ICCJ. Decizia nr. 5390/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5390/2010
Dosar nr. 7757/3/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 7757/3/2008, reclamantele B.C.P. S.A. şi Banca M. S.A. au chemat în judecată pe pârâta M. Leasing IFN S.A., pentru ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să procedeze la modificarea numelui comercial prin eliminarea cuvântului "M.", astfel încât acest nume comercial să nu mai încalce drepturile de proprietate intelectuală aparţinând reclamantei; obligarea pârâtei în cazul nerespectării obligaţiei ce face obiectul primului capăt de cerere la plata daunelor cominatorii în valoare de 10.000 de Euro pentru fiecare zi de întârziere, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii lor, reclamantele s-au referit la conflictul marcă anterioară, nume comercial ulterior.
B.C.P. S.A., este una dintre băncile importante din Europa, având peste 4,3 milioane de clienţi şi 900 de filiale şi sucursale în întreaga lume. Această bancă este prezentă în România, precum şi în alte jurisdicţii, sub denumirea de B.M.
Această denumire este protejată în diferite forme, atât la nivel naţional cât şi la nivel european, începând cu anul 2003, prin intermediul mărcilor aparţinând B.C.P.
În conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 titularul mărcii înregistrate are un drept exclusiv asupra acesteia şi se poate opune la folosirea unui semn identic sau similar cu marca sa de către terţe persoane în activitatea lor comercială. Conform art. 35 înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, deoarece reclamantele au solicitat modificarea denumirii "M." din denumirea sa, fără să ţină cont că la registrul comerţului sunt înregistrate un număr de 58 de societăţi comerciale are au inclus în denumirea lor cuvântul "M.".
De asemenea, a arătat că nu se află pe aceeaşi piaţă ca reclamanta şi nu oferă aceleaşi servicii pe care le oferă o bancă. Pârâta oferă servicii de leasing (CAEN 6491 Leasing financiar) şi nu activităţi bancare sau monetare specifice băncilor (CAEN 6419), sau alte activităţi intermediare (CAEN 6492 - Alte activităţi de creditare) cum oferă reclamantele.
Prin Sentinţa civilă nr. 1561 din 9 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti admis în parte acţiunea, obligând pârâta să procedeze la modificarea numelui comercial prin eliminarea cuvântului "M.". Au fost respinse celelalte capele de cerere ca neîntemeiate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârât, prin Decizia nr. 216 din 10 decembrie 2009, a respins calea de atac ca nefondată pentru motivele ce urmează.
Reclamanta este titulara unui drept exclusiv asupra mărcilor „M.", „B.M.", „BCP M." înregistrate la 5 august 2003, „M. BCP", înregistrată la 20 octombrie 2003, „M.I. BANK” înregistrată la 10 octombrie 2006, „M. bcp” înregistrată la 7 aprilie 2006 iar cât priveşte marca „Banca M.” care este totodată şi numele comercial al reclamantei aceasta şi-a constituit depozit la 8 ianuarie 2008 pentru clasele de produse 35, 38 şi 36 respectiv servicii financiare inclusiv cele prestate prin internet sau prin orice alte mijloace de telecomunicaţii, iar pe de altă parte pârâta este titulara numelui comercial „M. LEASING IFN", nedepus la înregistrare, aceasta oferind servicii de leasing financiar.
Reclamanta B.C.P. face dovada că îşi desfăşoară activitatea în România în domeniul bancar, prin intermediul reclamantei Banca M. SA.
În calitate de titular exclusiv al mărcilor sus-menţionate, înregistrate pe cale internaţională, reclamanta B.C.P. SA beneficiază de protecţie cu privire la acestea şi pe teritoriul României, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 84/1998, precum şi al convenţiilor internaţionale în materia mărcilor şi indicaţiilor geografice, la care România este parte.
Problema care se impune a fi tranşată este dacă există un conflict între mărcile reclamantei şi numele comercial folosit de către pârâtă, respectiv dacă prin folosirea acestuia se aduce atingere dreptului exclusiv conferit reclamantei prin înregistrarea acestor mărci, drept consfinţit în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Mărcile deţinute de către reclamantă au fost înregistrate anterior numelui comercial deţinut de către pârâtă, conferindu-i acesteia un drept exclusiv asupra mărcilor protejate, incluzând şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către terţi.
Pe de altă parte şi numele comercial înregistrat de către pârâtă îi conferă acesteia un drept de proprietate industrială, recunoscut în temeiul art. 1 alin. (2) şi alin. (8) din Convenţia de la Paris, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968.
Legea nr. 84/1998 nu conţine prevederi speciale care să reglementeze conflictul dintre marca şi numele comercial sau emblema.
Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Lege pot fi extinse şi la situaţia când se aduce atingere mărcii protejate prin folosirea unui nume comercial identic sau similar cu marca, existând posibilitatea de a se crea confuzie cu privire la originea bunurilor sau serviciilor celor doi comercianţi.
Analiza conflictului apărut între mărcile protejate aparţinând reclamantei numele comercial al acesteia - pe de o parte şi numele comercial aparţinând pârâtei - pe de altă parte presupune analiza riscului de confuzie, care include şi riscul de asociere rezultat în urma folosirii de către pârâtă a numelui comercial similar cu mărcile şi numele comercial aparţinând reclamantei.
Cât priveşte limitarea teritorială prin prisma căreia trebuie apreciat riscul de confuzie în ipoteza numelui comercial, Curtea a reţinut că aceasta trebuie apreciată raportat la probatoriul administrat în cauză, avându-se în vedere şi faptul că titularul unui drept de proprietate industrială asupra numelui comercial are dreptul de a-şi face cunoscut numele sub care îşi prestează serviciile, fără a se ţine cont de limita teritorială a întinderii cunoaşterii acestuia.
S-a reţinut că numele comercial deţinut de pârâtă este similar cu mărcile deţinute de reclamanta, „M.”, „B.M.”, „BCP M.”, „M. BCP”, „M.I. Bank” apreciindu-se că terminaţia „Leasing” nu poate fi de natură a elimina confuzia dintre marcă şi semn, confuzie ce presupune şi asocierea spontană dintre societatea respectivă şi mărcile reclamantei.
Reclamanta este titulara unor mărci verbale combinate, cu element figurativ, în care partea verbală M. constituie elementul central al mărcii şi în cazul numelui comercial înregistrat de pârâtă, elementul principal îl constituie tot cuvântul M.
Gradul de similaritate vizuală este de asemenea foarte ridicat, dat fiind impactul elementului dominant verbal, în percepţia de ansamblu a consumatorului potenţial.
Şi sub aspect auditiv similaritatea celor două semne este dată tot de elementul verbal, identic, celelalte părţi verbale componente ale mărcilor reclamantei şi respectiv ale numelui comercial deţinut de pârâtă constituind menţiuni cu privire la domeniul de activitate, şi respectiv cu privire la forma societăţii comerciale pârâte.
Similaritatea mărcilor deţinute de reclamantă cu numele comercial înregistrat de pârâtă trebuie privită în strânsă legătură cu similaritatea dintre produsele ce fac obiectul mărcilor aparţinând reclamantei şi serviciile pârâtei.
Pentru a se analiza riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere se va avea în vedere consumatorul mediu, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada identităţii între o anumită categorie de servicii ce fac obiectul protecţiei mărcilor aparţinând reclamantei şi serviciile ce constituie obiectul de activitate al pârâtei, astfel încât, consumatorul mediu avizat, confruntat cu achiziţionarea serviciilor comercializate sub marca reclamantei va putea să creadă că aceste produse şi serviciile, care poartă un semn similar aparţin aceluiaşi producător, atribuindu-le aceiaşi provenienţă.
Astfel, atât reclamantele B.C.P. S.A, Banca M. SA cât şi pârâta SC M. Leasing IFN S.A sunt competitoare pe piaţa serviciilor de leasing financiar. Deşi obiectul principal de activitate al reclamantei Banca M. SA este cod CAEN 6419 - activităţi de intermedieri monetare, activitatea acesteia cuprinde şi leasing financiar.
Faptul că reclamanta a ales ca această activitate să se desfăşoare prin intermediul Băncii M. SA, fără a înfiinţa direct o societate specializată în leasing financiar nu este de natură a înlătura riscul de confuzie mai sus analizat, având în vedere că pe piaţa din România există practica multor bănci de a înfiinţa societăţi de leasing, astfel încât, în contextul similarităţii dintre mărcile reclamantei şi numele comercial al pârâtei, precum şi al identităţii serviciilor oferite, există riscul, pentru consumatorul mediu de a face asocierea între aceste produse şi servicii oferite de reclamantă şi numele comercial al pârâtei, considerând că acestea aparţin aceluiaşi comerciant.
Chiar şi în ipoteza când consumatorul mediu ar considera că serviciile aparţin unor entităţi diferite, acesta poate însă să aprecieze, în mod întemeiat că între acestea există anumite legături economice, financiare, juridice, fapt care atrage riscul de asociere la care fac trimitere dispoziţiile art. 35 alin. (2).
Nu pot fi reţinute argumentele apelantei în susţinerea netemeiniciei acţiunii, întemeiate pe interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, având în vedere că acest text de lege reglementează un alt domeniu decât cel vizat de reclamantă prin acţiune - şi anume motivele de refuz pentru care marca nu poate fi înregistrată în faţa OSIM.
Nerelevant sub aspectul stabilirii încălcării drepturilor reclamantei este şi argumentul adus de către apelantă în sensul că la Registrul Comerţului s-au înregistrat un număr de 58 de societăţi care au inclus în denumirea lor cuvântul „M.", atâta vreme cât aceste societăţi comerciale au un obiect de activitate diferit de acela al reclamantei, nedovedindu-se existenţa riscului de confuzie incluzând şi riscul de asociere.
Nefondată este şi critica privind neadministrarea probelor în faţa instanţei de fond, având în vedere că din cuprinsul Încheierilor de şedinţă din 12 iunie 2008 şi 11 septembrie 2008 la care s-a discutat propunerea de probatorii şi respectiv s-au depus înscrisuri, rezultă că reclamanta este cea care a solicitat administrarea acestei probe în dovedirea acţiunii, pârâta neînţelegând să solicite alte probatorii.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 recurenta, în esenţă, arată că se vorbeşte şi de existenţa riscului de confuzie pe piaţă deoarece serviciile oferite sunt similare şi de nerelevanţă, sub aspectul încălcării drepturilor reclamantei a existenţei unui număr de 58 de societăţi comerciale cu denumirea M., în condiţiile în care nu există o ofertă sub aceeaşi marcă.
Referitor la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu sunt incidente deoarece acţiunea nu este nici una în contrafacere, nici în concurenţă neloială.
Cele două elemente invocate, marca şi denumirea comercială, nu sunt similare, fiind diferite din punct de vedere vizual – marca este scrisă cu o grafie obişnuită, sigla fiind compusă dintr-un element figurativ de culoare roşie, dominat de o imagine dublată a două triunghiuri, denumirea societăţii fiind scrisă la baza siglei.
Consumatorul mediu nu poate confunda cele două elemente, deoarece, puse una lângă alta, nu prezintă niciun risc de confuzie şi pentru că există şi o specializare distinctă - bancare şi leasing.
Se mai arată că interesul nu este născut şi actual deoarece reclamantele nu au o societate care să aibă ca activitate leasingul financiar, nedovedind prejudiciul suferit.
Probatoriile administrate în cauză demonstrează că recurenta funcţionează legal cu denumirea arătată, reclamantele nesolicitând schimbarea ori modificarea acesteia pe parcursul avizării B.N.R.
O altă critică se referă la greşita reţinere a faptului că recurenta nu a solicitat probe.
Intimatele, prin întâmpinarea formulată conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma excepţiei de netimbrare, conform art. 137 C. proc. civ., reţine cele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, neîndeplinirea obligaţiei de plată fiind sancţionată cu anularea cererii, conform alin. (3) al aceluiaşi articol.
Recurenta, în temeiul art. 11 din Lege a fost citată cu menţiunea de a plăti 4 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 19 octombrie 2010.
Cum recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de plată, recursul va fi anulat ca netimbrat în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a intimatei, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că în această etapă procesuală munca îndeplinită de avocat reprezintă o reiterare a argumentelor aduse în faţa celor două instanţe de fond, aşa încât vor fi acordate cheltuieli de judecată de 4800 RON, un cuantum rezonabil, proporţional cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse în recurs, cauză soluţionată pe cale de excepţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC M. Leasing IFN SA, împotriva Deciziei civile nr. 216/A din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurenta la 4800 RON cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5396/2010. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 5436/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
