ICCJ. Decizia nr. 5766/2010. Civil
| Comentarii |
|
1. Instanța de fond
Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București la 24 iulie 2008 reclamanta B.N. a formulat o plângere împotriva dispoziției din 16 februarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care i-a fost respinsă ca nedovedită notificarea prin care a solicitat restituirea imobilului din București.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 808 din 27 mai 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.N. în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București.
A fost anulată dispoziția din 16 iunie 2008 și s-a constatat că reclamantă este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilele preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafețele de 161,30 m2 _i construcție (patru camere, hali, verandă, parter).
în motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:
Notificarea din 16 noiembrie 2001 formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură sau despăgubiri a imobilului din sector 1 București, a fost soluționată de pârât prin dispoziția din 16 iunie 2008 prin respingerea acesteia cu motivarea că actele depuse la dosar nu sunt concludente nici în ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei nici în ce privește dovada reconstruirii imobilului obiect al notificării.
S-a reținut din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1948 transcris din 29 august 1945 că T.T. a cumpărat de la Z.S. 1/3 din imobilul situat la adresa sus arătată , în suprafață totală de 485 m2 și construcții de orice fel, imobilul fiind total sinistrat.
Din istoricul de rol fiscal al imobilului s-a reținut că în perioada 1946-1951, a figurat T.T. pentru apartamentul de la parter compus din 4 camere, hol, vestiar și garaj și suprafața de 162 m2; în perioada 1952-1954, T.T.A. iar în perioada 1955 - 1957, T.T.B.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 prin decizia nr. 1298/1956, din proprietatea lui T.G.T.
Având în vedere că preluarea s-a făcut din proprietatea lui T.T. s-a constatat că diferențele de nume se datorează doar unor greșeli de dactilografiere.
Făcând aplicarea prezumției instituite de legiuitor în art. 24 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că T.T. deținea imobilul în proprietate deoarece de la el s-a făcut naționalizarea, el fiind cumpărătorul cu act autentic al imobilului. Această concluzie nu a fost infirmată prin probe contrare.
în privința construcției s-a reținut că deși s-au cumpărat construcții total sinistrate, prin contract cumpărătorul și-a luat obligația să construiască un apartament la parter care să-i revină în proprietate exclusivă, și un altul la etaj care să îi revină vânzătoarei, iar potrivit matricolei de clădiri din 1956 T.T. figura impus cu un imobil sinistrat și refăcut, compus din patru camere, hali, vestiar și garaj. Aceste circumstanțe raportate de art. 492 din C. civ. au condus la concluzia că apartamentul în discuție a fost refăcut de T.T. și constituia proprietatea lui la momentul preluării.
Cât privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei s-au constatat următoarele:
Pe T.T.C. (zis T.T.) decedat la 24 septembrie 1996 l-au moștenit, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din anul 2002, N.B.C. (căsătorită T.), T.I.T. și T.P.G.
Din certificatul de deces al lui T.T. rezultă că acesta a fost căsătorit cu B.N., iar din adresa Ministerului de Interne rezultă că B.N., ai cărei părinți au fost, conform certificatului său de naștere, B.R. și B.M. (născută 18 august 1922), a purtat anterior numele de C. Aceste informații se regăsesc și în certificatul de căsătorie (al lui T.T.C. cu B.N.).
Toate aceste documente precum și declarațiile autentice de notorietate au format convingerea instanței asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Față de împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a constatat că acesta nu poate fi restituit în natură și deschide pentru unitatea deținătoare soluția propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent finalizată prin procedurile special prevăzute de Legea nr. 247/2005.
Ca urmare, instanța, care a împărtășit susținerea în sensul că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv (aspect constatat de C.E.D.O.), a observat că valorificarea acestor constatări nu se poate face în cadrul procesului pe calea acțiunii formulată de reclamantă ci printr-o acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu acorda despăgubiri efective, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat în condițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1994.
S-a mai observat că nu se poate doar constata întinderea acestei despăgubiri, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 111 din C. proc. civ. este oprită o asemenea constatare dacă partea are la dispoziție acțiunea în realizare.
Instanța, văzând și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilului, compus din teren 161,30 m2 și construcție formată din patru camere, hali, verandă, parter.
2. Instanța de apel
Curtea de Apel București, secția a IX-a, prin decizia civilă nr. 26 A din 28 ianuarie 2010, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamantă pe de o parte, și de pârâtul Municipiul București prin primarul general pe de altă parte.
în motivarea acestei soluții instanța de apel, în raport de criticile formulate, a reținut în esență următoarele:
Nu există nici o dispoziție legală care să o împiedice pe reclamantă să depună direct în instanță actele doveditoare în susținerea notificării, o atare dispoziție care să restrângă procesual drepturile părții neputând fi făcută decât în mod expres, și nu printr-un exercițiu de aplicare a unei prezumții. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității ceea ce presupune dreptul părților de a administra toate probele pe care le consideră necesare, pentru a li se asigura liberul acces la justiție.
Cât privește forța probantă a declarațiilor notariale de notorietate s-a constat că acestea au valoarea conferită de art. 4 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, și a activității acestora, și anume actul îndeplinit de notarul public purtând sigiliul și semnătura notarului este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege.
Aspectul legat de identitatea de persoană cu privire la cele trei nume diferite ce apar pe înscrisuri cu privire la autorul reclamantei, instanța de apel a constatat că aceasta este o problemă de fapt, ce se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
Forța probantă a declarației autentificate de notar este aceea a unei declarații pe proprie răspundere, susceptibilă de sancțiune penală pentru fals în declarații în caz de neconformitate cu realitatea. Din punctul de vedere al regulilor de procedură civilă, aceste declarații au valoarea unor prezumții simple deduse din conținutul lor și care pot fi coroborate cu restul probatoriului administrat.
S-a mai observat că simpla contestare a lor, în lipsa unor dovezi în sensul că ele ar fi neconforme cu realitatea, nu poate fi luată în considerație și că asemenea dovezi nu au fost produse în concret de pârâtă pentru a răsturna prezumția mai sus arătată.
Cât privește împrejurarea, reținută de instanță că nu există temei legal pentru acordarea de despăgubiri bănești ci acțiuni la Fondul Proprietatea, s-a apreciat că această motivare nu poate fi primită deoarece Lege nr. 10/2001 inițial a prevăzut acordarea de despăgubiri bănești sau alte imobile în schimbul bunurilor solicitate.
Curtea de Apel a constatat că problema pusă în discuție se referă la aplicarea legii civile în timp cu referire la dispoziții de drept material (forma măsurii reparatorii) care au fost modificate între momentul formulării notificării și momentul soluționării acesteia de către unitatea deținătoare, sesizată cu notificarea.
S-a apreciat că aceste dispoziții sunt de drept material cu consecința că pentru aplicarea în timp a legii civile este incidență regula tempus regit actum în sensul că raportului juridic născut sub imperiul unei legi civile i se aplică legea civilă în vigoare la data nașterii raportului respectiv.
Or, în cazul în speță, raportul juridic dedus judecății (soluționarea notificării) era în curs de desfășurare și nu începuse să producă efecte juridice pentru că nu se soluționase încă cererea sub aspectul stabilirii modului de reparare, la momentul apariției Legii nr. 247/2005.
Instanța a reținut și un argument dedus din aplicarea principiului de interpretare al reducerii la absurd.
Dacă Legea nr. 247/2005 ar avea în vedere numai notificările care să fi fost formulate după intrarea sa în vigoare, aceasta ar fi rămas fără aplicare practică, câtă vreme termenul de formulare a notificărilor în temeiul legii nr. 10/2001 era deja expirat, iar Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut un nou termen pentru formularea notificării. în acest sens s-a reținut una din regulile de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuia interpretată în sensul în care aceasta produce efecte juridice.
Pe cale de consecință s-a reținut că instanța era obligată să aplice noile reglementări referitoare la modul de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Cât privește Fondul Proprietatea și aprecierea reclamantei că acesta există doar scriptic instanța de apel a reținut că sunt reale considerațiile faptice referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea potrivit și constatărilor C.E.D.O. dar că acestea nu pot fi cenzurate de instanța de apel.
S-a mai reținut că în lipsa stabilirii formei măsurilor reparatorii și a sumei reprezentând valoarea imobilului (care urmează a se stabili potrivit procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005) nu există certitudinea creării unui prejudiciu în detrimentul reclamantei.
Ca urmare, s-a conchis că nu se poate stabili că Legea nr. 247/2005 contravine, sub acest aspect, Convenției europene pentru ca aplicarea ei să fie înlăturată de instrumentul internațional.
S-a apreciat astfel că această critică a fost formulată prematur, la un moment când încă nu s-a dat curs procedurii expres prevăzute de art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2001.
Instanța a constatat că nefiind stabilit în mod cert aspectul că reclamantei i se vor acorda acțiuni la Fondul Proprietatea, criticile referitoare la nefuncționalitatea acestui fond nu sunt relevante pentru soluționarea acțiunii de față, potrivit obiectului acesteia.
S-a mai observat că instanța de fond nu a făcut reclamantei, cum pretinde aceasta, îndrumarea de a-și valorifica drepturile pe calea unei acțiuni fondate pe art. 480 din C. civ. apreciind că natura acțiunii ar fi în constatare întemeiată pe art. 111 din C. proc. civ.).
Prima instanță a stabilit doar că reclamanta ar avea dreptul la o acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu i se acorda despăgubiri efective, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a dreptirilor omului și că instanța nu poate doar constata întinderea acestei despăgubiri cum s-a solicitat, pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 111 din C. proc. civ., acțiunea în constatare neputând fi primită câtă vreme partea are la dispoziție acțiunea în realizare.
S-a observat că este neîntemeiată critica reclamantei referitoare la reprezentarea statului prin primarul general conform art. 87 pct. 1 din C. proc. civ. care în această modalitate poate fi obligat la despăgubiri.
Art. 87 pct. 1 menționat se referă la modul de aducere la îndeplinire a obligației de citare și nu privește calitatea Municipiului București de reprezentant al statului. în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (art. 12 din Legea nr. 213/1998). Or reclamanta a chemat Municipiul București în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al Statului (calitatea părților nemaiputand fi modificată, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., în speță.
3. Recursurile
împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs reclamanta și pârâtul.
Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9.
în fapt recurenta a arătat că apelul îndreptat împotriva deciziei de fond a privit un singur aspect și anume modalitatea de despăgubire prin acțiuni, la Fondul Proprietatea, cu demonstrația în fața instanței că acest fond este nefuncțional și că nu reprezintă o modalitate echitabilă de despăgubire a unui proprietar deposedat abuziv de stat, astfel că recurenta a apreciat că este echitabil și etic să solicite acordarea de despăgubiri bănești mai ales în condițiile în care C.E.D.O. a acordat asemenea despăgubiri în mod constant pentru cazul în care nu se poate realiza restituirea în natură.
S-a criticat respingerea apelului, cu motivarea că se aplică în speță Legea nr. 247/2005 care prevede despăgubiri numai în acțiuni la Fondul Proprietatea, fără însă ca instanța de apel să facă vorbire despre faptul că dispozițiile Legii nr. 247/2005 cap. VII au devenit inaplicabile datorită faptului că Fondul Proprietatea este nefuncțional, situație stabilită de C.E.D.O. (în cauzele Faimblat, Katz, Penescu).
Recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să stabilească dacă în lipsa legii speciale Legea nr. 247/2005, devenită inaplicabilă prin nefuncționarea singurei forme de despăgubiri (Fondul Proprietatea) putea sau nu să aplice dispozițiile C. civ. și să acorde despăgubiri bănești pe de o parte și pe de altă parte trebuia să stabilească culpa statului de a nu emite o legislație coerentă și eficientă în materia despăgubirilor, mai ales după ce a constatat că forma de despăgubire instituită în anul 2005 prin Legea nr. 247/2005 nu a devenit operațională.
S-a mai criticat motivarea potrivit căreia nu se cunoștea în ce formă se vor materializa "despăgubirile prin echivalent" de vreme ce Legea nr. 247/2005 era clară, titlul VII nepermițând decât o singură formă de despăgubire și anume acțiuni la Fondul Proprietatea cu toată metodologica de acordare a acestora.
S-a criticat și aprecierea instanței de apel că ar fi prematură critica referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea câtă vreme C.E.D.O. s-a pronunțat deja asupra acestui aspect.
Recurenta a susținut că de vreme ce C.E.D.O. obligă Statul Român să despăgubească pe proprietari pentru imobilele nerestituite în natură și instanțele naționale pot proceda în același mod, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituție, pentru a evita supraaglomerarea instanței europene.
S-a arătat că în cauză au fost stabilite cuantumul despăgubirilor printr-o expertiză efectuată la judecata cauzei în fond și recurenta a solicitat în recurs acordarea acelor despăgubiri.
S-au criticat și afirmațiile în sensul că Municipiul București nu poate fi obligat la despăgubiri ca reprezentant al Statului, și că potrivit art. 12 din Legea nr. 213/1998 Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, legea citată neavând nici o legătură cu cauza, această lege reglementând regimul juridic al imobilelor proprietatea publică a Statului. Or, imobilul revendicat nu a făcut niciodată parte din domeniul public al statului.
în recursul pârâtului Municipiul București s-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
în fapt s-a criticat decizia Curții de apel pentru confirmarea admiterii acțiunii deși dispoziția din anul 2008 este legală și temeinică deoarece actele depuse la dosar nu sunt concludente pentru calitatea reclamantei pe de o parte și, lipsa dovezilor privind reconstituirea imobilului, pe de altă parte.
S-a mai precizat că există inadvertențe și în istoricul de rol în care apare ca plătitor o altă persoană.
în întâmpinarea formulată de recurenta reclamantă la recursul pârâtului s-a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat prin declarațiile de notorietate lămurindu-se neconcordanțele existente cu privire la înscrierea numelui soțului recurentei, T.T., fostul proprietar prin diferite acte, inclusiv în istoricul de rol care îl menționează pe acesta.
4. Analiza instanței de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de actele dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică pentru considerentele ce urmează și care au condus la respingerea recursurilor ca nefondate.
în mod corect instanța de apel a analizat raportul juridic dedus judecății, din perspectiva legii aplicabile ca fiind unul nesoluționat încă.
Etapa jurisdicțională prevăzută de Legea nr. 10/2001 a adus în discuție modalitatea în care se vor stabili despăgubirile pentru imobilul în discuție și care nu poate fi reținut în natură.
Dispoziția din 16 iunie 2008 a Primarului Municipiului București a fost în mod corect anulată, instanța de fond constatând că reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale pentru imobilul situat în București (161,30 m2 _i construcția, patru camere, holl, situată la parter).
Instanța de fond sesizată cu o contestație împotriva dispoziției din 17 iunie 2008 a rezolvat acțiunea cu care a fost investită, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare aplicate corespunzător în cauză.
Prin contestație reclamanta a solicitat anularea dispoziției din anul 2008 și pe fond restituirea a 1/3 din imobilul în discuție în natura sau despăgubiri bănești.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și decizia nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.
în raport de obiectul acțiunii soluția primei instanțe este corectă și legală.
în consecință instanța de apel a constatat legalitatea soluției, anularea deciziei ca urmare a constatării calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent în sensul Legii nr. 10/2001, în condițiile legii speciale privind regimul statului și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 274/2005, invocată de altfel și de contestatoare în petitul acțiunii.
în mod legal instanța de apel soluționând apelul reclamantei nu a primit criticile formulate în legătură cu nefuncționalitatea Fondului Proprietatea ca fiind prematur formulată de petentă care în realitate nu contestă legalitatea măsurii ci eficiența ei în condițiile în care C.E.D.O. s-a exprimat în legătură cu aceasta în câteva cauze împotriva României.
Potrivit art. 292 din C. proc. civ. părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloc de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului și în întâmpinare.
Prin petitul acțiunii care nu a fost nici modificată, nici precizată ulterior, reclamanta nu a invocat o atare situație.
împrejurarea că instanța de fond a făcut considerații cu privire la Fondul Proprietatea, nu a schimbat datele problemei, instanța explicând și argumentând trimitere la dispozițiile legii speciale cât privește stabilirea modalității de despăgubire și subliniind natura diferită (de contextul acțiunii deduse judecății) al unor eventuale pretenții deduse din ineficienta măsurilor legale stabilite de legea specială în Titlul VII.
Sub acest aspect în mod corect s-a observat de către instanța de apel că procedura specială specifică instituită de Titlul VII reglementează totodată și căile de atac în justiție, art. 19-20 instituind o altă procedură, alt temei și altă competență în soluționarea contestației la deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decât cele instituite prin Legea nr. 10/2001.
Invocarea O.U.G. nr. 62/2010 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 făcută de recurentă în concluziile orale și care, prin aceasta, se situează în afara cadrului legal de formulare a recursului și de motivare a acestuia , expres prevăzute de art. 303 din C. proc. civ., urmărește suplimentarea argumentelor pentru aducerea în discuție a problemei eficienței dispozițiilor legale incidente la stabilirea măsurilor reparatorii.
Fără a intra în examinarea acestui punct cu care instanța de recurs nu a fost legal investită, este necesar a se arăta că sunt valabile argumentele mai sus arătate în legătură cu legalitatea unei atari analize în raport de obiectul acțiunii cu care instanța a fost investită precum și de etapa procesuală în care este făcută această cerere.
Se mai observă că o altă soluție decât cea dispusă, în conformitate cu legea specială, nu se justifică nici prin invocarea deciziei nr. 20/2007 a înaltei Curții de Casație și Justiție. Decizia care a soluționat un recurs în interesul legii se referă la competența instanței de a soluționa în fond notificarea în cazul refuzului de soluționare de către entitatea deținătoare.Această situație nu se regăsește în cazul dedus judecății în care este cenzurat nu refuzul de soluționare ci soluția dată notificării.
Ca urmare și sub acest aspect criticile petentei au fost corect calificate drept premature.
Nu se pot primi nici criticile referitoare la împrejurarea că se pot stabili astfel de despăgubiri și Statul poate fi obligat la aceasta când nu este posibilă restituirea în natură așa cum se procedează deja de C.ED.O.
Critica este nefondată deoarece obligațiile de despăgubire în cele două situații invocate își au sorginte diferită.
în cazul revendicării de bunuri preluate abuziv, izvorul obligației îl reprezintă măsurile de reparație în modalitățile stabilite de Legea nr. 10/2001 și completările aduse prin Legea nr. 247/2005.
Obligarea Statul Român la despăgubiri pentru imobilele nerestituite în natură dispusă de C.E.D.O. își are sorgintea în încălcarea unui drept prevăzut și garantat de Convenția Europeană și este justificată de constatarea unei atari încălcări.
Judecătorul național este ținut să judece cu respectarea art. 129 alin. (6) fiind obligat să hotărască, în toate cazurile, numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Nici recursul formulat de pârât nu poate fi primit, criticile formulate în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 nefiind întemeiate.
Se constată că sunt reluate motivările din dispoziția de respingerea a notificării fără însă să se indice temeiurile acestor susțineri mai ales după argumentarea în fapt și în drept făcută de instanța de fond și confirmată de instanța de control judiciar.
Susținerea acestui recurent că actele depuse la dosar nu sunt concludente pe de o parte și lipsa dovezilor privind reconstruirea imobilului, fără o argumentație logică, bazată pe situații de fapt și pe dispoziții legale, în raport de explicația documentată și amănunțită a probelor administrate făcută pe parcursul dosarului, conduce la concluzia că această critică este făcută pur formal.
Având în vedere considerentele mai sus arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constatând că în cauză nu s-au dovedit motivele de recurs invocate, s-au respins recursurile ca nefondate cu consecința păstrării deciziei atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6317/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3210/2010. Civil → |
|---|
