001 o notificare înregistrată sub nr. 1776/2001, care este şi în prezent nesoluţionată. Constatarea instanţei de apel că, în raport de nesoluţionarea notificării, reclamantul are ca singură posibilitate de a redobândi efectiv apartamentul, formularea prezentei acţiuni, este evident lipsită de suport câtă vreme Legea nr. 10/2001 în temeiul căruia reclamantul a început procedurile prevăzute de aceasta încă din anul 2001 reglementează în mod expres modalităţile de redobândire a bunurilor, preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pe de altă parte instanţa raportează cercetarea celor două titluri în mod corect la dispoziţiile din reglementările interne şi internaţionale referitoare la recunoaşterea şi garantarea dreptului de proprietate.
Concluziile - deduse din examinarea istorică a titlului reclamantului - în sensul că deposedarea acestuia a fost abuzivă, cu încălcarea dreptului său de proprietate sunt corecte, însă nu trebuiau extinse asupra dreptului de proprietate al pârâtului despre care nu s-a observat că deşi a fost legal dobândit, a fost analizat din perspectiva valabilităţii sale.
Nici pe calea dreptului comun şi nici pe calea legilor speciale de restituire, repararea prejudiciului creat prin deposedarea unui proprietar de dreptul său de proprietate, nu se poate face prin prejudicierea în acelaşi sens, a unui alt proprietar.
Respectarea proprietăţii este garantată de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi este consolidată de jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului inclusiv în cauzele împotriva României, în această materie, începând cu cauza Brumărescu (1995) şi până în prezent, care a constatat invariabil că există o încălcare a dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie - potrivit datelor concrete de speţă - în persoana fostului proprietar deposedat şi că o atare încălcare s-ar produce şi în persoana noului proprietar (chiriaşul cumpărător), dacă acestuia i s-ar încălca dreptul de proprietate legal dobândit.
Unitatea de măsură a acestor încălcări a fost în mod obiectiv raportată la garantarea dreptului de proprietate.
Prin urmare, în compararea de titluri dedusă judecăţii, în mod nejustificat s-a dat prioritate titlului reclamantului apreciat în mod greşit ca fiind mai bine conturat în raport de titlul pârâtului, pe argumente deduse din evicţiune şi din atacarea în valabilitatea sa a titlului pârâtului.
Or, pornind de la premiza necesară unei comparări de titluri şi anume valabilitatea acestora, se constată că cel mai bine conturat este titlul pârâtului care a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 - cu respectarea condiţiilor impuse de art. 9 din această lege încă în vigoare şi care nu este contrată instrumentelor internaţionale la care România este parte, cum a reţinut în mod nefondat instanţa.
Titlul reclamantului îi conferă acestuia numai abilitatea de a-şi vedea dreptul pierdut, prin deposedare abuzivă, recuperat într-una din modalităţile expres prevăzute de reglementările speciale în vigoare, recte Legea nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantul de altfel a formulat o notificare aflată în curs de soluţionare.
Ca urmare, între cele două titluri se impune a fi protejat titlul care consacră dreptul de proprietate exercitat din 1997 în mod efectiv de pârât, titlu a cărei valabilitate a fost şi confirmată pe cale judecătorească şi care reprezintă totodată pentru pârât domiciliul acestuia, conservat de mai multă vreme, anterior cu titlu de locaţiune.
Această protecţie se impune faţă de situaţia reclamantului, care urmăreşte obţinerea unei juste reparaţii în temeiul dreptului său de proprietate, în concordanţă cu soluţiile legale oferite de legislaţia în vigoare şi pe care acesta a înţeles să o fructifice (formulând notificarea amintită).
Nu este de neglijat, în compararea celor două titluri, aspectul - considerat în mod nejustificat ca neimportant de instanţa de apel - legat de faptul că reclamantul nu a înţeles să utilizeze beneficiul Legii nr. 112/1995 (prima lege specială în materia revendicării proprietăţii de natura celei în cauză - imobil cu destinaţie de locuinţă - reglementată în spaţiul legislativ intern după 31 decembrie 1989), astfel că a fost posibilă cumpărarea de către chiriaş a imobilului în condiţiile prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.
Ca urmare, sub aspectul soluţionării acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, pentru considerentele arătate soluţia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică.
În raport de aceste constatări, deşi criticile din recursul recurentului pârât referitoare la capacitatea sa procesuală pasivă nu s-ar mai impune a fi analizate, se apreciază că este oportun a se observa, din perspectiva raporturilor procesuale ce se stabilesc între părţi în cadrul unui proces, că aceste critici sunt nefondate.
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie prevederi speciale derogatorii de la dreptul comun, referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, alta decât vânzătorul, şi anume Ministerul Finanţelor: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21), se face de către Ministerul Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Mai este de observat că redactarea expresă a art. 501 din Legea nr. 10/2001 în sensul: „contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, nu poate fi asimilată doar ipotezei în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti, ci are în vedere şi situaţia în care cumpărătorul a fost evins printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, cum este de pildă situaţia în care contractul a devenit ineficient în urma comparării de titluri, norma juridică citată făcând referire nu la anularea contractelor, ci la desfiinţarea lor, ceea ce include orice situaţie care lipseşte un contract de efectele sale juridice.
Ca urmare, cadrul procesual a fost corect stabilit faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, al cărui recurs este întemeiat numai cât priveşte critica greşitei admiteri a cererii de chemare în garanţie.
Celelalte comentării prezentate sub formă de argumente împotriva deciziei atacate în recursurile supuse analizei nu au mai fost examinate, constatându-se că acestea sunt exterioare limitelor în care au fost investite instanţele.
Dând preeminenţă titlului pârâtului pentru considerentele arătate, se impunea respingerea acţiunii în revendicare ca nefondată şi pe cale de consecinţă se impunea respingerea cererii de chemare în garanţie în raport de soluţia dată în revendicare.
Constatând aşadar că în cauză sunt dovedite motive de modificare în sensul mai sus arătat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile s-a modificat Decizia nr. 669/2009 a Curţii de Apel Bucureşti prin admiterea apelurilor şi schimbarea în tot a Sentinţei civile nr. 1633/2008 a Tribunalului Bucureşti, prin respingerea atât a acţiunii în revendicare cât şi a cererii de chemare în garanţie (ca nefondată faţă de Ministerul Finanţelor Publice şi, respectiv, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, faţă de Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SRL).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul B.G. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 669 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârât şi chemat în garanţie împotriva Sentinţei civile nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5427/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5770/2010. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
